Alle reden ubers Wetter (Talking About the Weather) de Annika Pinske, care a fost proiectat în competiție la „Anonimul”, iar acum este disponibil pe HBO Max, pune lupa pe noile provocări ale societății de azi.
În cinemaul german contemporan, lucrurile bune par să vină pe două direcții: una e cea a deja-veteranilor Christian Petzold, Angela Shanelec etc., autori de nădejde într-un peisaj artistic în plină mutație; cealaltă este, informal vorbind, școala cineastei Maren Ade, realizatoarea capodoperei bucureștene Toni Erdmann: pe urmele ei, prietene și colaboratoare trec societatea germană prin sita observației meticuloase, izbutind (Western al Valeskăi Grisebach) sau nu (Le prince de Lisa Bierwirth) să zgâlțâie cu folos dinamicile contradictorii ale realismului capitalist. Contradictorii, întâi de toate, pentru că insuficient studiate de o artă a scenariului tip, care a avut nevoie de timp pentru a se mula pe complexitatea înșelătoare a corporației, a universității, a precariatului cu diplomă; și apoi, pentru că în această dorință de a citi mai clar, de a fixa subiectul contemporan în climatul său predilect, e de văzut o aspirație care evocă protagoniștii est-europeni din vremea socialismului, incapabili de edificare morală între noile realități ale Partidului, uzinei și familiei tradiționale de țărani care îi așteaptă acasă.
E vorba că, de la Moromeții (dacă nu chiar de la Balzac) la Rainer Werner Fassbinder, lumea a prins să se schimbe vertiginos, iar transformările amenință să sfâșie țesutul social chiar de la o generație la următoarea. A „face concurență stării civile” prin artă a devenit, începând cu Revoluția Industrială, o treabă foarte palpitantă. Încă este așa. De unde și această protagonistă din Talking About the Weather, care trebuie să jongleze între propriile-i dimensiuni (profesoară, amantă, mamă, fiică – și femeie) încercând să nu facă implozie. Dar nu e doar despre feminitate: de la oraș-centru la cătun pierdut, de la studii superioare la cârciumă și de la cultură la natură, e despre lupta sufocantă pentru poziționare care se dă între lumea cea veche și lumea cea nouă. Cu rădăcini în vechea Germanie de Est, această Clara (Anne Schäfer) este urmașa copiilor revoluției lăsați de izbeliște de către noua administrație, cea în care ea însăși aspiră să își găsească locul. Un parcurs aproape freudian.
Cea mai frumoasă secvență din Talking About the Weather survine la capătul unui weekend acasă, în provincie, când patru generații de femei – de la adolescentă la străbunică – se hârjonesc glumeț și tandru în mici mostre sapiențiale, știind că nu se vor mai revedea o bună bucată de vreme. Plutește în această scenă un aer de conciliere și democrație, firescul unei întâlniri în care generațiile pot remarca decalajul care le separă – în străbunică intuim o femeie dârză, no-nonsense, de pe vremuri, iar în bunică vedem urmele unei vechi rebeliuni – fără să se ia la bătaie. Aici, filmul e nedemonstrativ: pură observație a unui du-te-vino între actori care interpretează o piesă matură, scoasă din viață. În rest, filmul e mereu despre ceva, iar acel ceva, oricât de camuflat, se rezumă la diferența de viziune dintre cei ce au plecat și cei ce au rămas.
S-ar fi putut ca lucrurile să stea și altfel? Cu greu. Există o teză la startul oricărui studiu al realismului capitalist, iar această teză se face simțită chiar și atunci când – ca aici – nu ține neapărat să ia partea cuiva. Teza de aici ne spune să nu ne pripim, fiindcă oricum nimeni nu are dreptate până la capăt: nici mama din sat care își pălmuiește zdravăn copilul de câțiva anișori, nici universitara revenită acasă „de la oraș”, care privește siderată, în pragul nervilor, tot acest festival de înapoiere; nici participanții simandicoși ai dineurilor profesorale, nici localnicii care vorbesc doar despre vreme și bucătărie.
E ceva să constați că lumea s-a schimbat (din nou) și că regulile nu mai sunt deloc clare; e însă altceva să o faci dibuind o metodă adaptată la această nouă realitate. Or, aici mi se pare că filmul păcătuiește, pentru că, dintr-un studiu pasionant asupra vremurilor actuale, sfârșește în tiparul știut al melodramei despre întoarcerea acasă. E obligatoriu, în această schemă, ca revenirea să includă un nou flirt – amputat – cu o veche flacără din liceu (frumoasa secvență a unor amorezi imposibili, care își consumă dorința într-o partidă de darts la crâșmă), ca și traseul de la repulsie refulată la înțelegere dureroasă față de toată această faună. În fond, alegând să îi privească în ochi pe acești oameni în care nu se mai recunoaște, dar pe care e nevoită să îi iubească, protagonista nimerește în fundătura filmelor prinse între indignare și condescendență. E un pariu din care briliantul Toni Erdmann, cu personajul mereu inoportun al tatălui-clovn, se extrăgea abil prin burlesc și farsă, de parcă drumul spre autenticitate trebuia neapărat să treacă printr-un botez de foc chaplinian, apt să readucă toate pendulele la zero.
Aici, în schimb, ce jenează este tocmai decența – această nevoie de a înțelege pe toată lumea, dar mai ales pe protagonista noastră, care a făcut pasul de la o viață nebună (un tatuaj pe spate conține tot acest trecut) la o viață așezată, și trebuie susținută în vulnerabilitatea sa. Ar fi fost de dorit ca filmul să zgândăre mai adânc această nouă respectabilitate, precum și doza generoasă de ipocrizie pe care o presupune. Sigur, filmul către așa ceva arată cu degetul, dar – aidoma acestei femei – preferă intuițiile spuse cu jumătate de gură în locul unor adevăruri-cactus scuipate direct în figură. În absența lor, filmul e mai consensual decât s-ar crede, iar boarea de justețe lasă repede locul acestei acceptări resemnate a conformismului din prezent.
