Les Films de Cannes à Bucarest începe vineri, 20 octombrie, și invită, printre altele, la retrospectiva documentaristului francez Nicolas Philibert. De la A fi și a avea, cel mai cunoscut film al său, și până la Sur l'Adamant, documentarul despre un spital psihiatric din Paris, pentru care a primit anul acesta Ursul de Aur. Înainte să porniți spre cinema, vă propunem un scurt drum prin arta lui Philibert, care va fi prezent și la București și va participa la două sesiuni de Q&A cu publicul, pe 26 și 27 octombrie.
Se prea poate să fi văzut deja vreun film de Nicolas Philibert fără s-o știți. E cunoscut, bunăoară, cazul lui A fi și a avea (2002), prezentat în cadrul retrospectivei de la Les Films de Cannes à Bucarest, care s-a transformat pe nepusă masă dintr-un documentar de autor aproape confidențial într-un adevărat succes internațional la box office. A contat, aici, nu atât „accesibilitatea” demersului – sentimentul că, pentru a intra într-un film de Philibert, nu e nevoie de alfabetizări sofisticate –, cât efasarea cineastului în favoarea subiectului său (o instituție de învățământ dintr-un cătun pierdut), privit cu tandrețe și înțelegere. Dincolo de cifrele generoase – filmul a fost cât pe ce să atingă pragul de două milioane de spectatori numai în Franța –, ne interesează mai cu seamă faptul că privirea lui Philibert acompaniază discret evoluția țării sale de mai bine de trei decenii. Opera sa, adesea solară și plină de bunăvoință (pentru a folosi un cuvânt care îi e drag), servește ca un reper de recunoaștere a unei societăți în care, ici și colo, lucrurile bune se încăpățânează să dăinuie.
Philibert nu e complet singur în acest demers compensatoriu. Alături de colegi de generație precum Denis Gheerbrant, Claire Simon, Dominique Cabrera, el a contribuit la reechilibrarea balanței dintre zone minuscule de hipervizibilitate mediatică și vaste arealuri sociale căzute în abandon. Această direcție care amestecă observația și intervenția tip cinéma vérité se avântă în mijlocul unui popor necunoscut și îi redă dreptul la cuvânt. Se naște astfel un raport de egalitate în care celălalt găsește în prezența camerei nu obișnuita punere la zid, ci un fel de refugiu.
Opera lui Philibert nu e apăsat militantă. Activitatea sa l-a transformat mai curând în cronicarul unei Franțe aflate cu siguranță într-o zonă ex-centrată, aproape periferică, dar care nu își privește condiția cu resentiment sau furie. Dimpotrivă, cineastul pare să vadă în documentar ocazia de a împărtăși cu publicul larg chiotul unor vieți secrete, împăcate cu ele însele. E ceea ce îi transformă filmografia în colecție de curiozități, în buletin de știri alternativ, și abia apoi în chemare la arme.
De unde și aparenta simplitate stilistică a acestor filme: numai o estetică denudată ar putea respecta integritatea acestui raport interuman fără să eșueze într-o încercare de exploatare din partea regizorului. Căci nimic nu e scris dinainte în această meserie. Un documentar apare la intersecția unor forțe contrare care nu e exclus să dea naștere scânteilor (din nou, cazul lui A fi și a avea, care a generat o imensă polemică între echipa de filmare și subiecții filmului). Negocierile deontologice l-au preocupat dintotdeauna pe Philibert, care nu s-a dat în lături din a filma în zone delicate, unde chestiunile privitoare la autoritate și consimțământ erau mai tulburi ca oricând. Într-adevăr, recurența instituțiilor medicale de-a lungul acestei filmografii – de la Cel mai mic lucru (1996) la Pe Adamant (2023), cel mai recent titlu al său – frapează în joaca lor serioasă cu coarda ce îl menține pe documentarist pe palierul safe al lipsei de echivoc. Ca și cum Philibert a înțeles nevoia intrinsecă a documentarului de a pătrunde pe terenuri antropologice greu accesibile, forțând ideea de expunere a personajelor în văzul tuturor, în numele unor imagini drepte care să ne arate omul în toată vulnerabilitatea sa.
Desigur, acest imbold creator nu e neapărat nou. Încă de la Frederick Wiseman, pionierul documentarului observațional, camera de filmat a mers împotriva confortului, acolo unde simțea un posibil conflict între reprezentări distincte ale ideii de normalitate. Philibert aparține acestei tradiții care plasează documentarul în slujba deposedaților, contestând hegemonia discursurilor trâmbițate în media. Influența lui Wiseman, de altfel, se dovedește determinantă în contextul acestei filmografii preocupate de dinamica locurilor de muncă, de cum funcționează diverse activități umane desfășurate adesea în spatele ușilor închise. De la clasa informală a profesorului care ține pe umeri educația unei întregi regiuni la instituția de psihiatrie adăpostită de un ponton pe Sena, în miezul Parisului, Philibert caută acele spații improbabile unde treaba, în ciuda adversităților de tot soiul – de la depopulare la politici antisociale – merge în continuare. Nu degeaba Pe Adamant se încheia cu acest intertitlu: „[...] unele locuri continuă să reziste și să păstreze vii funcția poetică a umanității și a limbajului. Până când?”
În fond, toată greutatea inițiativei documentare se găsește rezumată aici. Într-o lume ideală, acest gen cinematografic pur și simplu nu și-ar mai găsi rostul. Aici și acum, însă, o operă ca aceasta e necesară pentru a aminti posibilitatea utopiei, care adesea există, în mugure, chiar lângă noi. O amenințare planează întotdeauna peste filmele lui Philibert, conștiente că încă nu s-a pierdut totul – că încă mai există rămășițe de țesut social, comunități radicale, meserii nesperate –, dar că totul stă sub zodia pericolului, că prezentul e un fel de suspensie a răului. Philibert vorbește dinspre această fragilitate prețioasă, atât de ușor de perturbat. Se discută prea puțin despre imediatețea arzătoare a acestor documentare aparent tihnite, făcute însă din teama profundă că normalitatea de azi s-ar putea transforma în privilegiul de mâine.
Într-un film timpuriu, Un animal, niște animale (1994), Philibert pătrundea – timp de trei ani – în culisele procesului de restaurare și redeschidere a Galeriei Muzeului Național de Istorie Naturală, închisă publicului pentru mai bine de un sfert de veac. Construia acolo, într-un concentrat de nici o oră, o lume a familiarității stranii, în care exponatele împăiate – de la elefanți la fluturi – se trezeau smulse din obscuritatea etajerelor, șterse de praf și aduse din nou în lumina reflectoarelor. Acest univers mort-viu intriga în toată violența raportului de „punere în scenă a regnului animal de către știință” (Eva Torrent). Ca de obicei la Philibert, filmul putea fi citit deopotrivă ca act de apreciere la adresa unui tip de cunoaștere specializat, aproape ermetic în nișa lui, și ca privire îngrijorată asupra actelor ambivalente ale umanității, chemate să stoarcă informație din asuprirea și uciderea alterității văzute aici în forma sa radicală, animalieră.
În economia operei de ansamblu, acest film nu e doar un OZN. Dimpotrivă, el inaugurează un fir roșu despre studiul raporturilor de forțe dincolo de regnul uman, care l-a împins pe cineast să caute adesea prezența animalelor. Unul dintre cele mai interesante titluri ale sale, Nénette (2010), observă o venerabilă femelă urangutan de la Menajeria Jardin des Plantes din Paris, în timp ce își târâie – la propriu – zilele printre vizitatori intruzivi. Aici, animalul umple ecranul: nu există niciun contraplan cu figura umană. Omul este relegat în hors-champ, grație feluritelor discursuri – de la îngrijitori la copii entuziasmați – care servesc la îmblânzirea necunoscutului: o dublă încadrare, o colaborare între camera de filmat care triază și cuvântul care ordonează. Nu există un mesaj unidirecțional: ne putem înfuria în numele acestei captivități lungi cât o viață de om, dar putem, la fel de valabil, să apreciem relația intensă dintre angajații locului și primată. Cineva afirmă, la un moment dat, că „nu ne putem abține să ne întrebăm ce gândește Nénette”. În asta constă miza filmului: în seducția antropomorfismului, care se ciocnește la tot pasul de limitele imaginației umane: cât poate rațiunea în raport cu imprevizibilul naturii? Umanist, acest tip de documentar știe totuși că există un pericol în a ne căuta cu orice preț imaginea pe tot cuprinsul lumii.
Am putea spune că Philibert este prezent în filmele sale cu atât mai mult cu cât nu îl simțim aproape niciodată. Într-un documentar din 2007, Întoarcere în Normandia, acesta mergea pe urmele turnajului legendarului film regizat de René Allio în 1975 după lucrarea lui Michel Foucault Moi, Pierre Rivière, ayant égorgé ma mère, ma soeur et mon frère.. Interesul său, de data aceasta, nu era de sorginte pur sociologică. În paralel cu investigația derulată pe teren, pe urmele interpreților amatori de odinioară, care culminează cu descoperirea protagonistului Claude Hebert, stabilit într-un oraș pierdut din Haiti, Philibert parcurge un drum la fel de sinuos prin memoria personală. Acesta nu doar că a fost asistentul lui Allio în timpul turnajului; chiar și tatăl său, decedat între timp, a jucat un rol mic în film, care a fost tăiat la montaj. Într-un gest emoționant de recunoștință, Philibert dibuie, scotocind prin arhive, cadrul respectiv, cu care alege să își încheie filmul: vedem acolo un domn îmbrăcat elegant, care vorbește tacticos, fără sonor, apoi face cu mâna la cameră, de parcă și-ar lua premonitoriu la revedere. Iubesc acest moment, pentru că rezumă magistral iscusința cineastului de a nimeri, mereu și mereu, justa distanță. Iar aceasta constituie deja o definiție nobilă a documentarului.
Acest text se găsește și în broșura festivalului.
Imaginea principală este din documentarul A fi și a avea.
