Muzică / Polemică

Maneaua, replica milenialilor la elitism

de Mihai Tița

Publicat pe 25 iulie 2019

Spre surprinderea unora dintre noi, dezbaterile pro și anti-manele și-au trăit punctul culminant în prima jumătate a anilor 2000. Ne aducem aminte mai ales două episoade: primul dintre ele petrecut în 2001 la Marius Tucă Show, când în platou se aflau Mădălin Voicu, Mișu Cernea, muzician și compozitor, ex-Mondial și Sfinx, Dan Bursuc,impresarul de aur al manelelor românești, Adrian Minune, plus trupele L.A. și Elegance, celălalt în 2005 în timpul unei emisiuni Nașul, când același Minune, de data asta alături de Nicolae Guță, încercau să facă față reproșurilor lingvistice și morale ale lui George Pruteanu (lingvist vedetă al canalelor de televiziune din acea vreme), dintre care cel mai absurd era că nu cântă pe versuri de Serghei Esenin: „Abia atunci îi voi lua în serios!”. Ambele momente s-au încheiat cu remize. Toți și-au dat mâna, au rămas prieteni și fiecare a mers la casa lui să asculte ce vrea să asculte, să danseze când vrea să danseze.

Intelectualitatea, presa și managerii de marketing au ales în cele din urmă mimarea culturii occidentale , pentru că la ușă bătea o nouă etapă în capitalismul românesc: cea a boom-ului economic, a proiectelor rezidențiale, a marilor corporații, a serilor petrecute la supermarket și/sau mall, a autobuzelor Mercedes, a festivalurilor și happening-urilor pe stil centre ville (sau, cu alte cuvinte, mititeii n-au rezistat decât un an, doi la B'estfest). Presa mainstream intra într-o concesie „de brand”: fără manele la radio, fără manele la televizor (cu notabile excepții, ce-i drept), fără manele în Piața Universității de Revelion și, mai ales, fără manele la neologicele corporate events. România, ca și cartierul Baicului unde am locuit între 1993 și 2017, își ascundea sărăcia și, în același timp, unul dintre genurile & una dintre subculturile sale reprezentative sub preș.

Adrian Minune la concertul lui Ja Rule

Iată că maneaua, de care atât de mult am încercat să ne lepădăm, ba că ne face de râs, ba că nu e reprezentativă, ba că dăunează societății, s-a întors. Și o face big time, pe scena a două festivaluri-colos de muzică, Neversea din Constanța (peste 150.000 de spectatori anul acesta) și Electric Castle din Bonțida, Cluj (peste 200.000 de spectatori anul trecut), lucru greu de imaginat în trecut. De ce?

Democratizarea genurilor e realitate, nu moft. Casele de discuri și, mai nou, serviciile de streaming au industrializat, uniformizat și banalizat muzica, simplificând afacerea până în punctul în care nu mai contează artistul, ci starea de spirit (chiar așa împarte playlist-urile Spotify, în funcție de „moodˮ) sau experiența de grup (de-aici explozia festivalurilor, a căror filosofie e de cele mai multe ori gândită în birourile agențiilor și la întâlnirile de marketing ale corporațiilor). Efectul secundar? Milenialii (generația născută între 1982 și 1996), mulți mai degrabă săraci și neloiali brandurilor, se comportă ca la o petrecere spre orele dimineții, când anything goes

În același timp, încordarea elitistă a Micilor Parizieni (cum bine observa Adrian Schiop în „Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari”) s-a mai relaxat (au devenit mai toleranți odată cu vârsta, eventual au alte priorități, familie & copii etc). Cel mai important club alternativ bucureștean, Control Club, a îmbrățișat de câțiva ani muzica electronică, dar și plăcerile vinovate, în mare parte pop optzecist și nouăzecist. Expirat n-a stat mult pe gânduri și a urmat modelul, iar în spații mai mici, de asemenea „alternativeˮ, precum J’Ai Bistrot, Manasia sau Apollo111, muzica lăutărească și maneaua nu mai sunt demult „o surpriză neplăcută”. Invers, Untold, un festival mai degrabă confundat cu scena EDM, plusează cu Stormzy, Bastille și Robbie Williams. Și finalmente, artificiile: una dintre cele mai frumoase manele, „Așa sunt zilele mele”, la ore de maximă audiență pe scena festivalurilor Neversea și Electric Castle. Acolo unde doare cel mai tare pentru Generația X (adică, cea pre-milenială, născută undeva între începutul anilor ‘60 și începutul anilor ‘80), cea care a luptat cel mai aprig cu așa-zisul „cocalar” care, iată, a fost mai degrabă o invenție de marketing – de la mișcarea „Salvați Vama Veche” până la Atlasul de Mitocănie Urbană editat de Radio Guerrilla – pentru a întreține/valida sentimentul de superioritate.

„Așa sunt zilele mele”, Neversea, 2019

E și nostalgia „vinovatăˮ de relaxarea milenialilor față de manele? Fără îndoială. Se spune despre mileniali că sunt cea mai nostalgică generație (serialul Friends în topul celor mai vizionate titluri pe Netflix, festivaluri Eurodance care aduc iarăși pe scenă nume precum Dj BoBo sau La Bouche, Spice Girls tocmai s-au reunit și așa mai departe). Internetul, unealtă pentru antropologie pop și experiențe analogice. Bucurie sinceră pe o manea din copilărie pe care o mixai cu T-Short, BUG Mafia și Vama Veche la petrecerile de bloc. Cântecul lansat de Captain Hollywood Project în vara anului 1992 nu doar că era un îndemn pacifist, pe ritmuri optimiste, după o decadă violentă, cea a anilor '80, ci în același timp preconiza sentimentul târziu al unei generații care folosește nostalgia ca răspuns la o ultimă decadă „de plastic", dezamăgitoare socio-politic și auto-saturată: „More and more and more / I don't know where we're going to / More and more and more / There's so much we don't wanna do.” Sau iată cum gluma din 1997 a celor de la The Onion o luăm astăzi în serios „If current levels of U.S. retro consumption are allowed to continue unchecked, we may run entirely out of past by as soon as 2005.” („Dacă nivelul de consum retro continuă necontrolat, e posibil să rămânem fără trecut până în 2005.ˮ)

Concluzie

Segregarea în funcție de gusturi muzicale nu prea mai ține, iar milenialii aparent au înțeles că dacă asculți manele nu ești cocalar și, invers, nu tre' să fii cocalar să asculți manele. De fapt, termenul e vag (insultele astăzi sunt oricum mai soft: cetățean, corporatrist, comedy central ș.a.md.) după câțiva ani în care a fost folosit de o cohortă de mai mult sau mai puțin intelectuali (și publicul aferent) furioși că viitorul lor e compromis de cocalari proști și șmecheri (apropo, votantul PSD, noul cocalar!). Iar maneaua a fost oricum parte din copilăria milenialilor, copilărie pe care mulți dintre noi și-o retrăiesc astăzi. Iar copilăria, știm cu toții, e inofensivă.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK