Salon

Michel Gondry încă are „Eternal Sunshine” ștanțat pe fund

de Lavinia Bălulescu

Românii posesori de telecomandă au avut ocazia să vadă și să revadă de nenumărate ori în ultimii ani Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Eterna strălucire a minții neprihănite), cel mai cunoscut film al regizorului francez Michel Gondry (56 de ani), premiat cu un Oscar pentru cel mai bun scenariu, în care Jim Carrey și Kate Winslet sunt doi îndrăgostiți care-și șterg din minte, printr-o operațiune ciudată, amintirile despre celălalt.

Gondry a continuat să exploreze lumi de vis prin următoarele sale filme, de la L'écume des jours (Spuma zilelor) la La science des rêves (Arta viselor). De-a lungul anilor, regizorul le-a încercat pe toate: reclame, documentare, seriale, videoclipuri pentru trupe care au marcat istoria muzicii (Daft Punk, Radiohead sau Björk sunt doar câteva exemple).

La finalul lunii mai, Michel Gondry a fost invitat la Cluj-Napoca, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF), iar eu m-am întâlnit cu el pentru un interviu într-un început de seară în care ploua exact ca-n Tokyo!. Am vorbit despre ștampila pusă de Eternal Sunshine, despre provocarea de a face un film mai bun decât cel mai bun film al tău, despre familie, Game of Thrones și vise. Totul în doar 20 de minute, cât am avut la dispoziție. Din lipsă de timp, un singur subiect care a planat deasupra noastră a rămas neatins, deși a fost pronunțat. Iar numele lui este Depresie.

Jim Carrey și Kate Winslet în „Eternal Sunshine of the Spotless Mind”

Scena9: În anul 2014 spuneați într-un interviu: „Mi-ar plăcea să fac un film care să-i facă pe oameni să uite de Eternal Sunshine. Mi-a rămas ștanțat pe fund filmul ăla”. Încă simțiți asta?

Michel Gondry: Să verific. (Dă să se ridice de pe canapea și verifică dacă are ceva sub el) Da, desigur! (Râdem amândoi)

Deci nu s-a schimbat nimic?

Nu. N-am făcut filmul de care vorbeam, probabil nici nu-l voi face.

Ați lucrat cu Jim Carrey pentru Eternal Sunshine of the Spotless Mind și apoi v-ați întâlnit 14 ani mai târziu, pentru serialul Kidding. Cum a fost să lucrați împreună din nou?

Diferența a fost că a avut încredere în mine 100% de data asta. Și prima dată a fost deschis, dar atunci a fost destul de dur cu mine. Cred că lucrurile s-au schimbat pentru că prestația lui din Eternal Sunshine a fost apreciată ani la rând, de asta probabil s-a simțit acum mult mai confortabil. Îmi place foarte mult Jim Carrey. Poate fi foarte dificil uneori, dar la finalul zilei, tot îmi place de el. Nu mă deranjează dacă țipă la mine. Eu o să țip mai tare. Odată a țipat la mine, sezonul trecut (n.r. – la filmările pentru Kidding), și i-am zis: „Jim, poți să țipi la mine. Dar dacă țipi, n-o să-mi mai placă de tine. Și dacă nu-mi mai place, nu pot lucra cu tine ca regizor”.

Și s-a oprit?

Da.

Credeți că Jim Carrey are ceva special în comparație cu alți actori cu care ați lucrat?  

Da. Are un talent imens de a exprima emoții puternice și complexe. Cred că e extrem de subapreciat și cred că pe măsură ce trece timpul oamenii își dau seama cât de talentat e. Trebuie să îi indici starea în care să intre, să îi pătrunzi un pic în minte, ca să nu știe că pierde controlul, și apoi e acolo, se transformă în personajul care poate să îți aducă atât de multă emoție.

Trailer „Kidding”

Fiul dumneavoastră, Paul Gondry, este la rândul lui artist, actor, regizor. Care credeți că e cel mai important lucru pe care l-a învățat de la dumneavoastră?

Lucrul pe care i l-am tot repetat mereu a fost să-și termine proiectele pe care le începe. Când era copil și începea ceva, îi spuneam mereu: „Trebuie să termini! E foarte important! Din foarte multe motive. Chiar dacă e ceva neplăcut, tot vei învăța din asta. Dacă nu termini ce ai început nu vei învăța nimic.” Sper că a învățat asta. În ceea ce privește arta și tot ce e legat de artă, nu am încercat niciodată să-i pun nimic pe tavă. Pentru că nu vreau să-l influențez, vreau să stea pe picioarele lui, e destul de greu și așa că e nevoit să poarte pe umeri numele meu. Trebuie să primească aprecieri pentru talentul lui.

Să se reprezinte singur.

Da. De mic l-am încurajat mereu să fie diferit de mine. Și așa a fost încă din prima zi. I-a venit mereu mult mai ușor să comunice cu ceilalți. Are un fel incredibil, foarte natural, de a se apropia de oameni. La vârsta lui, eu eram exact opusul. Mereu mi-am dorit să fie el însuși, să fie cât mai diferit de mine. Acum e complicat, lucrează la un film. Uneori vrea să-mi ceară o părere și eu ezit, pentru că, dacă nu zic nimic, o să se plângă că nu-mi pasă. Și dacă zic ceva care e puțin negativ, o să strige la mine că nu am înțeles ce vrea să facă. Pe scurt, are frustrările lui, pe care le proiectează asupra mea, orice aș zice. Deci e complicat.

Bun, și atunci ce faceți într-o situație ca cea de mai sus?

Mi-a venit o idee destul de bună! L-am convins să vorbească despre proiect cu Spike Jonze (n.r. – regizor, producător, actor și fotograf american), un bun prieten. (Zâmbește)

Și apoi Spike Jonze v-a povestit dumneavoastră?

Da. Adică n-am intervenit, dar am vorbit un pic cu Spike și am observat că și el i-a dat un sfat pe care Paul l-a ignorat. O să-l rog să se mai întâlnească cu un alt regizor, care poate îi place mai mult. Asta e soluția mea deocamdată, nu știu dacă o să meargă.

Audrey Tautou și Romain Duris în „L'écume des jours” (2013), adaptare a romanului cu același nume de Boris Vian

Sunteți nepotul inventatorului Constant Martin, responsabil, printre altele, de Clavioline, un precursor al sintetizatorului. Cum v-a influențat asta viața, experimentele, imaginația? Vă gândiți vreodată la el?

Da. Cred că voiam să-l văd mai mult decât își doreau fratele și verișorii mei, pentru că ei nu-l plăceau deloc, iar mie mi-a plăcut de el. Faptul că am avut mai mult contact cu munca lui m-a influențat, deși e greu de spus cum anume.

Ați spus în nenumărate rânduri că sunteți inspirat de ceea ce visați. Sunt curioasă cum funcționează. Aveți un soi de jurnal de vise, unde vă notați dimineața ce ați visat? Sau vă urmăresc unele imagini zile în șir până vă decideți că le veți folosi?

E un pic din ambele variante. Nu-mi notez visele foarte des. Uneori mă trezesc și simt că am visat ceva atât de puternic încât aș putea să fac un film, ACEL film, dar apoi totul se evaporă în timpul zilei. Ca să-ți dau un exemplu, am făcut cel mai recent film al meu, Microbe and gasoline, pornind de la niște lucruri care s-au întâmplat în copilăria mea, când aveam 13-14 ani. Prima jumătate se bazează pe amintiri adevărate. Partea aceea e filmată chiar în casa bunicului meu, cea în care am și crescut. Deci pur și simplu ziua răscoleam amintirile astea, iar noaptea visam ceva pornind de la rămășițele amintirilor. Mi-am notat visele și le-am folosit pentru partea a doua a poveștii. Ideea e că, deși nu înțeleg de ce, visele astea reflectă ceva din prima parte a filmului. Cred că e un exemplu care ilustrează destul de bine cum funcționează visele pentru mine. Totuși nu vreau să încerc să înțeleg. Dacă încerci să înțelegi visele, se transformă în stereotipuri.

Trailer „Microbe and gasoline”, 2015

Cel mai recent vis pe care l-ați avut?

(Pauză) Nu cred că e momentul cel mai potrivit. E destul de greu de zis. Am nevoie să-mi amintesc măcar un pic din vis și apoi îmi revine tot. Dar acum nu cred că pot. Însă îmi amintesc că acum câteva zile eram în camera de montaj și dormeam pe o canapea. Monteurul meu m-a trezit să văd o scenă și, când am deschis ochii, i-am zis că încercam să desenez o șapcă. Îmi amintesc foarte clar cum desenam și apoi m-a trezit și nu m-a lăsat să termin desenul. (Râde) Da, uneori îmi amintesc foarte bine, alteori nu. Poate îmi voi aminti peste două ore ce am visat azi-noapte, dar acum nu cred.  

În ultima perioadă omenirea s-a împărțit între cei care au văzut și cei care nu au văzut Game of Thrones. Dumneavoastră v-ați uitat?

Nu. De fapt m-am uitat cu Sabrina, dar am urmărit-o pe ea uitându-se la film (n.r. - Sabrina Boudaoud, asistenta personală a lui Michel Gondry). Am făcut și o animație, care poate fi găsită pe Instagramul meu, despre cum m-am uitat la Game of Thrones împreună cu ea. Sunt prea multe roluri, castele, Shakespeare, exact ce nu-mi place la un film.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

O postare distribuită de Michel Gondry (@michelgondry) pe

 

Dar la altfel de seriale vă uitați?

Da, îmi plac comediile. De exemplu 30 Rock, Portlandia, Arrested Development, Strangers with Candy, pe ăsta nu știu dacă îl știi, are mai mult de 20 de ani vechime. Cred că, cel puțin în cazul meu, serialele astea sunt bune pentru perioadele în care ești depresiv. Pentru că atunci când le urmărești unul după altul, nu te mai simți singur. Îmi plac personajele prostuțe, nu-mi plac lucrurile luate în serios. N-am urmărit niciun serial „serios”. De exemplu The Wire sau cel cu tipul care face droguri, Breaking Bad, zero interes!

Cele cu mafia?

Le urăsc! Mereu același stereotip, fie că e New Jersey, Brooklyn, mafia italiană, mereu e vorba despre a fi macho.

Six Feet Under?

Înainte de a muri, când era bolnav, tata se uita non-stop la serial. Sau poate înainte de a se îmbolnăvi? Oricum, îi plăcea, dar eu nu l-am urmărit. Poate mi-ar plăcea și mie. E o comedie, nu?

O combinație între comedie și dramă.  

A, OK! Ca să fiu sincer, nu știu nici măcar dacă mi-ar plăcea Kidding (n.r. - serial în care joacă Jim Carrey. Gondry a regizat șase dintre cele zece episoade din primul sezon, din 2018). (Pauză) Oricum, nici nu trebuie să-l urmăresc. (Râde) Cred că sunt episoade pe care nu le-am văzut. E OK…

Ginger Gonzaga și Jim Carrey în Kidding (2018)

Unde e acasă pentru dumneavoastră?

Se schimbă mereu. M-am mutat în L.A. tocmai atunci când porneam ceva nou în Paris. Acum vin și plec de colo-colo.

Și acum vă simțiți cumva prins între două lumi?

Da. Am plecat din Paris pentru că situația mea era foarte dificilă în Franța, iar când am plecat, sau poate tocmai pentru că am plecat spre Los Angeles, situația din Franța s-a îmbunătățit. Dar acum cred că e mai bine că nu sunt mereu în Franța.

De ce era situația dificilă în Franța? Probleme de familie?

Nu. Adică într-un fel, da. Am avut o iubită, a făcut un copil, m-a părăsit și am rămas cu inima zdrobită. Am plecat din Paris și ea s-a mutat în apartamentul meu. E complicat.

Deci acum locuiți în Los Angeles și uneori mergeți înapoi în Paris?

Da! Și când ajung în Paris mă distrez de minune în apartamentul meu, cu fiica mea și cu așa-zisa mea iubită.

Câți ani are fiica?

Patru ani. E grozav, doar că acum sunt atât de obișnuit să fiu de unul singur în L.A. că după o săptămână (n.r. – de stat în Paris) îmi vine să plec iar.

Cum o cheamă pe fetița dumneavoastră?

Maia.

The White Stripes – „Fell In Love With A Girl”, clip regizat de Gondry

Ce face Michel Gondry într-un univers paralel, unde nu e artist?

E greu să-mi imaginez că nu aș fi artist. Unul dintre lucrurile la care visam pe vremuri era să decorez vitrinele de magazine. Poate pentru că obișnuiam să le admir când eram mic. Și aproape chiar am făcut una pentru Galeriile Lafayette, nu știu de ce n-a funcționat până la urmă. Dacă scoți arta din discuție, nu știu... (Pauză) Cred că am fost norocos că am reușit să descopăr singurul lucru pe care chiar pot să îl fac. Îmi pare rău de toți oamenii care nu lucrează în domeniile în care ar putea fi extraordinari. Ăsta e și motivul pentru care fac Movie Factory (n.r. - Michel Gondry a venit la TIFF pentru „Uzina filmelor de amatori”, un proiect interactiv creat de regizor, un loc unde oricine poate parcurge pașii realizării unui film). Dar nu știu ce altceva aș putea face. Iubesc matematica, dar memoria mea nu-i prea bună pentru a învăța chestii. Sunt un tip logic, dar nu am capacitatea de a memora. Iubesc astrofizica, dar ar trebui să studiez o grămadă… Mi-ar plăcea să înțeleg mecanismele economiei, dar în același timp cumva le și disprețuiesc. Poate mi-ar plăcea să scriu? Pot să îmi exprim gândurile, dar nu știu sigur dacă aș putea fi scriitor.

„Uzina filmelor de amatori” la TIFF, foto de Marius Maris

Aveți niște cărți care v-au marcat existența?

Nu sunt un mare cititor. Am descoperit acum câțiva ani audiobook-urile. Fac multe animații pentru fiica mea, zile la rând. Când faci asta, când desenezi, poți să și asculți ceva, pentru că sunt lucruri diferite și te poți concentra. Cred că am ascultat vreo 50 de romane rusești. E o aplicație gratuită, iar oamenii care citesc nu sunt profesioniști, ceea ce e grozav. Dar nu pot citi cărți scrise în ultimii 55 de ani. Gogol, Cehov, cărți de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Am observat o diferență mare comparativ cu literatura americană, care nu-mi place... Iar despre literatura franceză nu știu prea multe…

Poate literatura latino-americană?

Nu. Ar trebui să încerc! Dar îmi amintesc prima carte pe care am citit-o în copilărie. Se numea Mom doesn`t like the Police. A avut un mare impact asupra mea. E vorba despre o femeie care e scriitoare și investighează o crimă. Și pentru că își lasă copiii singuri când pleacă să investigheze, înregistrează o casetă cu sunetul tastelor de la mașina de scris. La momentul respectiv mi-a plăcut. Dar acum am recitit-o și nu prea mi-a mai plăcut…  

E vreun proiect la care lucrați acum?

Da. Am scris povestea experiențelor mele deplorabile din timpul postproducției de la Spuma zilelor. Atunci m-am exilat în casa de la țară, care e a mea și a unei mătuși, și practic am vrut să recreez lumea. Am vrut ca totul să fie făcut așa cum vreau eu, în felul meu, și nu mi-a păsat dacă nu a fost neapărat în modul corect. Am mers foarte departe cu experimentul ăla. Iar rezultatul a fost o depresie enormă.

de

  • Lavinia BălulescuLavinia Bălulescu

    Lavinia Bălulescu e jurnalistă și scriitoare. Are niște pisici care nu-s ale ei.

2 June 2019 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9