Istorie / Marea Britanie

Ziua în care a murit Regina

de Irina Dumitrescu

Publicat pe 13 septembrie 2022

„Irina, o să fii la Londra când moare regina?”, îmi scrie o prietenă din Ohio.

Abia ajunsă în cămăruța mea din Bloomsbury deschid calculatorul când văd mesajul. Intru repede pe site-ul BBC și mă uit la știri: bărbații din linia de succesiune zboară către Scoția, ca să stea la căpătâiul matriarhei lor pe moarte. O prietenă din Toronto scrie pe grupul nostru de chat că ea crede că Regina a murit deja. E convinsă că asistăm la „Operațiunea Unicornul”, primul pas dintr-un serie atent plănuită de ritualuri care se va declanșa dacă moare capul încoronat la Balmoral. Susține că BBC-ul va anunța decesul la șase seara, deci las livestream-ul pornit și aștept.

Știu că sună morbid, dar demult îmi doream să mă aflu la Londra când avea să se sfârșească această domnie. Acum câțiva ani, după ce citisem un articol lung despre ce o să se întâmple când moare Regina, chiar mi-am întrebat prietenii care locuiesc la Londra dacă aș putea să dorm la ei pe canapea în timpul înmormântării. E defect profesional. Ca medievistă, studiez o perioadă din istoria Angliei în care regii încă erau considerați trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Atingerea lor sacră putea să-i vindece pe scrofuloși. Credința aceea a murit, în mare parte, însă ritualurile atent coregrafiate încă pot să suscite sentimente mai adânci decât rațiunea.

Mai mult, mă interesează femeile puternice, femeile a căror carismă le ridică deasupra simplei umanități, la rangul de icoană: a iubirii, a urii, a grijii. Din timpul vieții mele îmi amintesc de durerea în masă care a urmat morții premature a Prințesei Diana, de fotografiile ample cu porțile Palatului Buckingham și trena lor lungă de flori. Vreau să trăiesc acea clipă, să mă uit la chipurile oamenilor, să le urmăresc expresiile în timp ce icoana e dată jos de pe perete.

Ora șase seara vine și trece și nu se dă niciun anunț. Prezentatorii de știri susțin în continuare că nu știu nimic, doar că Elisabeta a II-a e bolnavă, dar se află în condiții confortabile. De două ori aproape că plâng, dar mă abțin. Am o întâlnire cu un vechi prieten din anii de școală la Teatrul Victoria Palace, în apropierea palatului Buckingham, la câteva stații de metrou distanță. Dar nu vreau să părăsesc fluxul de știri. Mă întreb ce-o să se întâmple dacă moare când sunt în subteran. O să se dea vreun anunț ca să marcheze momentul?

În metrou, nimeni nu pare să fi băgat de seamă moartea iminentă a șefei statului. E târziu acum și oamenii vin acasă de la serviciu. Vagonul e supraîncălzit, iar pasagerilor le atârnă greu capetele pe umeri. Toată lumea pare obosită. Când ies din subteran, îmi verific telefonul și aflu că a murit. Până la urmă nu s-a dat niciun anunț.

Londra nu e orașul ecranelor de televiziune nenecesare, așa că n-am ce burtieră de știri să urmăresc, nicio dezbatere în direct difuzată în toate restaurantele. În timp ce aștept în fața teatrului, mă chinui să găsesc semnele șocului pe chipurile din jur. La stânga mea, niște paznici îi mână pe spectatori înăuntru la Hamilton. În dreapta mea, un grup la douăzeci și ceva de ani, toți îmbrăcați la modă, stau în fața pub-ului Duke of York, își beau berile și fumează. „A vorbit la deschiderea anului școlar la noi”, spune un tânăr cu părul mare, „ce caterincă că noi suntem aici, la un pub regal”. Faptul că actualul duce de York e căzut în dizgrație e o ironie a sorții care-i scapă.

Ajunge și amicul mea și se uită la coada de oameni care intră în spectacol: „Când a murit regele George au închis teatrele.” Îi zic că vreau să merg la Palat, să văd ce se întâmplă. În timp ce ne îndreptăm într-acolo, vedem echipaje de poliție care se așază pe poziții și grupuri rarefiate care se deplasează în aceeași direcție. Trag cu ochiul printre porți și văd steagul deasupra palatului fluturând în bernă. Cerul e înnorat, cu tușe de roz și galben. Din când în când cade o burniță ușoară, deloc asemănătoare cu ploile puternice de zilele trecute, care au înverzit Londra după seceta verii. 

În fața palatului, oamenii se învârt pe-acolo, de parcă s-ar aștepta să se întâmple ceva. Văd oameni de toate etniile și la fiecare pas aud vorbindu-se câte o altă limbă. Mă întreb câți sunt turiști ca mine și câți sunt londonezi care tocmai au ieșit de la muncă. Treptele Memorialului Victoria sunt pline de oameni, toți stau și se uită. Se și adăpostesc la picioarele leilor de bronz, iar câțiva fotografi se sprijină de fiare ca să prindă cadre bune. Nimeni nu pare să știe ce anume să facă, așa că-și ridică smartphone-urile în aer cu ambele mâini și mai fac niște poze, după care revin la conversațiile lor. Unii își fac selfie-uri.

Mă uit la chipurile din jur, încercând să dau de vreun semn de întristare, de doliu. Majoritatea expresiilor sunt blanc, sau chiar amuzate, de parcă stau să intre la un concert. Deja pot să ghicesc cum va fi descrisă scena asta la știri - și, într-adevăr, în cele din urmă chiar așa și e descrisă: mii de oameni au venit la Palatul Buckingham pentru a-și aduce un ultim omagiu și a o plânge pe suverană. N-am cum să văd ce e-n sufletele ființelor umane care se înghesuie în jurul meu, dar pare că sunt aici doar de dragul de a fi aici, unii cu alții, în momentul ăsta istoric, pentru că ăsta e evenimentul momentului.

O femeie pe la treizeci de ani mă aude vorbind cu prietenul meu și mă întreabă dacă poate să ne ia un interviu. E jurnalistă la un site de slow news, probabil ăsta fiind și motivul pentru care n-am auzit niciodată de el. Ne întreabă ce simțim și pentru că eu și prietenul meu suntem ambii profesori, îi oferim vreo douăzeci de păreri semi-formate. Apoi o întrebăm pe ea ce simte. „Nu știu”, ne zice privind în sus către palat, „încă încerc să mă lămuresc și eu”.

La un moment dat izbucnesc aplauze în apropierea porții principale a Palatului. Se pare că s-a întâmplat ceva, poate s-a afișat anunțul oficial, dar noi stăm prea departe ca să ne dăm seama. Un grupuleț din față cântă „God Save the Queen”, sau poate că acum e „God Save the King”. Majoritatea mulțimii rămâne tăcută. E singura dată când aud imnul.

E trecut de șapte de-acum. Un camion verde se mișcă încet prin mulțime, ca să monteze în continuare limitatoare de trafic, bănuiesc. Bărbatul de la volan pare epuizat. Sunt mai mulți oameni în fața Palatului Buckingham și primele flori au fost împinse printre porțile sale. Eu și prietenul meu ne hotărâm să plecăm și să ne întoarcem mai târziu. Ratăm celebrul curcubeu dublu, pe care îl voi vedea mai târziu afișat pe rețelele de socializare ca prim pas înspre canonizarea Reginei. Dar acum se îndreaptă mai mulți oameni spre noi, cu buchete în mână și toți cu expresii hotărâte pe chip. E cel mai apropiat lucru de îndurerarea fățișă pe care-l văd azi. 

Luăm cina într-o sală de mese aglomerată. Conversația și muzica sunt atât puternice încât te asurzesc. O femeie în haine mulate și pe tocuri instabile blochează drumul către bar, un bărbat lângă mine înfulecă la o tavă de tacos, doi paznici se duc la etaj și supraveghează încăperea, personalul debarasează rapid și eficient farfuriile murdare. Oamenii se distrează, cufundă roti malaezian în curry rendang de vită, comandă farfurie după farfurie de tăiței Sichuan, dau pe gât cocktail-uri. Mai târziu, o să citesc un titlu pe site-ul BBC conform căruia moartea Elisabetei a II-a este „momentul în care istoria a stat în loc”.

După ce mâncăm ne întoarcem la Palatul Buckingham, acum luminat în roz și verde. S-a întunecat, dar încă mai sunt oameni prin preajmă, chiar dacă nu la fel de mulți ca-nainte. Florile și-au croit drum în sus pe porți, iar eu țin calea drept înainte ca să arunc o privire. Un tată și fiica lui au încremenit în gestul așezării unui buchet între barele metalice, în timp ce așteaptă ca cineva să le facă fotografia bună. Așteaptă mult în aceeași poziție și mă întreb câte poze trebuie făcute și ce-or să facă cu această fotografie. Cineva a așezat un steag al Ucrainei printre flori, în poziție fruntașă.

Ploaia se întețește. În timp ce ne îndepărtăm, văd că pe ecranele din refugiile stațiilor de autobuz, care afișează de obicei reclame, tronează acum un portret al reginei mai în vârstă, îmbrăcată în alb și cu o banderolă a Ordinului Jartierei de un albastru strălucitor. Își poartă tiara cocoșnic cu diamante și colierul Nizam de Hyderabad, ambele la fel de strălucitoare ca părul ei de platină. E aceeași imagine în toate refugiile, așa că unde sunt mai multe stații de autobuz una lângă alta văd un șir de regine strălucitoare, aliniate ca un pachet de cărți etalat. Fac o fotografie. În ea, Regina pare să mă privească ferm, aproape dezaprobator. Lângă ea sosește un autobuz roșu cu etaj, numărul 148 către White City.


Toate fotografiile au fost realizate de autoare și obținute prin amabilitatea sa.

Puteți citi versiunea în limba engleză a acestui text aici.

Traducere de Ioana Pelehatăi.

13 septembrie 2022, Publicat in Intră la idei /

text de

  • Irina DumitrescuIrina Dumitrescu

    Eseistă și profesoară de literatură medievală la Universitatea din Bonn. Scrie despre dans, cultura culinară, valoarea literaturii în timpuri grele și experiența exilului. A publicat în New York Times, Times Literary Supplement, The Atlantic, Washington Post, The Yale Review și The Southwest Review. Eseul ei, „My Father and the Wine,” despre producția vinului, țuicii și murăturilor în casa familială din Toronto, Canada, a fost inclus în Best American Essays 2016, editat de Jonathan Franzen și Bob Atwan.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK