Carte / Comunism

Dosarele mamei mele

de Scena 9

Publicat pe 18 martie 2021

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. 

Născut în 1952, Forgách este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. A publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a. Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.

În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

Forgách, alături de mama sa.

Dosarele mamei mele

András Forgách
Editura Pandora M, în colecția „ANANSI. World Fiction”. Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
2021

— Cred că n-are sens să mai fac asta, nu am voie să mai fac asta. Aerul din jurul mesei a înghețat, așa că doamna Pápai a adăugat, ceva mai încet, dar în același falsetto ascuțit: și în niciun caz pentru că n-aș fi de acord cu țelurile noastre comune. 

Această schimbare a tonului ei i-a făcut de-a dreptul să împietrească pe cei trei domni. Chiar în acea clipă, chelnerița a ajuns cu un zâmbet solemn pe chip în dreptul mesei și era pe punctul de a depune nota de plată nu tocmai modestă în fața lui Miklós. Locotenent-colonelul a oprit-o în mijlocul gestului, ridicând degetul arătător al mâinii drepte. Inițial, s-a gândit s-o roage pe chelneriță să revină mai târziu, dar apoi, înțelegând cu un instinct deosebit de acut stranietatea situației, și-a dat seama că n-ar face decât să atragă atenția asupra lor, încălcând regulile nescrise ale conspirației. Din fericire, la această oră deloc înaintată a după-amiezii, gașca veselă nu a atras deloc atenția clienților din Angelika cea pe jumătate ocupată. Funcționarii din cartier veneau aici cu predilecție la prânz, ori după ce-și încheiau obositoarele îndatoriri de la muncă, să bea o bere sau o cafea, iar în colț stătea indispensabila pereche de îndrăgostiți îmbrățișați, care însă erau ocupați cu oglindirea în ochii adânci ai celuilalt. 

Însă atunci, cu o adevărata intuiție de general, tovarășul Beider i-a semnalat doamnei Pápai, șuierând printre dinți să-i retragă cavaleria din dreptul podului: 

— Mai târziu! 

Trebuie amintit faptul că doamnei Pápai i-a pierit curajul când a văzut fața împietrită a lui Miklós, spoiala jovială dispărându-i într-o clipă, ba chiar ar fi putut să jure că i-a auzit scrânșetul dinților. Ca o bună comunistă, a înțeles imediat că ar face bine să tacă mâlc, căci neliniștea amară care se învârtejește în ea și o sufocă încă din 1975 n-ar face decât să erupă în zadar. 

Când în cele din urmă chelnerița a plecat, Miklós s-a uitat la doamna Pápai și la fel au făcut și János și József, amândoi în expectativă, oarecum îngrijorați. 

— Eu, a spus doamna Pápai, v-am îndeplinit de atâtea ori, în numele democrației populare, cererile nenumărate și deloc ușoare, lăsând la o parte probleme personale foarte serioase. Și nu de puține ori v-am făcut recomandări specifice. Și chiar și atunci când ați răspuns recomandărilor mele cu exclamații precum „minunat“, „mulțumim“, „splendid“, „excelent“, „yofi“, nici măcar atunci nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic. Ba mai mult, în ciuda recomandărilor mele atât de lăudate sau poate tocmai din pricina lor, în ultimul timp nici nu m-ați mai căutat, de parcă nici n-aș exista. Pai, de ce să consider munca asta ca fiind importantă dacă atunci când eu spun sau recomand ceva, nimeni nu se arată interesat, doar se preface? Dar când e nevoie de ceva, hop, toată lumea se așteaptă să sar în poziție de drepți. Între tovarăși, mie nu mi se pare că asta ar fi, cum să zic, tovărășesc. Nu văd care ar fi sensul muncii mele într-un astfel de cadru, dar continui totuși s-o fac doar pentru că am încredere în faptul că schimbarea va aduce muncii noastre un avânt. 

Ascultând izbucnirea doamnei Pápai, domnii au stat acolo pentru o clipă ca trei elevi opăriți. Nu erau deloc pregătiți pentru așa ceva, nu se obișnuiește ca agenții recrutați să-și pună la punct ofițerii de legătură, însă Miklós, care văzuse multe la viața lui, a făcut față onorabil situației. 

— Dragă tovarășă Pápai, a început el cu diplomație, s-a întâmplat ca în ultima vreme în special am avut o mulțime de sarcini, în alte domenii. Dacă ați fi citit cu atenție știrile, v-ați fi putut imagina cu câte probleme și dificultăți avem de-a face și se înțelege că în astfel de vremuri există anumite priorități… 

Însă doamna Pápai nu s-a lăsat împăciuită atât de ușor și l-a întrerupt insolentă pe Miklós: 

— Când trebuie să traduc articole cu care sunt într-un dezacord profund— să știți că mie îmi provoacă suferință citirea articolelor reacționare obscene cu care sunt într-un dezacord profund — mai ales traducerea lor cuvânt cu cuvânt îmi întoarce stomacul pe dos, cu atât mai mult cu cât nu știu bine ungurește, așa că am nevoie de ajutor, dar nu primesc ajutor de la nimeni, poate doar cu excepția fiului meu, dar nici timpul lui nu pot să-l răpesc mereu și nici n-aș vrea să-l atrag în asta… 

Cu cât vorbea mai mult și cu cât devenea mai furioasă, cu atât se înmulțeau în vorbirea ei greșelile duioase, consoanele își schimbau locul între ele, sufixele se bucurau de o viață proprie. Bărbații erau de-a dreptul amuzați de acest lucru, iar când doamna Pápai i-a cerut scuze, arătând ce chin este pentru ea să redacteze rapoartele pe care este nevoită să le scrie în timpul nopții, de mână, Miklós a întrerupt-o: 

— Dragă doamnă Pápai, aceste greșeli gramaticale, aceste mici erori de formulare, nu fac decât să dea și mai multă credibilitate rapoartelor. Trebuie să recunosc că, în marea cenușie a frazelor dătătoare de dureri de cap, au un efect de-a dreptul reconfortant. Țin minte cât de excepțional a fost primul dumneavoastră raport, o performanță de debut, ca să zic așa, cel de acum șase ani, când ați călătorit împreună cu fiul dumneavoastră să vă vizitați familia. O performanță de virtuoz, adevărată bravadă narativă, felul în care ați descris întoarcerea în portul Jaffa pentru a vă recupera bagajele. Raportul acela nu l-ați scris pentru mine, dar tovarășul Mercz a venit special în biroul meu ca să-l citească cu voce tare și încă de pe atunci am luat la cunoștință cu ce simț strălucit de observație a fost scris și, ei bine, nu am uitat cât de adorabil mi s-a părut de exemplu, când ați scris ca v-ați „rugat înapoi“ pe vas, în loc de „ați cerut voie să urcați înapoi“, sau când ai scris despre „geamantanele din burta vasului“ sau despre controlul vamal că „a fost supercifial“. Ei bine, am izbucnit efectiv în râs. Cât de potrivit… 

Însă doamna Pápai s-a încruntat și i-a tăiat din nou vorba lui Miklós: 

— Dar eu, oricât de greu mi-ar veni, îndeplinesc ceea ce mi se cere, scriu rapoarte, traduc articole și fac asta urgent, lăsând totul deoparte și atunci sunt o tovarășă bună. Dar dacă cer ceva, atunci sunt doar un șoricel, o goangă vai steaua ei care se târăște în praf. 

— Goangă? a întrebat tovarășul Beider nedumerit. 

— Gândac de bucătărie, a răspuns provocator doamna Pápai. Acum vrei să-mi scurtați călătoria. Și dacă accept, ce primesc drept mulțumire? Avertismentele mele sunt aruncate la coșul de gunoi. Ideile mele nu fac doi bani. 

Carnetul de partid al mamei autorului.

Locotenent-colonelul de miliție Miklós Beider și-a întors atunci aproape neobservat privirea către locotenentul major József Dóra, cedentul către cesionar. Iată ocazia de a demonstra că este la înălțimea sarcinii sale, că posedă sensibilitatea psihologică necesară pentru a o mânui și ghida pe doamna Pápai, pe care în aceste momente cei trei bărbați o admirau în secret și mai mult, căci izbucnirea pasională o făcuse să întinerească de-a binelea. 

— Dragă tovarășă Pápai, a spus atunci József pe un ton cald, scopul meu este tocmai acela, și s-ar putea s-o fi demonstrat de mii de ori în timpul acestei întâlniri, de a restabili încrederea între noi. Încredere care rezistă ocazionalelor zgâlțâieli. Căci scopul nostru, lupta pentru dreptate, este unul comun. Plin de tact, a făcut aluzie și la fața de masă brodată, pe care e adevărat că nu a cumpărat-o din propriii lui bani doamnei Pápai, dar până la urmă mituirea unui așa-numit colaborator secret nu era obligatorie. Bineînțeles că tovarășul Dóra n-avea de unde să bănuiască faptul că doamna Pápai avea să dăruiască fața de masă, pe când ea decisese deja că va fi un cadou minunat pentru rudele din Tel-Aviv, pe care le va vizita în timpul acestei călătorii plătite de angajatorii ei, călătorie ale cărei obiective — doamna Pápai era conștientă de asta— îi depășeau cu mult posibilitățile. Pentru că, deși ea avea să facă tot ce-i stă în putință, existau puține șanse să capete acces la congresul sionist, lucru de care se bucura în secret, pentru că fiecare celulă a ei se împotrivea acestui „naționalism sforăitor“, dar cel puțin avea să fie printre cei dragi, cărora le va pricinui o mare bucurie cu fața de masă brodată cu motive populare din estul Marii Câmpii Maghiare. În ceea ce o privește, doamna Pápai nu se atașa deloc de obiecte și se descotorosea de ele cu prima ocazie, sau dacă nu, atunci dispăreau în vreun ungher, pentru că de aruncat, nu arunca nimic. Încă din copilărie, a învățat de la mama ei că obiectele nu trebuie fetișizate. Mama ei, cu toate că familia sa nu era una bogată, îi invita în mod regulat pe copiii străzii în casă și le pregătea cacao cu frică și, nu o dată, împinsă de un capriciu de moment, îl cadorisea pe câte unul dintre ei cu pantofii sau hainele fiicei. Și dacă observa că fața copiilor ei se strâmba de durere, le ținea o cuvântare despre comunismul care avea să-i reverse în curând lumina asupra întregii omeniri, căruia ei trebuie să le fie cetățeni model. Da, doamna Pápai nu acorda însemnătate obiectelor, ochii ei străluceau la vederea cadoului primit cu ocazia zilei de naștere doar pentru că— ettiquette -metiquette— se gândea ce cadou frumos o să devină în curând acest cadou. 

De la o vreme, tovarășul Szakadáti se foia neliniștit pe scaun, vrând și el să spună ceva. Cu toate că tovarășul Beider a înghiontit discret genunchiul colegului pe sub masă, gest pe care tovarășul Szakadáti l-a interpretat greșit, luându-l drept încurajare, deși din contra, pe această cale informală tovarășul Beider încerca să semnaleze că această întâlnire lungită peste măsură ar trebui să se încheie. Însă Szakadáti, poate pentru că ținuse în el prea mult ceea ce voia să zică, în timp ce colegii lui s-au conversat cu doamna Pápai, ba pe un ton jovial, ba asemenea unor profesori examinatori severi, vorbele au izbucnit acum la suprafață ca spuma de șampanie. Cu o vehemență aproape școlărească, i-a adus aminte doamnei Pápai de atmosfera intimă și călduroasă a primelor lor întâlniri. 

Aici ar trebui menționat faptul că, la primele întâlniri, acest bărbat de patruzeci și doi de ani, divorțat, care ducea o existență solitară, în ciuda ocazionalelor, mai curând nefericitelor lui aventuri, interpretând profund greșit familiaritatea ieșită din comun a doamnei Pápai, fusese de-a dreptul încântat când aceasta i-a cerut scuze și i-a explicat că, pe cât posibil, ea se tutuiește cu toată lumea. E adevărat că Szakadáti a trebuit să-i interzică asta, ca apoi cei doi să revină la adresarea formală, cu toate că și aceasta avea o anumită încărcătură erotică. Pe vremea aceea, și încă ceva timp după — cu toate că regulamentul interzicea acest lucru— tovarășul Szakadáti, un admirator al femeilor mai în vârstă, spera visător la o relație ceva mai intimă. 

Acum, conștient de faptul că întâlnirile lor aveau să se rărească sau chiar să înceteze cu totul, din moment ce tovarășul Dóra se va ocupa de acum încolo de doamna Pápai în locul tovarășului Beider și prelucrarea materialelor doamnei Pápai va ține de competența exclusivă a tovarășul Dóra, Szakadáti s-a dezumflat vizibil. Cu toate că nu se putea plânge că nu avea suficient de lucru, ținând cont de faptul că tot calabalâcul Orientului Apropiat era responsabilitatea lui, în ciuda faptului că nu știa nici araba, nici ebraica, iar cunoștințele lui de engleză erau destul de restrânse, deși trecuse testul de limbă în fața unei comisii de o bunavoință stridentă. Pe scurt, situația profesională îi dădea multe bătai de cap, mai ales în aceste vremuri tulburi. Și totuși, abia înfrânându-i dorința arzătoare care i se simțea încă în voce, i-a adus aminte doamnei Pápai de capacitatea ei încântătoare de a câștiga favoarea celorlalți, trecând apoi la acele perspective pe care munca și lupta comună împotriva sionismului le-ar putea deschide în fața lor în viitorul nu foarte îndepărtat. Și a mai adăugat, exagerând întrucâtva, că, ținând cont de fluența rară în privința limbilor străine și de spiritul ei aventuros, munca doamnei Pápai are o valoare inestimabilă pentru democrația populară. Și nu s-a putut abține să nu menționeze faptul că materialele pe care le-a întocmit împreună cu colegii din rezumatele doamnei Pápai au fost lăudate până și de tovarășii sovietici de rang înalt— dar în acest moment Beider nu s-a mai mulțumit să apese genunchiul lui Szakadáti, ci l-a lovit cu piciorul direct în gleznă (zâmbindu-i în tot acest timp doamneiPápai). 

— Rabota ne cheamă! a anunțat Miklós zâmbind acru a scuză și, privindu-i deliberat ceasul, s-a ridicat de la masă. A pronunțat cuvântul rabota cu un ușor accent rusesc. Dar nu din cauza rabota, a muncii, s-a ridicat atât de brusc de la masă. Adevărul e că l-a apucat groaza în clipa în care a observat că un scriitor cunoscut pentru opoziția sa față de regim, care se bucură de un bun prestigiu și în vest, a intrat în Angelika cu o tânără de o frumusețe înnebunitoare la braț. Și, așa cum știa din rapoartele care-i ajungeau pe birou— rapoarte care aveau legătură tocmai cu fidelitatea, fără să o pună neapărat la îndoială, ținând-o doar sub observație, ca să zicem așa— copiii doamnei Pápai se aflau în relații strânse cu anumite cercuri ale intelighenției budapestane. Miklós se temea că doamna Pápai îl va recunoaște la rândul ei pe respectivul. Trebuia să prevină cu orice preț ca aceștia să se salute. S-a blestemat în gând pentru faptul că au venit tocmai în Angelika, despre care, așa cum aflase din mai multe note informative, se știa că este unul dintre locurile preferate de întâlnire ale scriitorului, din moment ce acesta locuia în apropiere. Așa că Miklós a sărit militărește în picioare și și-a privit ceasul cu o privire hotărâtă. Ce spectacol amuzant ofereau cei trei cavaleri, ridicându-se de la masă exact în aceeași clipă, ca trei roboți, privindu-și ceasurile. Era patru și zece minute.

După ce i-a legat eșarfa de mătase la gât și și-a încheiat în ninsoarea blândă nasturii de la palton, după ce și-a tras bine peste frunte căciula croșetată, doamna Pápai a pornit singură pe jos pe panta ușoară a străzii Batthyány în direcția pieței Moscova, respectiv a Căminului de Veterani Ferenc Rózsa, spre mica ei garsonieră unde o aștepta soțul ei dement, cel care fusese cândva Pápai, stând cocoțat în cadrul ușii, chinuit de premoniții întunecate, tremurând sălbatic de îngrijorare.

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK