E seara de 4 decembrie 2025, iar timp de aproape trei ore muzica nu părăsește clubul Jazzbook, într-un eveniment-omagiu. Au trecut câteva săptămâni de când muzicianul Mircea Tiberian (n. 1955, Cluj-Napoca) s-a desprins din lumea telurică, în noaptea de 18 octombrie, după ce susținuse un concert alături de saxofonistul Nicolas Simion și contrabasistul Răzvan Cojanu la Jazz Society Club Galați. Așa a decis destinul: ca la vârsta de 70 de ani, după ce se bucurase, pe înserat, pentru ultima oară, de energia scenei – așa cum a făcut-o întreaga viață –, să plece în alte sfere.
Atmosfera e una intimă, barul forfotește de oameni, iar în aer se simte un gust dulce-amar. Pe mese, lângă paharele de vin sau bere și farfuriile pline cu mâncare, pâlpâie ici-colo lumânări false, cu lumină caldă. Au o scânteie blândă și intimă, care adâncește sentimentul de apropiere; toți suntem aici ca să ni-l amintim pe artistul-pianist Tiberian: rude, prieteni, discipoli de demult, studenți actuali, colegi, admiratori vechi – o mică, dar densă familie a jazzului.
Programul serii are două secțiuni: omagiul cald adus de câțiva studenți, marcat prin piese cunoscute din repertoriul de gen și prin scurte povestiri despre „domnul profesor” Mircea Tiberian; apoi reverența colegilor săi de scenă, vechi și noi deopotrivă (cântăreața Nadia Trohin, pianiștii Toma Dimitriu și Antonis Anissegos, percuționistul Răzvan Florescu, chitaristul Sorin Romanescu, Nicolas Simion și Răzvan Cojanu), realizată prin compoziții proprii, dar și prin lucrări scrise de regretatul muzician. Ca un motto al serii se desprinde versul vocalistei-creatoare Nadia Trohin, „it’s not over yet”, preluat din titlul unei piese compuse de el, dar care nu a ajuns să fie cântată niciodată, devenind astfel o formulă simbolică a continuității muzicii și a prezenței sale vii în memoria celor care l-au cunoscut și i-au fost aproape.
E un sentiment dulce-amar, după cum spuneam, pentru că muzica interpretată nu urmează linia amăgirii sau a regretului, ci combină fior, vervă, zbucium, năstrușnicie, dans, furie, neputință, recunoștință – un amalgam de stări care nu admite echivalent lingvistic. Ea vorbește despre Mircea Tiberian și îl conține pe acesta: pianistul, compozitorul, improvizatorul, muzicologul, fondatorul secției de jazz și profesorul la Universitatea Națională de Muzică București, deschizătorul de drumuri, dar și soțul, tatăl, bunicul, mentorul, partenerul de scenă, prietenul, muzicianul adorat și respectat. Ca să înțelegem mai bine toate aceste ipostaze în care îl regăsim pe omul mult iubit, am apelat la vocile celor care i-au fost aproape, rugându-i să ni-l redea prin amintirile și impresiile lor.
„Mircea a fost un om cu o sensibilitate singulară”
Ioana Tiberian (Cildus), soția sa, poetă
Nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că, pentru mine, Mircea a fost și va rămâne cel mai important om din viață. Iar singurul meu regret azi este că parteneriatul nostru a durat doar două decenii. Îl numesc parteneriat, pentru că acest cuvânt are valențe multiple. Parteneriat înseamnă și căsnicie, și prietenie, și o legătură umană puternică între doi oameni care duc aceleași greutăți de viață. Parteneriat înseamnă și camaraderie. O situație ca a fiului nostru adolescent, cu autism sever, te poate scoate din circulație. Ajungeam, însă, câteodată, să ne învinovățim chiar, că nu facem suficient de mult pentru calitatea vieții lui. Că totul devenea mai monoton și mai amorțitor și mai obositor pe zi ce trece. Și că greul te copleșea pe viu.
Mircea a fost un om cu o sensibilitate singulară. Nu e spațiu aici pentru câte aș avea de povestit. A fost un freak, așa cum îmi place mie. Și natural total. Nu prefăcut, nu inventat, nu inteligent artificial. Nu știu cum să trăiesc fără muzica lui inventată pe loc. Până una, alta, omul și-a văzut mereu de drumul lui, care s-a dovedit a fi unul foarte complex. Viața cu studenții. Până la final! Viața muzicală, cu tot felul de zbateri administrative și manageriale, pe care le ura din rărunchi, dar pe care se străduia să le parcurgă respectuos. Viața lui muzicală în simbioză cu atâția alți artiști: oameni de teatru, poeți, artiști plastici. Sprijinul pentru studenți și ulterioarele colaborări pe care le-a și avut cu ei. Ambiția lui de a încerca mereu să îi provoace, să le deschidă cu informație muzicală tot felul de orizonturi, să îi susțină în fel și fel de demersuri.
Știu, sună aproape exagerat de elogios, dar, ca să răspund direct citându-l pe Mircea, „Totul e adevărat!” Acesta a fost răspunsul lui la un poem de-al meu, pe care i-l dedicasem. Voi rămâne pe veci cu acest răspuns în suflet.
„Moștenirea unui spirit liber: Mircea Tiberian și muzica celor trei începuturi”
Ioana Tiberian Amarița, fiica sa, muziciană
De la primele vibrații simțite în pântecele mamei și până la improvizațiile timpurii la pianul cu coadă, muzica a fost limbajul nostru comun. Muzica lui mi-a fost coloană sonoră înainte de a vedea lumina zilei. Am ascultat-o cu religiozitate de-a lungul întregii copilării, modelându-mi universul interior într-un mod pe care abia acum, la maturitate, îl înțeleg pe deplin. Deși ocaziile de a cânta împreună au fost rare, Crăciunul rămâne spațiul nostru sacru de întâlnire în care ne adunam să cântăm colinde sau coralele lui Bach, o muzică ce definește, pentru mine, spiritul sărbătorilor.
Tatăl meu a prețuit întotdeauna emoțiile reale, nedisimulate. Această căutare a autenticului se reflecta în tot ce îl înconjura: de la bradul natural de Crăciun până la obiectul care i-a fost cel mai fidel partener, pianul acustic cu coadă. Acest instrument nu a fost doar un obiect, ci un martor tăcut al vieții sale, călătorind de la Sibiu la Timișoara și, în final, la București. Astăzi, bătrânul pian se află în posesia surorii mele, Anca. Este o bucurie imensă să știm că instrumentul este încă funcțional și că putem povesti viitoarelor generații: „Pe acest pian a cântat și a creat Mircea Tiberian”.
Dacă privesc în urmă, înțeleg că albumele lui pentru pian solo au avut cel mai mare impact asupra mea. La sfârșitul anilor '90, într-o perioadă sumbră pentru România și plină de provocări pentru familia noastră, tata lansa Hotel of Three Beginnings.
Titlul albumului poartă o simbolistică aparte. Hotelul reprezintă spațiul de tranziție, locul unde trecutul, prezentul și viitorul se întâlnesc pentru un moment de introspecție, o răscruce de drumuri pentru el, un punct în care simțea nevoia unor noi începuturi, încărcate de speranță și posibilități multiple.
Pe acest album se regăsește și piesa „Anca și Ioana”, dedicată mie și surorii mele. Este una dintre cele mai luminoase și melodioase compoziții ale sale, un portret sonor care mă înduioșează de fiecare dată. Este ocazia rară de a mă vedea prin ochii lui – o proiecție plină de lumină. Recent, această piesă a primit o nouă viață în coloana sonoră a filmului Codobelcul, regizat de Cornel Gheorghiță.
Chiar dacă uneori avem senzația că „bula” noastră se micșorează și că lumea devine mai puțin sensibilă la muzica de jazz, întâlnirile mele recente cu ascultătorii acestui gen mă fac să nu îmi pierd speranța că mereu vor fi și oameni care apreciază frumosul. Vă invit să ascultați dublul album Hotel of Three Beginnings/Back to My Angel. Acolo, printre clape și tăceri, se află poate esența a celui care a fost Mircea Tiberian – compozitor improvizator.
„O irecuperabilă pierdere pentru lumea jazzului”
Florian „Moșu” Lungu, realizator de emisiuni de radio şi televiziune, compozitor, muzicolog şi profesor
În dimineața zilei de 18 octombrie 2025, o irecuperabilă pierdere a zguduit lumea jazzului originar, a muzicii românești per ansamblu. Septuagenarul artist multi-înzestrat Mircea Tiberian a trecut la cele veșnice, la un an după ce aniversase o jumătate de secol de totală dăruire pe altarul artei sunetelor. Principalul său aport la emanciparea contextului autohton al domeniului de referinţă – JAZZUL, a constat într-o contribuţie multiplă, atotcuprinzătoare. Aceasta a cumulat mai multe ipostaze. De remarcabil pianist aplaudat în ţară şi străinătate, posesor al unei tehnici stăpânite cu aplomb, dublată de măiestria improvizatorului inspirat, ca şi de instrumentist solo la pian, sintetizator, clavecin şi orgă. Şef de formaţie, el fiind generator a tot felul de componenţe mergând de la duo la diverse combo-uri, chiar la big band. Compozitor omnipotent a sute de creații, multe imortalizate pe zeci de albume discografice. Dibaci aranjor. Mentor al tinerei generaţii, în calitate de cadru didactic universitar doctor, inclusiv întemeietor al unor specializări-module de jazz şi muzică improvizată în institutele de învăţământ superior de la Bucureşti şi Cluj, ca şi prin integrarea studierii acestui gen sonor la nivelul Liceelor de Muzică. Organizator şi coordonator al vieţii muzicale, între altele, ca membru în Comitetul de avizare a proiectelor artistice destinate Primăriei Municipiului Bucureşti, curator al Festivalului „Jazzy Spring in Bucharest”. Şi nu în ultimul rând, un prolific publicist, autor al opusurilor jazzologice şi didactice numite Note muzicale şi note despre muzică, Cartea de muzică, două volume ale tratatului Tehnica improvizaţiei, Jazz Inside Out, Sunetul de referinţă şi arca muzicii occidentale, Domeniul muzical, o lume cu patru dimensiuni, Magister Musicae în Ţara Surâsului, Acompaniamentul CREATIV la pian şi keyboards, unele dintre aceste lucrări conţinând şi CD-uri audio ilustrative, Dragonfly Blues, Melodiile Bucureştiului de altădată – Prelucrări de Mircea Tiberian). De altfel, în numeroase concerte, ca și în studiourile de înregistrări, tandemul interpretativ Mircea Tiberian & Nadia Trohin și-au făcut o datorie de conștiință din a reactualiza în versiuni jazzistice hituri nemuritoare ale muzicii pop românești din veacul trecut. Împreună cu bateristul german Maurice de Martin, Mircea Tiberian a întemeiat grupul de formulă deschisă şi reţeaua culturală „Interzone” cu care a derulat numeroase, incitante proiecte muzicale și a efectuat înregistrări.
„Momentele cu el cântând, uneori râzând în timp ce cânta, rămân pentru mine simbolul universului său”
Ana Dubyk, fostă studentă, vocalistă de jazz și compozitoare, piano terapeut (Asociația Piano Therapy)
Plimbările din Cisnădioara, din timpul Taberelor Icon Arts. Ultima zi de naștere de la Jazz Book, unde ne-am adunat să îi serbăm cei 70 de ani împliniți. Zilele de naștere de la Green Hours, de prin mansarde, sufragerii, de la muzeu, prilej de ascultat fel de fel de povești, întâmplări și ore de ascultat muzici. Jazzy Tarot de la Muzeul Literaturii, Jazzy Tarot de la Green Hours transformat în Tarot Tales la Teatrul Dramaturgilor Români, musicalul scris de el, care a construit câteva prietenii frumoase între o parte din vocalistele care au trecut prin secția de jazz a conservatorului. Ultima țigară fumată în interior, la Green Hours, înainte să se schimbe legea. Concertul cu el, John Betsch și Michael Acker, pentru care o să rămân mereu recunoscătoare. Jeanne Lee. Charlie Haden. Liberation Orchestra. Când am ascultat împreună înregistrările a ce urma să devină Halcyon, ultimul meu album. Întâlnirile întâmplătoare de pe lângă Conservator. Toate astea și multe altele sunt amintiri care îmi sunt dragi. Însă imaginea cu care rămân este aceea cu el cântând solo. Nu cred să fi fost concert de-al lui la care să nu fi plâns (măcar puțin), în orice formulă frumoasă ar fi ales. Și aceste momente cu el cântând, uneori râzând în timp ce cânta, rămân pentru mine simbolul universului său, univers pe care mă bucur extrem de tare că am avut ocazia să îl descopăr.
„A fost profund conectat la intuiția lui, în cântat, în scris, în vorbit, în trăit”
Ioana-Teodora Spînu, fostă studentă, vocalistă de jazz
Când mă gândesc la Mircea Tiberian, îmi apare în minte „cel mai bun loc de unde se vede cel mai frumos apus din Sibiu”. L-am crezut pe cuvânt fără ezitare, în seara în care ne-a strâns pe câțiva din tabăra de la Cisnădioara și ne-a dus acolo, ca să ne spună povești despre străzile orașului pe care le purta adânc din copilărie.
Îmi aduc aminte foarte clar de transa în care intra atunci când era pe scenă, fie în formule restrânse, mai mari sau solo. Savuram cu sete, observând cu atenție câtă joacă și libertate erau în felul lui de a cânta. Avea deseori momente în care râdea după ce cânta o frază mai „bună”, un citat sau chiar ceva aparent „ieșit din context”, pe care îl întorcea instantaneu în favoarea lui – mai ales atunci când cânta solo.
Mi-a spus de multe ori că semăn cu cineva, dar niciodată nu mi-a spus cu cine. Îmi spunea „să mă iau în serios”, când eu nici nu înțelegeam ce înseamnă asta cu adevărat. Cred că acesta era modul lui subtil de a mă „certa” cu blândețe, atunci când aveam nevoie, dintr-o grijă atentă, ca nu cumva să mă închid și mai mult.
Îi sunt recunoscătoare că m-a încurajat să revin la București și să îmi fac studiile de masterat. Îmi spusese: „Ar trebui să te gândești la o modalitate de a te întoarce în București, până nu uiți diferența față de Constanța… chiar dacă asta nu se poate chiar acum. Ar fi bine să rămâi conectată la muzică.” Când m-am întors, m-a luat și în Tarot-ul de la Teatrul Dramaturgilor, și nu știu cum s-a făcut că pachetul de cărți pe care îl jucam a ajuns la mine. Am simțit asta ca pe o responsabilizare și, în același timp, ca pe o investire cu încredere.
Și în ultima perioadă, era mereu aproape, implicat în tot ce mai întreprindeam, pe unde ne purtau drumurile. De obicei, după câte un concert, ne puneam repede la zi cu „noutățile”. Mi se pare uimitor cât de aproape l-am simțit. Mai mult decât un tată sau un mentor, Mircea Tiberian a știut să se „coboare” de suficiente ori încât să ne fie prieten.
Intuiția lui m-a fascinat întotdeauna – cât de profund conectat era la ea, în cântat, în scris, în vorbit și în trăit. Pentru mine, această disponibilitate de a fi prezent, viu și atent a fost una dintre cele mai prețioase lecții, una care continuă să mă însoțească.
„Mircea Tiberian avea puterea de a te face să te simți cu adevărat validat”
Izabela Radu, fostă studentă, vocalistă și profesoară de educație muzicală
Pentru mine, Mircea Tiberian rămâne o piatră de temelie pe care s-a clădit întreg parcursul meu muzical din facultate, odată cu cooptarea în proiectul Jazzy Tarot, precum și ulterior, după terminarea licenței și a masterului când am resimțit în continuare impactul dânsului în ceea ce privește gusturile mele muzicale. Am început timid cursurile Universității de Muzică din București, având experiență 0 în domeniul jazzului, lucru pe care l-a sesizat și dânsul încă de la examenul de admitere.e asta cred că permanent i-am căutat aprobarea, căci avea puterea de a te face să te simți cu adevărat validat în momentul în care avea o reacție la interpretarea ta. Uneori zâmbea în colțul gurii, alteori exclama prin onomatopee... sau pur și simplu știa exact ce să spună, suficient cât să te simți ca un astronaut experimentat pe lună. Avea haz și, deși avea puterea să intimideze, râsul lui zgomotos spărgea bariera vârstei și ne apropia, ne aducea în lumea lui. Lumea lui…locul în care părea că se retrage ori de cât ori era la pian și cu limba în colțul gurii părea că uita de tot ce era în jur, dedicându-se exclusiv slujirii instrumentului, ori cu un respect desăvârșit pentru solistul sau momentul pe care îl acompania, răspunzând interpretării celui alături de care performa.
Am fost norocoasă... Cu adevărat norocoasă să pot să mă bucur de prezența, de creația și de tot ce înseamnă Mircea Tiberian în acest univers prea mic ca să-l încapă. Mulțumesc pentru șansă, Maestre, pentru încredere și pentru timp, prea puțin timp.
„Mircea Tiberian a fost o întreagă lume”
Luiza Zan, vocalistă de jazz
Mircea Tiberian a fost un etalon al jazzului românesc. L-a format, l-a transformat de-a lungul deceniilor de carieră pedagogică și scenică. Impactul pierderii sale este unul imens, nu doar în grupul prietenilor, învățăceilor săi, ci mai ales pentru educația superioară de jazz. L-am ascultat pentru prima dată la un festival studențesc în Cluj, în 2003. Cânta singur cu pianul, iar eu stăteam undeva în mijlocul sălii. Purta tichia lui, nelipsită în acea vreme. Recitalul a fost atât de emoționant, încât am plâns. Muzica lui suna a coloană de film romantic, cu ceva iubire neîmpărtășită, cu doruri nespuse și cărți, multe cărți. Am început să cântăm împreună în 2004 și apoi mi-a oferit un loc la catedra de jazz a Universității Naționale de Muzică. Aveam viziuni diferite, așa că după doi ani am plecat, dar acei doi ani au însemnat mult pentru mine și pentru vocile pe care le-am format în acel laborator de jazz. Îi datorez multe. Multe descoperiri muzicale, multe învățături pe care le aplic în muzica mea și pe care nu le voi uita niciodată. Seri de povești, de bârfe și de multe râsete, care alături de Mircea aveau haz aparte. Un slang al jazzului românesc, o întreagă pleiadă de apelative este inventată de el și toți jazzmenii români astăzi folosesc aceste elemente de limbaj. Filme de artă vizionate la Art Jazz Club, concerte în Lăptăria lui Enache, o să-mi lipsească mereu. O lume pierdută, dar niciodată uitată. Mircea Tiberian a fost o întreagă lume.
„Mircea era un jazzman creativ, rebel, un explorator”
Nicolas Simion, saxofonist
O încercare de portret al unui prieten și partener de scenă: oarecum am început împreună și ne-am despărțit tot împreună – într-un fel s-a închis un cerc, un ciclu din viața noastră care a durat 45 de ani.
Era prin anul 1980 când, fiind student la Conservator, l-am cunoscut pe Mircea Tiberian. Cred că terminase studiile pedagogice, ca și mine, însă mai venea să studieze în după-amiezele sale libere, în sălile cu pian de la etaj IV. Căci în mansarda în care locuia nu avea pian și nici în locurile unde cânta, la câte un teatru sau la barurile de noapte și restaurantele unde profesa, nu putea să studieze și să cânte „așa ceva”! În acei ani am cântat destul de mult împreună. Chiar primele mele experiențe le-am avut cu el. Cântam la sax alto și la unele piese ne sugera, mie și colegilor, motive și fraze pentru improvizațiile noastre! Era cel care știa ce voia și știa ce nu-i plăcea! Simțul lui critic a devenit celebru, uneori nu se putea abține nici pe scenă în timpul concertului să nu comenteze la anumite greșeli și neconcordanțe din band.... N-o făcea din răutate, deși avea un stil destul de ironic cu ceilalți, dar oarecum justificat, pentru că avea o conștiință artistică care nu-i dădea liniște!
Era mereu în compania poeților, pictorilor și chiar a scriitorilor și filosofilor generației sale și se întâlneau la câte o terasă sau restaurant (Uniunea Scriitorilor sau Green Hours), la „un pahar de vorbă” ! Apropo, a scris câteva cărți despre jazz, artă și estetică muzicală, pe care vi le recomand cu căldură. Nu-s ușor de citit și nici ușor de înțeles dar merită lecturate și recitite. Sunt precum muzica lui, începe să-ți placă de-abia atunci când o asculți tot mai des, obișnuindu-te cu limbajul respectiv, cu lumea sonoră proprie. E jazz, dar nu e numai jazz, e mai mult, e arta lui, e lumea lui sonoră, lumea lui spirituală.
Îl auzeam și-l ascultam improvizând de unul singur, căutând lumi sonore noi, experimentând armonii complexe, melodii și ritmuri nemaiauzite! Era fascinant să-l vezi cum intra într-un fel de transă și cânta o muzică liberă, spontană, explorând stări diferite, de la balade liniștite până la ritmuri afro-latino într-un jazz modal în care-i auzeai și pe un Enescu, Bartók sau Hindemith, dar și pe un McCoy Tyner și Keith Jarrett, Herbie Hancock etc.
Prin 1986 când l-am invitat eu să colaborăm și să conducem împreună grupul „Opus 4”, un an mai târziu cooptându-l și pe saxofonistul Dan Mândrilă, a mers un pas înainte, compunând și aranjând anumite piese, compoziții proprii sau chiar piese moderne pentru noi! Am cântat împreună la toate festivalurile și cluburile din țară din acea perioadă și am avut șansa să cântăm aproape doi ani la Clubul de Jazz de la Hotel Nord în 1987-1988! Tot în 1988 am făcut un program în Duo după modelul Dave Liebman și Richie Beirach unde experimentam liber un fel de „Free-Bop” cromatic, pan-tonal! Succesul nostru internațional cu „Opus 4 & Dan Mândrilă” a fost participarea în iunie 1988 la „Bühne Jazz Fest” din Berlinul de Est. Toți acești jazzmeni din generația lui, cu care comunica altfel, cântau un jazz modal, uneori cu spații libere, free, o muzică a anilor ’80, cu mici influențe de funk și fusion, dar el prefera pianul sau pianul electric „Fender Rhodes” sintetizatoarelor, fără să imite anumite trupe la modă precum Weather Report sau Chick Corea, Spyro Gyra, George Benson etc.
Ca să spun un adevăr, Mircea nu a fost un admirator al stilului Bebop sau Hard bop și nici nu-i plăcea să cânte Swing, deși putea s-o facă chiar bine! Era un admirator ECM, era introvertit, un singuratic care se lupta cu sine însuși, care era mai mereu nemulțumit și „supărat pe viață”, dar avea umor. Povestea cu mare plăcere anumite scene din întâmplările avute împreună, râdeam cu lacrimi când îmi spunea ce nebunii și ce glume făceam, ce umor englezesc ...chiar negru aveam! În acei ani asculta foarte mult jazz și înțelesese precum nimeni altul cum funcționează o secție ritmică, cum trebuie să folosească toboșarul bătaia de cinel și ce note și ritmuri trebuie să cânte basistul, ca să sune bine împreună! Mi-a arătat chiar câteva transcripții de tobe cântate de Jack DeJohnette, sau Dave Holland la bass etc. Ei bine, până în ziua de azi avem această dilemă, de ce nu sună compact trupele românești de jazz.... Căci acest cântat în ansamblu – baza unui band de jazz fiind secția ritmică – este o artă, are o tradiție și nu funcționează din senin; fiecare trebuie să comunice și să colaboreze în interiorul trupei. Și să vă spun și unul din secrete: ritmul și tempoul, acea pulsație de macro și micro ritm, pe care, dacă nu o avem toți la fel, pur și simplu nu prea putem cânta împreună; altfel se aude un fel de „bâlbâială”, în care fiecare frazează ritmic diferit, deși credem că suntem împreună… totuși nu sună!
Era un bun acompaniator, cântând cu absolut toate cântărețele de jazz din România, începând cu Aura Urziceanu, Anca Parghel, Marta Hristea, Maria Răducanu, Nadia Trohin etc. Apropo, avem totuși două CD-uri împreună, unul imprimat la Viena în 1996, At the Oriental Gates (TUTU Records, Germania) și celălalt Tribute to Jancy (Körössy) imprimat la ARCUB în București în 2014 (7Dreams Records)!
Mircea era un jazzman creativ, rebel, un explorator. Întotdeauna și-a căutat acei oameni cu care putea să comunice. Nu era un „be-bop”-er și nici un pianist de muzică fusion(con-fusion), precum unii și alții care pot cânta diferite stiluri de jazz, dar care nu știu și nu pot să fie ei înșiși. Din păcate unii dintre noi au ușurința să imite, să-și asimileze un model precum Oscar Peterson, Chick Corea, Bill Evans etc., să prindă la public și să aibă succes. Însă Mircea voia ceva mai mult, voia să cânte ceea ce-i dicta urechea interioară, intuiția, voia să fie el însuși, chiar dacă nu toată lumea îl înțelegea și îl aprecia. Era singurul jazzman român care se putea așeza la pian și să cânte un program solo fără să apeleze la un repertoriu clasic de standarduri și nici la compoziții proprii, ci să fie spontan și liber, să fie doar în acea stare, în acel moment de grație, cu riscul de a se rătăci într-un labirint!
Suntem o familie mică a jazzului românesc, atunci când unul dintre noi pleacă, rămâne un gol. Vorba lui: „It's not over yet”... timpul le așează pe toate. Adio Mircea, să-ți fie zborul lin și să ai parte acolo sus în ceruri de liniște și pace, Amin. Al tău prieten, Nicolas Simion.
„Mircea avea un suflet muzical ieșit din comun”
Toma Dimitriu, pianist de jazz
Mircea Tiberian mi-a fost un prieten foarte drag, un mentor și un pianist care m-a inspirat enorm. Am învățat mult de la el: din discuțiile noastre, din nopțile în care vorbeam la telefon cu orele, din hazurile de la terasă. Avea foarte mult umor. Sunt atâtea amintiri frumoase care ne leagă, încât mi-e greu să le pun în cuvinte.
Ne cunoşteam de când aveam 12 ani, asta înseamnă că au trecut 20 ani...
Spațiul real de decantare a fost timpul petrecut la două piane – la repetiții și în concertele noastre în duo. Acolo l-am cunoscut cel mai bine: în acele momente în care ajungeam să ne simțim, la propriu, pulsul unul altuia.
Când cântam împreună, nu a existat nicio dorință de epatare pianistică sau de demonstrație gratuită de virtuozitate. Era un spațiu de întâlnire. Muzica nu era doar un scop, ci și un pretext. Căutam, cu răbdare și fără așteptări, zona de branşare – momentul în care, pur și simplu, ai încredere în celălalt și nu mai e nevoie să impui nimic. Degetele merg de la sine, iar mintea devine spectator. Când îl găseam, ne zâmbeam.
Era cel mai frumos sentiment cu putință.
Și, mai ales în piesele complet improvizate, acest spațiu devenea foarte intim. La două piane, îl simți pe celălalt de lângă tine exact așa cum este: înțelegi ce compromisuri e dispus să facă, ce schimbări de direcție acceptă sau propune; ții cont de cine conduce, de la un moment la altul, discursul și cine îl urmează. Iar Mircea avea un suflet muzical ieșit din comun. Era foarte generos. Şi extrem de creativ. Îmi propunea o lume densă, plină de nuanțe. O lume pe care o port cu mine mai departe.
„Mircea Tiberian este o poveste fără sfârşit”
Nadia Trohin, vocalistă de jazz
Am avut marele noroc să-l cunosc îndeaproape pe Mircea Tiberian – artistul şi omul de care mă leagă o relaţie cu totul specială şi despre care orice aş spune ar fi prea puţin. L-am întâlnit în anii studenţiei, când mi-a fost profesor şi, din fericire pentru mine, orele sale nu s-au oprit în sala de curs. Numeroasele concerte susţinute ulterior împreună şi drumurile lungi pe care le parcurgeam au fost adevărate lecţii de viaţă. Obişnuia să spună că un muzician n-ar trebui să cânte cu cineva cu care nu are afinităţi sau n-ar avea subiecte de discuţie în eventuale deplasări. În scenă era un partener generos: ştia să te asculte ca nimeni altul, trecând cu uşurinţă de la rolul de solist la cel de acompaniator şi invers; mă surprindea de fiecare dată cu construcţiile armonice şi lumile sale sonore atât de bogate… Era un adevarat maestru! Deşi nu i-a plăcut niciodată termenul.
Punea mereu muzica pe primul loc şi-i displăceau cei care nu o fac, mimând sau cântând fără trăire. Nu suporta falsul în muzică. De fapt, el m-a învăţat ce înseamnă autenticitatea şi cum e „să cânţi cu sufletul”, iar pentru asta îi rămân mereu recunoscătoare. Ca să-l citez: „În artă putem face atât cât putem, nu e nimic de demonstrat, se poate şi trebuie cântat autentic”.
Deşi nu-mi e deloc uşor să-mi găsesc cuvintele după dispariţia sa fizică, ştiu că spiritul său va dăinui atâta timp cât îi vom citi scrierile şi-i vom cânta creaţiile, ducându-i mai departe moştenirea, pentru că da, Mircea Tiberian este o poveste fără sfârşit sau [a] Never Ending Story (ca să amintesc titlul unuia dintre albumele sale).
„Mircea e imposibil de înlocuit”
Eugen Suciu, poet
Mircea era, din punctul meu de vedere, în ultimii ani, singurul tip cu care puteam vorbi absolut orice – și aici mă refer, deși poate suna pompos, la orice subiect „cultural”. Era un tip care știa multe: știa istorie, știa geografie, știa literatură, evident înafară de muzică. Era unul dintre puținii care mai citea poezie. Era un om cald, foarte bine „mobilat”, ironic, cu care puteai discuta despre orice. Vă rog să mă credeți, mi-e foarte greu să vorbesc despre el, am fost foarte apropiați. În fiecare zi ne sunam și ne întrebam „Ieși astăzi?” – abia așteptam să ne vedem. Mircea e imposibil de înlocuit.
„Nu avea un comportament de star, era foarte modest”
Cornel Gheorghiță, regizor, scenarist, producător
Mircea a jucat în filmul meu, Codobelcul – sunt două secvențe în care se joacă pe el însuși. Dar cea mai importantă contribuție a fost muzica sa, toată coloana sonoră este reprezentată de compoziții de-ale sale deja existente. Deși premiera a avut loc pe 5 decembrie, la Cinemateca Eforie, i-am arătat filmul lui Mircea înainte de a ne părăsi. În mod normal ar fi trebuit să fie și el alături de noi la premieră, dar în locul lui au ținut un recital de o oră prietenii lui, Nicolas Simion, Nadia Trohin, Toma Dimitriu și ceilalți. Mircea a văzut câteva filme de-ale mele și, dintre toate, cred că cel mai mult i-a plăcut un documentar despre fanfarele țărănești din Moldova, Fanfaron Fanfaron.
M-am cunoscut cu el la Sibiu, la Festivalul de Jazz, când eram student, prin anii ’80. Eram cu toții acolo pe perioda festivalului, ne întâlneam, vorbeam – eu mă cunoșteam deja cu Johnny Răducanu – și i-am întâlnit firesc și pe Mircea Tiberian, pe Harry Tavitian... Era o gașcă, vorbeam de tot felul, dar nu prea vorbeam despre muzică. Mai mult despre invitați străini, despre situația din țară, spuneam bancuri. Era o bucurie generală, fără teorie muzicală, doar o chestie prietenească, stăteam prin cafenele, cârciumi.
În București, după Revoluție, mă duceam la terasa de pe Calea Victoriei, de la Uniunea Scriitorilor, unde Eugen Suciu era patron și unde ne strângeam scriitori, pictori, sculptori, tot felul de artiști. Erau vremuri foarte nostalgice și eram totuși optimiști. Era o terasă boemă. După ce n-a mai funcționat, ne-am mutat la Green Hours, unde Mircea avea și concerte. Ultimele dăți ne-am reunit „La Copac” – era plăcerea să ne vedem, sigur, și sub vaporii lui Bachus [râde].
Mircea avea un umor foarte bine dezvoltat, de asta ne-am și apropiat. Discutam despre foarte multe lucruri, eram impresionat de vasta lui cultură – nu erau mulți ca el, știa tot în materie de muzică, era atent și la muzica veche, și nouă, și simfonică, și populară, tradițională, ușoară… Am aflat foarte multe despre culisele muzicale din țară. Era un tip documentat, foarte curios, vorbeam despre istorie, despre Antichitate, zburau discuțiile în toate direcțiile. Deși era o somitate în jazz, niciodată nu avea un comportament de star, era foarte modest. Era generos și ironic. Nu l-am văzut niciodată certându-se cu cineva – oricând își spunea părerea, o făcea cu umor și ironie, niciodată cu ură și furie (chiar dacă, să spunem, eram furioși pe Guvern). Era un tip bun, s-a păstrat așa în ciuda bulversărilor pe care le-am trăit în anii de dinainte de Revoluție.
„Sufletul de referință”
(cu și despre Mircea Tiberian)
Adrian (Adilă) Pârvu, poet
Tot așa cum legea fizicii propagă sunetul despărțit de vibrație, legile muzicii le țin strâns legate, lansându-le simultan, împletite miraculos în vibrație sonoră. Așa spuneai, știind că ea, vibrația sonoră, ne dizolvă sufletele, ne provoacă mari trăiri interioare, ne armonizează cu marea compoziție cosmică.
Nu știu cum de ți-a trecut prin cap să arunci o partitură peste tabla de șah, interpretând apoi magistral consecințele acestui gest surprinzător. Carevasăzică, regele este sunetul de referință iar regina este melodia. Armoniile verticale sau orizontale se sprijină pe coloanele turelor. Deplasările oblice ale nebunilor, pe coordonate de spațiu și timp muzical traversează câmpurile acoperite de mutarea din cvartă în cvartă a cailor. Lanțul indestructibil al pionilor întruchipează tenacitatea construcției, dar și visul ca măcar unul dintre ei să ajungă regină.
În cele câteva rânduri cu italic am notat, destul de stângaci, idei și vorbe ale lui Mircea Tiberian (cată, cumpără și citește volumul Sunetul de referință și arca muzicii occidentale). Dar abia după dispariția lui am înțeles ce reușea Mircea să ne ofere tuturor cu fiecare atingere de clapă, cu fiecare compoziție sau improvizație, cu fiecare carte publicată, cu fiecare generație de studenți școlită, cu fiecare vorbă de duh, cu fiecare vibrație a sufletului său de referință. Reușea să ne ofere o bucățică de rai. Unii dintre noi am primit-o cu nepăsare, alții cu supunere, unii cu stranie înfiorare, alții cu justificat entuziasm.
Bucățica mea de rai tiberian stă într-o amiază însorită de primăvară când, pe terasa de la Green Hours, m-a rugat să mă opresc din pălăvrăgeală și să ascultăm împreună ciripitul unei perechi de mierle, „De ce se ceartă?”, am întrebat încercând să mă dau deștept. „Nu se ceartă, se drăgostesc!”, mi-a răspuns serios și foarte convingător. Atât de convingător încât sunt sigur și azi că Mircea deslușea trilurile paserilor, foșnetul frunzelor, șuierul vântului, clipocitul valurilor sau liniștea aparentă a deșerturilor stelare. Amin!
„Un pian pe care au cântat fluturii”
Ion Mureșan, poet
Prietenii mei geniali au plecat unul după altul la ceea ce Ioan Groșan numea „cenaclul din ceruri”. Dar moartea lor a luat pentru mine și forma unei cufundări într-o tavă cu revelator fotografic. Brusc am început să văd la ei ceea ce nu văzusem înainte, lovit de o ciudată orbire: genialitatea. Cel mai recent plecat și care nu a apucat să zică măcar adio (adică ne revedem au Dieu) a fost compozitorul și pianistul și profesorul și prietenul meu Mircea Tiberian.
El mi-a făcut onoarea să-mi însoțească cu pianul său câteva recitaluri de poezie. M-am mândrit adesea cu asta. Dar citind mai apoi într-o carte a lui că între membrii unei formații de jazz trebuie să existe compatibilitate și încredere altfel se poate ajunge la „mitocănie muzicală”, am fost și mai mândru, căci asta însemna că a avut încredere în mine și în poezia mea.
Sigur Mircea a fost un foarte bun profesor. Eu din cărțile lui am învățat puținul pe care îl știu despre jazz. Dar socot că el a fost un mare artist din alt motiv: Mircea Tiberian a fost un mare poet, un poet vizionar. Într-un interviu al lui, întrebat despre inspirație, mărturisește că atunci când compune și improvizează fiind copleșit de ritmuri, structuri, forme, armonii, game etc., și-ar pierde drumul, s-ar rătăci dacă nu ar interveni o forță, o mână din exterior, dinafară, care să-l ajute. Atunci l-am și văzut, fragil cum era el, înaintând prin ploaia de sunete a lumii și alegându-și drumul după lumina fulgerelor. Așa cum un poet adevărat pipăie lumea cea văzută și cea nevăzută cu cuvintele, Mircea Tiberian a pipăit vizibilul și invizibilul acestei lumi cu sunetele pianului său.
Într-un interviu, la Sibiu, povestea el că prima lui profesoară de pian avea casa doldora de vitrine pline cu fluturi mari, exotici, și că el nu poate uita asta. Și eu cred că degetele lui Mircea au mângâiat pianul având la capetele lor fluturi mari, exotici.
Pe 19 februarie Jazzbook organizează al doilea concert in memoriam Mircea Tiberian, parte din seria intitulată Tiberian Continuum.
