Într-o zi de octombrie, în urmă cu 61 de ani, într-un cinematograf din New York, a avut loc premiera filmului „Mic dejun la Tiffany”. 

Nuvela „Mic dejun la Tiffany”, publicată de Truman Capote în 1958, este o carte aproape perfectă. Atât de bine dozată, în toate detaliile sale, atât de fidelă ritmului său interior, încât cititorul trăiește cu impresia că nu el o citește, ci cartea este cea care, asemenea unei inteligențe omnisciente, trece prin el, citindu-l.

Vreme de trei-patru ore, cât durează lectura acestei mici capodopere a literaturii americane, limbile ceasului se opresc pe loc, iar acțiunea cărții se derulează în mintea celui care-o parcurge cu viteza imaginilor cu care subconștientul ne inundă creierul în timpul somnului REM. 

Această reușită artistică e datorată, pesemne, preciziei cu care autorul întrebuințează fiecare cuvânt ― nicio vocabulă nelipsind sau neprisosind în construcția frazelor sale ― în așa fel încât atenția cititorului alunecă de la un capăt la altul al cărții fără să întâlnească vreo asperitate de stil care să-i tulbure starea de visare în care cade după primele pagini.

Fluența narativă este una dintre mărcile inconfundabile ale literaturii lui Truman Capote, o alta fiind personajele infantile, aureolate de un jucăuș aer gotic, care trag după ele niște origini și destine bizare — din galeria cărora face parte și figura centrală a acestei cărți, Holiday Golightly.

O adolescentă ingenuă, boemă, superficială, capricioasă, mercantilă, mitomană, cinică, înzestrată cu o putere de seducție irezistibilă, care o împinge să se insinueze, chiar și împotriva voinței sale, în mințile a zeci de bărbați. Un fel de duh juvenil al senzualității, eliberat, în mod experimental, dintr-o sticlă și lăsat să circule, la întâmplare, prin New York-ul anilor 1940, doar pentru a vedea câte suflete reușește să prindă în flamboiantul său insectar. 

Pe numele ei real Lulamae, Holiday este o muritoare de foame din sudul Statelor Unite ale Americii, care a reușit să se sustragă sărăciei căreia îi fusese menită grație frumuseții sale precoce și a unei întâmplări straniu-neverosimile: un doctor veterinar din Texas a prins-o la furat în propria curte, s-a îndrăgostit de ea și a luat-o de nevastă.

Avea doar treisprezece ani când s-a înnodat acest bizar și prematur măritiș. Câteva luni mai târziu, ațâțată fiind de revistele cosmopolite la care veterinarul era abonat, și-a părăsit „soțul” și a fugit la Hollywood, cu speranța că o să ajungă actriță. Contrar așteptărilor ei, studiourile de film ale Californiei nu i-au plăcut, ci au dezamăgit-o, convingând-o că actoria este o meserie pentru cei lipsiți de personalitate, așa că și-a văzut de drum mai departe, mutându-se pe coasta de est, la New York.

Aici, a ajuns să trăiască înconjurată de o curte întreagă de amanți și admiratori ― proprietari de baruri, impresari din lumea filmului, fotografi, scriitori, diplomați, militari, industriași, traficanți de droguri ― pe care îi bagă în seamă și îi ignoră în același timp, tapându-i de bani fără regrete și lăsându-i să spere că, în cele din urmă, fiecare în parte va fi alesul toanelor ei amoroase, la fel de impredictibile precum un joc de ruletă. 

Are optsprezece ani în momentul în care facem cunoștință cu ea. Se recomandă ca fiind de profesie „călătoare” și mărturisește că, în scurta ei viață, i-au trecut prin pat unsprezece bărbați. Întrucât pentru fiecare în parte a nutrit un oricât de palid sentiment de afecțiune, crede că nu i s-a vândut niciunuia dintre ei și, prin urmare, pretinde să nu i se lipească eticheta peiorativă de „damă de companie”.

În ciuda vieții extravagante pe care o duce și care pare să îi ofere tot ceea ce își dorește, nici în imensitatea New York-ului nu a reușit să întâlnească fericirea pe care spune că o caută de când și-a părăsit „casa matrimonială” din Texas. 

E posibil să fi descoperit totuși un chip al ei, o străfulgerare a felului în care aceasta trebuie să arate: în atmosfera de lux a magazinului de bijuterii „Tiffany”, a cărui înfățișare, pentru ea, reprezintă superlativul absolut al armoniei exterioare, singurul loc din această metropolă în care se simte împăcată cu sine însăși. 

Spre finalul nuvelei, e pe punctul să se mărite cu un bărbat pe care îl vede în stare să aducă în viața ei inefabilul miraj după care tânjește. Însă, din cauza unui scandal de pomină, izbucnit mai degrabă dintr-o neînțelegere, pretendentul se îndepărtează, speriat, de viitoarea mireasă și o lasă să vagabondeze, în continuare, în căutarea propriilor himere.

Nu știe nimeni ce se alege, până la urmă, de Holiday Golightly. Dintr-un epilog misterios, aflăm că e posibil ca, peste ani, în urma unei călătorii pe care ar fi făcut-o în Africa, farmecul ei contagios să îl fi cucerit pe artistul artizan al unui trib de sălbatici. E posibil să fi avut o legătură de dragoste cu acesta, iar el, înrobit de pasiunea astfel înfiripată, să îi fi sculptat chipul pe o statuetă de lemn. 

E posibil, așadar, să fi rămas, până la capăt, o hoinară, o ființă nesatisfăcută de ceea ce viața îi oferă, dispusă să umble la nesfârșit prin lume doar ca să regăsească acea nălucă a perfecțiunii pe care crede că a întrezărit-o în somptuosul magazin de bijuterii de pe Fifth Avenue. 

Fluența narativă este una dintre mărcile inconfundabile ale literaturii lui Truman Capote, o alta fiind personajele infantile, aureolate de un jucăuș aer gotic, care trag după ele niște origini și destine bizare — din galeria cărora face parte și figura centrală a acestei cărți, Holiday Golightly.

Tema cărții nu e însă rezolvarea misterului cu care se încheie prezentarea acestui destin volatil, ci o alta, pe care nuvela doar o sugerează, fără să facă vreun efort pentru a o impune: atmosfera magică, aproape suprarealistă, pe care frumusețea fizică poate să o creeze prin simpla ei prezență în lume. Felul în care farmecul unei persoane de sex feminin poate să infuzeze aerul cu o atracție atât de puternică încât să golească de rațiune mințile a zeci de bărbați și să-i transforme în niște marionete care se învârt, neajutorate, pe larga ei orbită. Spectacolul dat de niște indivizi în toată firea care, întâlnind o tânără superbă, care visează, la propriu, cai verzi pe pereți, devin imponderabili precum niște fluturi și intră, simultan, în transa iluziei că, odată și-odată, această femeie strălucitoare le va aparține. 

E arhicunoscut faptul că Truman Capote a scris această scurtă operă literară cu intenția ca, ulterior, ea să devină sursa de inspirație a unui scenariu de film, iar personajul principal al respectivei pelicule să fie jucat de Marilyn Monroe.

Din fericire, doar prima dintre dorințele lui a ajuns să se materializeze, nuvela fiind ecranizată trei ani mai târziu, în 1961; nu și a doua: rolul protagonistei fiindu-i atribuit, în cele din urmă, mai distinsei, mai cerebralei și mai talentatei Audrey Hepburn. 

Scenariul filmului și-a luat multe libertăți față de textul original (au fost inventate personaje inexistente în carte, au fost modificate relațiile dintre figurile de prim-plan), însă, în linii mari, pelicula nu s-a îndepărtat foarte tare de sursa ei literară. Partitura de joc care i-a revenit lui Audrey Hepburn este cea a personalității visătoare, cinice, fluide, de cameleon sentimental care o aureolează pe Holiday Golightly.

Deși trecerea de la ficțiunea scrisă la cea cinematografică ar fi putut să împuțineze complexitatea psihologică a personajului, Hepburn a reușit să creeze o replică extrem de vie a acelei țărăncuțe emancipate, care pășește prin viață secerând bărbați în stânga și-n dreapta. Interpretarea ei e atât de energică, atât de intensă în histrionismul pe care îl afișează, încât copia, eroina din film, depășește în consistență originalul, eroina din carte. 

Practic, dacă întreaga valoare a nuvelei publicate în 1958 se sprijină pe fluența răpitoare a scriiturii lui Truman Capote, ecranizarea din 1961 trăiește, exclusiv, din interpretarea hipnotică pe care o realizează Audrey Hepburn.

Virtuozitatea acesteia — dusă dincolo de zenit — constă în traversarea întregului film dând impresia că este oarbă și surdă la talmeș-balmeșul sentimental pe care farmecul ei îl provoacă; și că izbutește să facă abstracție de tot și de toate, în timp ce își canalizează atenția pe urmărirea iluzoriului „fir călăuzitor” al utopiei în care aspiră să trăiască. 

Este un film în care Hepburn e, simultan, ubicuă și inexistentă; inclusă și exclusă din acțiune, captivă a egoismul ei patologic și, totodată, străină de ea însăși. Corpul îi pare desprins de propria minte, iar mintea, desprinsă de realitatea din jur, ambele fiind supuse unui număr misterios de levitație la capătul căruia, autodizolvată, redusă la stadiul unui spirit ambulant, Holiday bântuie decorurile cinematografice ca o nevăzătoare de care se ciocnesc toate celelalte personaje ale filmului.  

Uimitoarea stare de imponderabilitate pe care Hepburn reușește să o imprime acestei eroine îi conferă o imaterialitate, o transparență, o neverosimilitate care fac din ea o plăsmuire cvasifantastică; un fel de fantomă palpabilă, care, urmând logica inversată a scamatoriilor vizuale, se adâncește în irealitate, pe măsură ce defilează mai mult timp pe ecran.

Spre deosebire de cartea lui Truman Capote, care o lasă pe Holiday să se piardă în lume, oferind destinului său un final misterios, susceptibil oricărei interpretări, filmul refuză să își abandoneze protagonista în această mare de ambiguitate.

În pelicula regizată de Blake Edwards, cel mai îndrăgostit dintre pretendenții lui Holiday se ține după ea ca un scai și, la sfârșit, reușește să o confrunte cu dezastrul emoțional pe care, fie și fără să vrea, îl provoacă. Cu vocea tremurândă, acesta îi mărturisește că o iubește foarte tare, că vrea să trăiască alături de ea și că ei doi aparțin unul altuia. Sub efectul acestei declarații de iubire, masca indiferenței opace pe care Hepburn o poartă de la prima secvență a filmului se deșiră, puțin câte puțin, și e înlocuită, treptat, cu o stupefacție ipocrită, apoi cu una sinceră, pentru ca, în final, să lase locul unei izbucniri neajutorate în lacrimi. Inițial, Holiday îi respinge confesiunea, zicând că pasiunea lui o lasă rece și că, în realitate, nimeni nu aparține nimănui, însă, pe măsură ce însăilează acest discurs, în care își preamărește independența, își dă seama că nu crede nici ea în ce spune și că îl iubește, la rândul ei, pe cel care îi face curte cu atâta asiduitate. 

Din punct de vedere artistic, această efuziune amoroasă e falsă în raport cu construcția psihologică a personajului, pentru că îi știrbește coerența în materie de iraționalitate și de cinism, etalată pe întreaga durată a acțiunii. Însă, oricât de artificială și de neconvingătoare ar fi, secvența aceasta deschide o trapă pentru un mesaj foarte subtil, pe care pelicula reușește, astfel, să îl strecoare către inteligența spectatorului. 

Mesajul acesta este că, în pofida tuturor aparențelor, în ciuda oricărei impresii contrare, Holiday Golightly este ea însăși victima propriei frumuseți. Tot așa cum bărbații acestei istorii sunt manipulați de armonia fizicului ei, până la punctul în care devin pajii docili ai unei dame de companie, ea, la rândul ei, este manipulată, prin ricoșeu, de farmecul pe care îl răsfrânge în lume și de puterea pe care o are asupra pretendenților săi, până la punctul în care uită să mai trăiască în mod autentic, să își urmeze conștiința și să dea curs celor mai intime dintre propriile impulsuri. 

Este felul filmului de a ne reaminti că, deși la nivelul superficial al percepției omenești, frumusețea face victime, în sensul că îi înrobește pe cei care sunt sensibili la irizările sale; ea poate ajunge să le fure mințile chiar și acelor persoane în care natura a ales să întrupeze acest fetiș estetic. Asta pentru că, paradoxal, frumusețea nu este un atribut aflat sub controlul celor înzestrați cu acest dar prețios, ci e mai degrabă o stihie impersonală, un fel de duh atotputernic al naturii, care, prin magnetismul social pe care îl generează, poate să năruiască inclusiv acele destine cărora, teoretic, ar trebui să le aducă fericirea.

Astăzi, la mai bine de șaizeci de ani de la premiera filmului, când — în închipuirea publicului larg — Audrey Hepburn s-a contopit pentru totdeauna cu eroina lui Truman Capote, artista în carne și oase și ființa imaginară furându-și reciproc personalitatea, pare de negândit că rolul acesta ar fi putut să îi revină unei alte interprete. De asemenea, privilegierea lui Hepburn în dauna lui Monroe pare rodul unei inspirații de geniu, care le-ar fi fost insuflată producătorilor de la Paramount Pictures și regizorului Blake Edwards de cine-știe-ce zeu diligent al cinematografiei. În realitate, a fost vorba doar de o conjunctură norocoasă. O colaboratoare a lui Marylin Monroe și-ar fi sfătuit apropiata să nu apară, pe marele ecran, într-un rol de damă de companie, pentru a nu alimenta prejudecățile legate de libertinajul ei amoros, care deja îi pătau reputația. Sfat pe care Monroe, cu docilitate, l-a respectat.

Grație acestei împrejurări, așadar, a ajuns Audrey Hepburn să facă, probabil, cel mai bun rol din întreaga ei carieră și, cu siguranță, pe cel mai celebru. Și așa a ajuns „Mic dejun la Tiffany” să fie one-woman-show-ul cinematografic din care scurgerea ultimilor șaizeci de ani nu a reușit să demodeze nici măcar o secvență, ci doar să îl clasicizeze, încapsulându-l în aerul romantic al propriei epoci.

E greu de crezut că, în lipsa acestei schimbări norocoase de casting, pelicula s-ar mai fi apropiat de nivelul de perfecțiune pe care l-a atins în cele din urmă. Cel mai probabil, nu; măcar pentru faptul că diferența de talent dintre Audrey Hepburn și Marilyn Monroe era, riguros vorbind, foarte mare. Dar și pentru că înlocuind o actriță care inspira exclusiv o frumusețe carnală cu una al cărei farmec sibilinic nimeni nu a știut să îl explice vreodată, exercițiul de seducție pe care îl desfășoară personajul principal asupra admiratorilor săi este mutat din planul facil, al dorințelor sexuale, într-un plan superior, non-corporal, care creează iluzia că se confundă cu feminitatea însăși.