Carte / Comunism

Nadia fuge din România

de Scena 9

Publicat pe 31 martie 2021

Istoricul Stejărel Olaru (pe care îl poți urmări aici într-un interviu despre precedenta sa carte pe un subiect similar, „ Maria Tănase - artista, omul, legenda”, apărută la Editura Corint în 2019) e, prin excelență, căutător atent în noianul de dosare ale Securității. Pentru „Nadia și Securitatea” (Epica, 2021), cercetătorul a scormonit prin sute de pagini recent desecretizate, care dezvăluie rețeaua în care a fost învăluită Nadia Comăneci, alături de toți apropiații săi, preț de zeci de ani. Nadia, simbolul perfecțiunii în gimnastică, inspirația atâtor generații de fete și motivul principal de mândrie sportivă națională, rămâne și astăzi un personaj mai degrabă rezervat, când vine vorba despre propriul trecut.

Cartea, însă, dezvăluie tot ce se poate proba despre copilăria și cariera acesteia: condițiile în care se antrena lotul de la Onești, abuzurile comise împotriva gimnastelor de cuplul de antenori Marta și Bela Karolyi, tentativele Nadiei de rebeliune și evadare, presiunile la care era supusă familia sportivei. Nadia era ținută sub atentă observație de regimul comunist, pentru că era, din multe puncte de vedere, cel mai de preț bun de export al său, întruchiparea, în corp de adolescentă, a idealurilor sportului comunist. Spre deosebire de (auto)biografiile sportivei publicate anterior, cartea lui Stejărel Olaru ne-o arată așa cum a văzut-o atenta lentilă a poliției politice din România. Iar portretul, printre altele, vine să completeze un discurs din ce în ce mai prezent în peisajul contemporan, despre abuzurile care se petrec în culisele performanței sportive.

În fragmentul de mai jos, cinematografic și plin de tensiune, Nadia Comăneci se alătură unui lot de frontieriști, cu doar câteva săptămâni înainte de Revoluția din 1989, pentru a evada din țară. Perla coroanei regimului Ceaușescu se desprinde.


 

În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, șapte persoane înaintau grăbit, dar cu băgare de seamă, spre granița dintre România și Ungaria. Pământul înghețat scârțâia zgomotos sub picioarele lor, sau așa li se părea când își potriveau cu greu mersul printre brazdele adânci ale arăturii. Din când în când auzeau cum, în depărtare, în satele din preajmă, latră câinii și se temeau că ei erau motivul neliniștii animalelor. Trecuse de miezul nopții, iar temperatura scăzuse atât de mult, încât frigul devenise un pericol, dar nu era nici singurul, nici cel mai important, fiindcă cei șapte porniseră într-una dintre cele mai periculoase aventuri din viața lor: trecerea frauduloasă a frontierei dintre cele două state comuniste.

Au plecat în toiul nopții sperând că, astfel, riscul de a fi observați va fi redus, însă întunericul le-a îngreunat mult înaintarea și le-a pus la grea încercare simțul orientării. Drumul a durat aproximativ șase ore, timp în care au urcat și au coborât dealuri, au trecut prin râpe, fiind atenți pe unde calcă, iar când terenul le-a permis au și alergat. În timpul puținelor pauze de odihnă vorbeau în șoaptă, și fără să aprindă vreo lumină, de teamă să nu fie auziți și văzuți de grănicerii români. Cel care își asumase riscantul rol de călăuză era Gheorghe Talpoș, zis Ghiță, un cioban pe care îl știa multă lume prin acele locuri. Îmbrăcat într-o șubă și purtând o căciulă neagră de miel, mergea înainte nu doar pentru a deschide calea, ci și pentru a arăta că se simte răspunzător pentru siguranța celorlalți membri ai grupului care mergeau în urma lui, doi câte doi.

Granița dintre România și Ungaria se întinde pe aproape 450 de kilometri, dar Talpoș era familiarizat doar cu împrejurimile punctului de trecere a frontierei Cenad, localitatea sa de baștină, aflată între Timișoara și Arad. Întâmplător, urma cel mai potrivit traseu, pentru că în acea zonă linia graniței este dreaptă, nu șerpuitoare, ceea ce elimina riscul ca, în cazul în care s-ar fi rătăcit, grupul să se întoarcă fără să vrea în România. Știa că trebuie să meargă doar înainte, spre nord, încercând să nu devieze către nord-est, unde frontiera este mai departe, pe râul Mureș, sau către vest, pe câmpurile de la Pordeanu și Beba Veche, unde se întâlnesc hotarele a trei țări, formând cunoscutul Triplex Confinium1.

Dacă patrulele armatei române l-ar fi surprins mergând singur în apropierea fâșiei verzi, Talpoș ar fi putut da destule explicații plauzibile despre prezența sa acolo, mai ales că îi cunoștea pe unii dintre grăniceri. Situația se complica dacă era însoțit, ca în cazul de față, iar unii dintre companionii săi nu aveau domiciliul în localitățile din împrejurimi, ci în alte județe sau în București. De fapt, Talpoș se afla acum în situația cea mai gravă, căci din grupul său de fugari făcea parte Nadia Comăneci, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, simbol al perfecțiunii în gimnastica feminină, cu care dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu se mândrea în întreaga lume. Cea mai celebră gimnastă a vremii fugea din propria țară, aflată de mai bine de patru decenii sub controlul unui aprig regim totalitar. Nicio scuză nu ar fi fost acceptată, niciun argument nu l-ar mai fi putut dezvinovăți pe cioban, dacă ar fi fost prins alături de Nadia.
Talpoș afirmă că a aflat că Nadia va fi una dintre persoanele pe care trebuia să le treacă frontiera chiar în acea noapte, înainte de plecare, ceea ce l-a surprins și l-a intimidat deopotrivă. „Cum dracu’ să plece Nadia peste graniță, noaptea, ca infractorii? Că doară ea a fost de atâtea ori plecată din țară, ce, parcă dacă voia, nu putea să rămână?“, a reacționat la auzul deciziei sportivei, coborând apoi în beciul casei pentru a bea două căni cu vin, „ca să fiu beat, că, dacă mă prindeau ăia, măcar să zic că am fost beat!“. 

Însă cele două căni de vin nu l-au amețit destul, poate și fiindcă ținea la băutură, sau poate din cauză că frigul și vântul aspru din noaptea aceea l-au silit să se trezească de-a binelea. Prudenți și îngrijorați, cu toții i-au ascultat indicațiile, conformându-se dispozițiilor sale când el le arăta pe unde s-o ia, când stabilea momentele de pauză sau când îi avertiza asupra unor pericole. Nadia Comăneci s-a alăturat unui grup de transfugi care se formase pe neașteptate, în urmă cu aproximativ două săptămâni. Oameni simpli, din toate categoriile sociale, care nu erau persoane publice, provenind atât din partea locului, cât și din București, care își urmau visul de a trăi într-o lume mai bună: Dumitru și Gabriela Talpoș, fratele și cumnata călăuzei, de asemenea originari din Cenad, Aurel-Adrian Biaș, din Sânnicolau Mare, o localitate din apropiere de Cenad, Monica-Maria Marcu, o tânără ingineră născută la Sânnicolau Mare, dar care lucra la o întreprindere din județul Bihor, și George Paraschiv, pictor, care însă își câștiga existența ca electrician la o fabrică din București.

Peste ani, membrii grupului vor avea amintiri asemănătoare despre acele lungi și apăsătoare ore, dar cu detalii diferite. Pe George Paraschiv, de exemplu, l-a impresionat faptul că în acea noapte era „o lună plină și mare“, simțindu-se amenințat de lumina ei, în timp ce Nadiei Comăneci i-a rămas în memorie desimea întunericului care i se părea de-a dreptul amețitoare: „Când am pășit în noapte, am pus mâna pe umărul celui din față, deoarece imediat ce am părăsit casa n-am mai văzut nimic. Dacă n-aș fi atins-o pe persoana din față, m-aș fi rătăcit de grup.“

Pe Gheorghe Talpoș nu l-au văzut cu toții la fel. Spre deosebire de ceilalți, Nadia l-a considerat mai degrabă șovăielnic și i-a dezaprobat deciziile, fără însă a se exprima sau împotrivi fățiș.

De multe ori mi-am pierdut încrederea în cel care ne conducea. Ne zisese că, dacă n-o „ținem spre stânga“, o să ne întoarcem în România. S-o ținem spre stânga… ce fel de indiciu era ăsta? Voiam să văd o busolă, o hartă, ceva de genul ăsta, dar ce altceva puteam să facem în întuneric decât să-l urmăm pe individ și să sperăm că știa unde ne ducea? Ne spusese că după ce vom trece peste cinci metri de teren arat vom ajunge la graniță, dar traversaserăm o grămadă de arături și nu eram încă la fâșie. Mi-amintesc spunându-mi că era o situație tâmpită, că eram pe punctul de a fi ucisă din cauza unui om fără niciun simț de orientare. Totuși, nu ziceam nimic, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească și să spargă tăcerea. Mă străduiam doar să-mi țin dinții strânși, ca să nu clănțănească.

Paraschiv a considerat că Nadia nu știa să se orienteze în astfel de împrejurări. Îi spusese că fâșia verde care delimita cele două teritorii arăta ca o stradă ce trebuia traversată, că drumul până la fâșie va dura puțin, aproximativ o oră, iar Nadia îl crezuse, neștiind cum este delimitată și păzită o frontieră de stat.

Dată fiind starea de tensiune în care se aflau, nu este de mirare că îndemnurile lui Talpoș de a o ține uneori „spre stânga“, alteori „spre dreapta“, nu au părut întotdeauna convingătoare, mai ales că s-au trezit în fața unor obstacole dezagreabile create de natură, pe care le-au depășit cu greutate, precum un ochi de apă înghețat în care Nadia a intrat până la genunchi, rugându-se să nu se adâncească înainte de a apuca să-l traverseze.

Primejdia însă li s-a părut cu adevărat mare când în fața lor, la aproximativ două sute de metri, au observat siluetele grănicerilor români care împingeau de la spate un bărbat și o femeie, ce tocmai fuseseră prinși încercând să treacă ilegal frontiera. Talpoș le-a făcut semn să se culce la pământ și să se adăpostească într-un șanț. Apoi au ascultat cu toții, într-o deplină tăcere, cum vocile grănicerilor acoperite de lătratul câinilor care îi însoțeau se îndepărtau, deslușind asprele înjurături ale santinelelor din tura de noapte și plânsul femeii captive. „Dacă nu erau ocupați cu oamenii ăia, poate ne prindeau pe noi“, și-a spus Nadia, în timp ce prin mintea lui Paraschiv a trecut un gând asemănător: „dacă ajungeam mai devreme acolo, am fi fost noi cei care acum aveau de suferit“.

Spre dimineață au ajuns în Ungaria, ușurați, fiindcă cea mai anevoioasă călătorie din viața lor se terminase cu bine. Și-au dat seama că trecuseră când au descoperit o bornă care marca terminarea teritoriului românesc, căci în acel loc granița nu era marcată, așa cum credea Nadia, cu garduri și sârme ghimpate. Și-au continuat drumul și abia după câțiva kilometri s-au oprit ca să se îmbrățișeze și să se sărute unii pe alții, amintindu-și că nu au sărbătorit momentul trecerii frontierei. Acum erau binedispuși și recunoscători lui Talpoș, căci scăpaseră de teama câinilor care ar fi putut să-i gonească, a cartușelor trase în urma lor sau a rachetelor luminoase din cauza cărora ar fi putut fi descoperiți în noapte în timp ce erau înconjurați de soldați.

Curând s-au întâlnit cu primele persoane, doi grăniceri unguri care au apărut ca din pământ lângă ei. De fapt, nu realizaseră că s-au îndreptat singuri către foișorul din care cei doi militari supravegheau zona și din care au venit imediat să-i întâmpine, pentru a-i prelua și a-i transporta la Kiszombor, o comună din apropierea frontierei, unde li s-au pus primele întrebări.

Așa cum prevedeau procedurile, înainte de a se lua o decizie în privința lor, fiecare transfug era anchetat, fiind îndemnat să-și declare identitatea, să explice motivele pentru care a ales să încalce legea trecând clandestin frontiera, să spună dacă s-a folosit de o călăuză, dar mai ales să descrie amănunțit traseul pe care l-a parcurs. De regulă, motivele invocate de fugari erau plauzibile, căci deja era bine cunoscut faptul că nivelul calității vieții din România era foarte scăzut, iar drepturile fundamentale ale omului erau încălcate de către regimul comunist.

De-a lungul timpului, dintre cei șapte transfugi prinși de grănicerii maghiari în dimineața zilei de 28 noiembrie, doar Nadia Comăneci, George Paraschiv și Gheorghe Talpoș au oferit informații, în scurte interviuri sau în cărți de autor, despre felul în care au fost tratați și interogați de autoritățile maghiare la pichetul din Kiszombor. Așa cum se întâmplă în astfel de situații, unele detalii diferă, în funcție de starea de spirit și de abilitatea fiecăruia de a le observa și reține, sau dimpotrivă, în funcție de dorința de a ascunde unele amănunte stânjenitoare. De exemplu, călăuza grupului își amintește că, „la pichet, ungurii ne-au interogat pe toți, că cine suntem și ce vrem; traducătoarea era tot o româncă, fugită și ea“, în timp ce Paraschiv spune că ofițerul maghiar care le punea întrebările știa perfect limba română. Nadia a afirmat că fiecare a fost interogat separat, însă Paraschiv a povestit că gimnasta a fost invitată în altă încăpere, iar ceilalți au rămas împreună.

Cu toții însă au menționat același detaliu important în ceea ce privește conduita ei, și care probabil le-a schimbat destinul, referindu-se la faptul că unii membri ai grupului urmau să fie predați autorităților române pentru că li s-a refuzat rămânerea în Ungaria. La auzul deciziei grănicerilor maghiari, Nadia a avut o reacție promptă și surprinzătoare, afirmând că într-o astfel de situație se va întoarce împreună cu ei în România. „Aici mi-a plăcut de Nadia, a fost bățoasă!“, își amintește ciobanul Talpoș, care probabil nu realiza în acel moment ce s-ar fi întâmplat cu el dacă ar fi ajuns în mâinile Securității2.

Codul Penal din România acelor vremuri considera că trecerea ilegală a frontierei este o crimă împotriva securității statului, iar cel găsit vinovat de o asemenea faptă era pedepsit cu închisoarea între 6 luni și 3 ani. Talpoș, în calitate de călăuză, ar fi primit o pedeapsă mai severă, dar este greu de crezut că, până să ajungă în fața instanței, ar fi rezistat chinurilor de neimaginat la care ar fi fost supus în timpul anchetelor pentru îndrăzneala de a o ajuta pe Nadia Comăneci să fugă din România. Prin urmare, chiar dacă gimnasta a mărit miza într-un mod exagerat, mai mult decât ar fi fost dispusă să ofere în realitate, gestul ei a fost oricum generos și a înlăturat ca prin minune primejdia.

Până în prezent, cu excepția acestui detaliu care o onorează, Nadia nu a făcut cunoscut publicului felul în care s-a desfășurat discuția cu ungurii, așa cum nu știm cu exactitate nici cine au fost cei cu care a stat de vorbă un timp mai îndelungat. A oferit doar câteva frânturi neutre și extrem de sumare, în cartea Scrisori către o tânără gimnastă, păstrând astfel zeci de ani misterul:


„Fiecare dintre posibilii transfugi a fost interogat separat. Când poliția mi-a văzut actele de identitate, mi s-a oferit imediat posibilitatea de a rămâne în Ungaria. Fusesem o gimnastă celebră și deci o captură de calibru. Și acum stau și mă gândesc de ce le-am părut atât de importantă. Cariera mea se terminase și, cu toate că acum sunt considerată o antrenoare bună, ce altceva aș fi putut da Ungariei în schimb? Alți doi din grup primiseră azil, dar celorlalți li s-a spus că vor fi dați înapoi chiar a doua zi. Au început să plângă.

- Uite, le-am spus polițiștilor, rămân numai dacă i se permite întregului grup să stea la voi în țară.

Cuvintele îmi ieșiseră din gură înainte să-mi dau seama ce se întâmpla. Gimnastica mă învățase să fiu o jucătoare de echipă, iar în prezenta situație echipa mea erau tovarășii de călătorie. Nu mă gândeam decât că situația nu era corectă. Trecând granița, ne asumaserăm cu toții aceleași riscuri și era drept să rămânem în aceeași formație.

- Am venit împreună, rămânem împreună!

Spre totala mea surprindere, poliția a fost de acord.”


George Paraschiv a descris cu mai multe detalii interogatoriul, așa cum i-a rămas lui în memorie, remarcând emoția pe care au avut-o grănicerii maghiari când au descoperit despre cine este vorba:


„Aprind o țigară, mă servește un soldat care se uită la noi curios.

Nu înțelege ce vorbim.

- Bună ziua, se aude.

Mă întorc, un ofițer spilcuit tocmai intră cu o agendă în mână. Se așază la birou. Soldatul iese și închide ușa. Ofițerul se uită la noi pe sub ochelarii rotunzi cu ramă metalică. Este tuns ciocan și are un aer nazist. Hopa, zic eu în gând.

Se îngroașă gluma, vorbește o română impecabilă:

- Documentele, vă rog, zice.

Pe rând ducem buletinele, ne privește pe fiecare atent. I le dăm, le așază meticulos pe birou. Nu le deschide încă, ne studiază. O liniște apăsătoare se lasă în sală.

Am înțeles, ăsta este C-istul unității. Sunt atent la grad, căpitan.

Vârsta corespunde, zic eu în gând.

Începe să citească, parcă face prezența: Talpoș Gheorghe se ridică, își scoate căciula imensă și caraghioasă; Biaș, Talpoș Gabriela, Talpoș Dumitru, Monica… Comăneci Nadia…!

Dă să treacă mai departe, face pauză. Se uită la ea cu ochii mici, mijiți prin ochelarii caraghioși, încearcă o glumă:

- Cred că este furat buletinul acesta. Sau este fals? Rânjește într-un colț al gurii, parcă așteaptă un răspuns afirmativ. Jubilează!

Nadia se ridică râzând, spune:

- Sunt chiar eu, gimnasta, campioana României, campioana mondială.

Căpitanului i se strâmbă fața, se înroșește, se înverzește, tremură. […] Iese în viteză.

Se aud ordine în hol, nu înțeleg, dau buzna trei soldați care se aliniază la ușă cu armele în mâini. […]

Privesc ceasul de la mână, au trecut mai mult de patruzeci de minute de când a ieșit căpitanul. […] Se aude un zgomot surd, care se apropie, se amplifică, am impresia că au adus un tanc.

Geamurile zbârnâie gata să se spargă, mesele încep să se plimbe ușor  din  cauza  vibrațiilor  puternice, mă dumiresc repede: este zgomotul unui elicopter militar mare. […] Se deschide ușa larg, soldații ies. Intră ofițerul primul, după el doi generali în uniforme impecabile, apoi încă opt civili se aliniază cuminți. Sunt zece fără ofițer, rămân mut!

[…] Mi se pare că a trecut o veșnicie, iar la un moment dat un tip înalt, bine făcut, se desprinde și se apropie de Nadia. Se privesc câteva secunde, Nadia sare de gâtul lui, se îmbrățișează. Știe românește puțin. Este președintele Federației Maghiare de Gimnastică3. Se gratulează reciproc, apoi o conduce către ușă, ies primii. Delegația ad-hoc ne salută din cap și iese.

[…] Un soldat agață de peretele din spatele biroului o hartă detailată a graniței româno-maghiare, exact zona pe unde am trecut noi.

Ghiță, fiind considerat ghid, este invitat la tablă. Se fâstâcește ca un elev nepregătit, i se dă un arătător din lemn. Sunt atent, ofițerul întreabă exact tot ce a văzut, ce a întâlnit și îi spune să indice pe hartă locurile cu lux de amănunte. El notează, notează totul. Ghiță transpiră abundent, dar până la urmă reușește să treacă examenul și ia loc în bancă. Ochelaristul încă face adnotări pe hartă, este o hartă militară de circuit închis.

[…] Se deschide ușa, intră și Nadia, singură, se așază lângă mine veselă, zâmbitoare. Ofițerul continuă după o scurtă pauză, parcă eram la tribunal. Înșiruie câteva articole din constituția Ungariei.

Încep să înțeleg ce vrea să transmită, am emoții. Începe răspicat:

- Talpoș Gheorghe, Talpoș Dumitru, Talpoș Gabriela, Biaș, conform articolului nr.… din… trebuie să vă predau autorităților române.

M-am albit la față, mă uit la Nadia, se uită la mine. Monica se uită și ea. Nadia se ridică ca un arc:

— Dacă ați hotărât așa, o să ne întoarcem toți, am suferit la fel, o să suportăm consecințele împreună, spune sobră.

Ofițerul se uită uimit la ea, după care iese calm de data asta. Așteptăm verdictul. Se face liniște, unii plâng, iau în calcul și varianta a doua. Mă uit la Nadia, știam că a plusat, că mai avea un as în mânecă.

Se deschide ușa, intră ofițerul ungur. Are un vraf de hârtii în brațe. Ne împarte niște formulare, le completăm. Apoi primim legitimații improvizate, ștampilate pe loc de el. Am rămas împreună toți, îmi spun în gând, am avut o șansă mare.”



1Triplex Confinium „graniță triplă“ (lat.), cel mai vestic punct de pe teritoriul României,  aflat  în  dreptul  localității  Beba  Veche  din  județul  Timiș,  unde  se întâlnesc granițele dintre România, Ungaria și Serbia. În 1920 a fost marcat cu o piatră de hotar cu trei fețe, pe care sunt aplicate stemele celor trei state vecine.

2Departamentul Securității Statului, denumit și Securitatea, principalul și cel mai puternic serviciu secret al regimului comunist din România în perioada 1948–1989.

3Potrivit Nadiei Comăneci, Pál Schmitt, președintele de la acea dată al Comitetului Olimpic Ungar, i-a mărturisit mai târziu că a trimis un reprezentant la frontieră pentru a se întâlni cu ea și a-i oferi sprijinul.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK