Actual

Cum să dispari în stil brazilian

de Aparecida Vilaça, Toni Marques

Cea mai veche instituție științifică a Braziliei, Muzeul Național din Rio de Janeiro, a fost distrusă de un incendiu devastator într-o noapte de duminică, pe 2 septembrie. Odată cu clădirea, au ars și peste 18 milioane de obiecte adăpostite acolo, între care cea mai mare colecție de artefacte egiptene din America de Sud, fosile de dinozauri și înregistrări audio cu limbile pierdute ale populațiilor native.

Am rugat un jurnalist brazilian să ne scrie despre cauzele și implicațiile dezastrului. Dincolo de o discuție despre un incendiu, e vorba despre starea unei țări. Între timp, am primit și mărturia unei profesoare din cadrul programului de studii superioare de antropologie socială de la Universitatea Federală Rio de Janeiro, despre cum și-a văzut munca de-o viață distrusă peste noapte.
 
Ori de câte ori e pomenită în conversațiile brazilienilor educați cartea marelui scriitor austriac Stefan Zweig, „Brazilia, un tărâm al viitorului”, publicată în 1941, un interlocutor sarcastic răspunde: „Da, păi, Zweig s-a sinucis în 1942, când trăia fix în tărâmul viitorului”. Moartea lui Zweig poate n-avea nimic de-a face cu Brazilia în sine, dar ați prins poanta, cel puțin noi, brazilienii, o prindem imediat, ca oameni blocați între un trecut al Lumii Noi care nu încetează să ne bântuie și un viitor luminos care nu mai vine. 
 
O halcă mare din trecutul nostru, bucata cea mai reușită, a dispărut: sute, mii de ani de istorie și cunoaștere arse de incendiul ce-a distrus Muzeul Național pe 2 septembrie. Un muzeu atât de mare, că au rămas intacte 1,45 de milioane de obiecte, dintr-o colecție impresionantă de 20 de milioane. Cele care-au scăpat erau, de fapt, depozitate în altă parte. Dar administrația muzeului estimează că a supraviețuit în jur de 10% din colecție.

Clădirea muzeului, în 2011. SURSA: Halley Pacheco de Oliveira (via Wikipedia)
Creat în 1818 de regele João VI al Portugaliei, Braziliei și Algarves, la 10 ani după ce familia regală portugheză a fugit în Brazilia, ca să scape de războaiele napoleoniene, muzeul e cea mai veche instituție științifică a țării. Împreună cu Biblioteca Națională și Grădina Botanică, Muzeul Național reprezintă lupta regelui de a aduce Europa în Rio de Janeiro, unde se stabilise curtea sa exilată. Instituția e administrată de Universitatea Federală din Rio și aici începe și jocul învinovățirilor. Odată ce le urmărim, însă, traseul, n-o să stabilim un vinovat, dar o să primim încă un certificat de la cursul nesfârșit și niciodată surprinzător, numit „Brazilia nu-i pentru amatori”. 
 
Marie Curie, Albert Einstein, Claude Lévi-Strauss și Santos Dumont au fost doar câțiva dintre cei mai iluștri vizitatori ai muzeului, dar cea mai recentă vizită a unui președinte brazilian a fost în 1958. Nu spun că un președinte nou ar trebui să inspecteze muzeele publice imediat ce-a terminat de cântat fanfara la inaugurare, dar excelentul Departament de Antropologie e motiv pentru o vizită. O mare parte din ce știm despre istoriile, limbile și culturile nativilor brazilieni sunt rezultatul direct al cercetării făcute de studenții și cărturarii săi.  
 
Conform rapoartelor inițiale de la oficialii muzeului, tot sectorul de Lingvistică s-a dus, cu tot cu înregistrările audio ale limbilor nativilor ce nu se mai vorbesc. Muzeul găzduia cea mai mare colecție de artefacte egiptene din America de Sud, cu mumii și altele. N-o mai găzduiește. Focul a făcut și dinozaurii Americii de Sud să dispară încă o dată. Și încă mai așteptăm vești despre soarta lui Luzia, cel mai vechi schelet găsit pe continentul american, cu o vârstă de 11.000 de ani.  
 
Tragedia devine și mai tristă când te gândești la fanii muzeului. Aproape jumătate din publicul său erau familii cu venituri mici. Biletul de intrare costa mai puțin de 2 dolari. În fiecare a doua duminică a lunii, intrarea era gratuită.
 
Acum 14 ani, după ce l-a vizitat, un oficial de la Rio de Janeiro a spus: „Muzeul o să ia foc”. Oficialul, însă, n-avea nimic de-a face cu muzeul, care-și primește banii de la guvernul federal. Directorul de atunci al instituției a spus presei că sunt deja 40 de ani de criză a fondurilor, ceea ce însemna că renovarea clădirii vechi de 200 de ani a fost de mult amânată. Una dintre problemele critice erau firele electrice expuse ca niște vene varicoase. 
Trei dintre milioanele de obiecte găzduite de Muzeul Național din Rio de Janeiro. SURSA: Wikipedia

Rectorul Universității Federale din Rio de Janeiro acuză administrația federală, de acum și de dinainte, că a scăzut fondurile. Mai spune și că Ministerul Educației n-are nicio politică reală de finanțare a muzeelor și clădirilor de patrimoniu. Pe 13 septembrie, la 10 zile după tragedie, instituția încă aștepta banii de urgență necesari să securizeze clădirea, pentru ca experții criminaliști să-și poată face treaba. Pe de altă parte, actualul  ministru al culturii acuză fosta administrație federală, care, spune el, a dus Brazilia în cea mai gravă recesiune economică din toată istoria ei și îl acuză și pe rector, spunând că Universitatea decide cât din fondurile ei federale merg la muzeu.

Dezastrul spune multe despre Brazilia și ne face să ne întrebăm de ce nu se întâmplă mai des. Sunt servitori ai interesului public pricepuți și plini de energie, cetățeni generoși și, uneori, politicieni cu intenții bune care luptă să îmbunătățească și să aibă grijă de lucruri oriunde și oricând e nevoie. Da, dar avem nevoie de mult mai mult. Un scriitor de geniu a spus că trecutul nu e niciodată mort, că nici măcar nu-i trecut. Dacă-i adevărat, uneori, în Brazilia, simțim că prezentul nu-i nici măcar prezent și că e mort, pentru că trebuie să fim mai mult decât o țară, trebuie să devenim o națiune. 

Traducere de Dan Sociu




Un muzeu în flăcări, văzut de către o antropoloagă

Text de Aparecida Vilaça, profesor în cadrul programului de studii superioare de antropologie socială (PPGAS), Universitatea Federală Rio de Janeiro (UFRJ)

În Brazilia, toţi am rămas hipnotizaţi în faţa televizorului duminică seară [2 septembrie 2018], privind ore întregi imaginile cu incendiul care mistuia Muzeul Naţional. Dar spre deosebire de alţii, eu încercam atunci să identific în diversele imagini care defilau pe ecran, fereastra biroului meu, sperând ca nu voi vedea ieşind de acolo flăcări. Telefonul primit de la Rafael, colegul meu de birou, m-a readus însă la realitate : „Ba da, Aparecida, biroul arde!”. Cărţi, înregistrări pe casete audio (dar deja copiate) cu indienii Wari’, cu care lucrez de peste 30 de ani, un calculator, o cameră de filmat, câteva scaune şi o masă rotundă unde obişnuiam să discut cu studenţii, pereţii galbeni pe care eu însămi i-am văruit, precum şi micile sculpturi de broaşte instrumentiste, o amintire de la colegul şi prietenul meu Gilberto Velho.

Pagubele sunt minore în comparaţie cu cele ale altor colegi care au pierdut întreaga bibliotecă personală şi tot materialul de cercetare original. Ele sunt lipsite de importanţă în comparaţie cu colecţiile de obiecte, inventarele lingvistice si nenumăratele documente pe care cercetători din lumea întreagă le-au depus la muzeu pentru a fi la adăpost şi pentru a rămâne accesibile posterităţii, şi care acum au dispărut pe vecie. Vinovaţi nu sunt directorii muzeului, oameni curajoşi care au străbătut în continuu diversele sfere ale guvernului federal pentru a se face auziţi şi unde au fost trataţi ca nişte copii ce reclamă o jucărie nouă şi de prisos. Ei ştiau – noi toţi ştiam – în ce stare se aflau pereţii muzeului: fisuraţi, mâncaţi de termite, la un pas de a se prăbuşi. Nici unul din noi nu vroia să renunţe să muncească în aceste condiţii precare şi toţi ceream în continuu ajutor. 

Mai bine de jumătate din viaţă am frecventat aproape zi de zi muzeul, mai întâi ca studentă la masterul de antropologie socială, apoi ca doctorandă şi, mai târziu, cu o mândrie incontrolabilă în suflet, ca profesoară în cadrul acestui program renumit de studii superioare de antropologie socială, cel mai vechi din Brazilia, creat în 1968, în momentul de apogeu al dictaturii militare, de către profesori vizionari determinaţi să construiască un spaţiu de dezbatere şi să facă ştiinţă în mijlocul haosului politic. Înainte de incendiu, ne pregăteam să sărbătorim cincizeci de ani de la înfiinţare, o jumătate de secol în timpul căruia ne-am afirmat ca unul dintre cele mai bune departamente de antropologie din Brazilia şi din lume. A menţiona numele Muzeului Naţional în orice mediu academic deschide uşile şi impune imediat respect. Acest lucru se reflectă astăzi în avalanşa de mesaje pe care le primim de la colegii din toată lumea care, şocaţi de ceea ce s-a întâmplat, ne oferă sprijin, cărţi, săli de curs.

Luni dimineaţa, ne-am adunat în faţa scheletului palatului din care încă mai ieşea fum. Bucăţele de hârtii pluteau in mijlocul mormanelor de cenuşă. Din motive de siguranţă, pompierii au blocat intrarea. Ne întrebam îngroziţi dacă a supravieţuit ceva. Dar acum ştim bine că nu mai avem nimic : nici pereţi, nici săli de curs, nici colecţii, nici cărţi, deoarece biblioteca noastră, cea mai importantă din America de sud în domeniul antropologiei, a ars complet. Noi, profesori de antropologie, doctori si post-doctoranzi, cercetători de înalt nivel la CNPq [centru naţional de cercetare], oameni de ştiinţă în FAPERJ [agenţie pentru cercetare a statului Rio de Janeiro], deţinători de premii şi medalii de renume internaţional, suntem acum o bandă nomadă de funcţionari ai UFRJ (Universitatea Federală Rio de Janeiro). Luni, în faţa muzeului ars, ne-am adunat în jurul unui copac pentru a ne asigura unii pe alţii că rămânem împreună. Şi alături de noi, personalul muzeului, studenţii noştrii si foştii studenţi, plini de o energie care ar reda speranţă oricărui om fără adăpost.

Pe pancartă scrie „200 de ani de istorie, 20 de milioane de obiecte, transformate în cenușă”. SURSA: Wikipedia

Cum să nu te emoţionezi văzându-i pe toţi aceşti tineri plângând unii în braţele celorlalţi ? Sunt hotărâţi să nu se lase bătuţi, la fel ca şi noi. Să nu vă imaginaţi că beneficiau aici de cele mai bune condiţii de lucru: cei mai mulţi nu aveau burse sau alte finanţări pentru cercetare în urma reducerilor bugetare drastice efectuate de guvern. Or, cercetarea este baza muncii noastre. Antropologii merg adesea în locuri îndepărtate, trăiesc luni sau ani întregi în mijlocul oamenilor, în sânul altor societăţi, după care se întorc să ne povestească ce au învăţat acolo, prin intermediul tezelor, cărţilor şi articolelor pe care le scriu. Datorită lor descoperim şi înţelegem alte moduri de viaţă, avem acces la informaţii preţioase, la cunoştinţe, tehnici, limbi noi, la diverse lumi care ne sunt străine şi dintre care, o parte, sunt în curs de dispariţie, mai ales acum după ce ultimele lor vestigii au ars în acest incendiu înfiorător. Toţi am pierdut un întreg capital de cunoaştere, noi, urmaşii noştri, cât şi populaţiile autohtone care frecventau muzeul pentru a înţelege mai bine obiectele produse de către strămoşii lor sau pentru a redescoperi o limbă pe care nu mai ştiu să o vorbească. 

Toţi suntem cu mult mai săraci astăzi, chiar şi guvernanţii şi politicienii care nu pricep gravitatea dezastrului şi care acordă interviuri în stânga şi-n dreapta vorbind despre reconstrucţie şi restaurare de parcă ar fi doar o chestiune de bani. Bani care brusc îşi fac acum apariţia în mod miraculos. Dacă palatul imperial poate (cine ştie…) să fie restaurat, ceea ce se afla înăuntru nu va mai putea fi recuperat nicioadată. Banii, oricât de mulţi, nu vor putea răscumpăra colecţia muzeului, deoarece obiectele, inventarele, documentele, înregistrările, hârtiile, gravurile pe care le aveam nu mai există nicăieri în lume. 

Când privesc scheletul muzeului îmi vine în minte imaginea unei imolări, a cuiva care îşi dă singur foc pentru a protesta, pentru a se revolta după atâtea abuzuri şi neglijenţă. După acest mesaj tăcut şi vehement, nu ne-a rămas decât să ne luăm muzeul în braţe şi să-l strângem puternic la piept aşa cum putem. Toţi împreună, profesori, personalul muzeului, studenţi, am reuşit să intrăm în clădire în ciuda brutalităţii forţelor de ordine care încercau să ne alunge cu grenade lacrimogene din faţa porţii principale. Ne-am luat mortul în braţe şi l-am onorat. Am cinstit cadavrul casei noastre.

Cu studenţii alături, puternici, uniţi, plini de speranţă şi de tandreţe, am reuşit să întrezăresc o latură mai frumoasă a haosului şi să-mi regăsesc încrederea în viitor. Avem pe de-o parte o ţară în ruină, coruptă, lipsită de respect pentru educaţie şi cultură. Pe de altă parte, îi avem pe aceşti studenţi care dau dovadă că ceea ce au trăit acum le schimbă viaţa şi că sunt pregătiţi să lupte. Să ştiţi, dragi studenţi, că am trăit alături de voi unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele, că am învăţat cu mult mai mult de la voi decât voi de la mine şi că sunt pregătită să-mi ţin cursurile în continuare, chiar şi sub copacii din grădină dacă e nevoie. 

Text publicat iniţial în portugheză în Nexo, tradus în franceză, spaniolă şi română cu acordul autoarei şi al revistei Nexo de către Colectivul de sprijin al Muzeului Naţional Rio de Janeiro.

de

  • Aparecida VilaçaAparecida Vilaça

    Profesor în cadrul programului de studii superioare de antropologie socială, Universitatea Federală Rio de Janeiro (UFRJ).

  • Toni MarquesToni Marques

    Toni Marques este jurnalist și scriitor brazilian. 

26 September 2018 ora 16:20


Tag-uri


X Revista Scena9