Putem vorbi despre inteligența artificială în termeni de autonomie, responsaibilitate și moralitate? Este „sinele” un dat sau o invenție umană? Ce dimensiuni capătă individualismul în contemporaneitate? Ce au în comun revoluțiile științifice și cele artistice? Se mai poate discuta despre pretenția adevărului în filosofie? Acestea ar fi doar câteva dintre întrebările care s-au ridicat în prelegerile susținute în cadrul Nopții Filosofiei de la București.
Inițiat în 2021 de către Institutul Francez din România, evenimentul Noaptea Filosofiei s-a desfășurat până anul acesta la Timișoara. Evenimentul marchează Ziua Mondială a Filosofiei (UNESCO) și este deja un fenomen de amploare celebrat la Paris, Londra, Berlin și New York. Anul acesta, cea de-a treia ediție a Nopții Filosofiei, parte a programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii, a avut loc pentru prima dată atât la Timișoara, cât și la București. Astfel, în noaptea de 25 mai, trei locuri din capitală (Atrium Institutul Francez, Cinema Elvire Popesco și Rezidența9) s-au bucurat simultan de prezența unor filosofi, atât autohtoni, cât și de dincolo de granițe, care au dezbătut o serie de subiecte în jurul aceleiași teme: omul viitorului, l’homme qui vient.
În cele ce urmează, mi-am propus să fac un scurt rezumat al câtorva dintre prezentări, atât pentru cei care nu au reușit să participe la Noaptea Filosofiei, cât și pentru cei care s-au aflat în locuri diferite față de cele menționate aici. Temele discutate în aceste prelegeri urmăresc nu atât problemele omului viitorului, cât pe cele ale omului din contemporaneitate, aflat într-o continuă luptă de adaptare la noile tehnologii și la noile dinamici sociale.
Inteligența Artificială: Autonomie și I/Responsabilitate – lect. univ. dr. Mihaela Constantinescu, asistent univ. dr. Cristina Voinea, lect. univ. dr. Constantin Vică
La Rezidența9, seara s-a deschis cu o prelegere provocatoare despre miturile pe care le construim în jurul inteligenței artificiale. Mihaela Constantinescu a vorbit despre mitul responsabilității inteligenței artificiale. Lipsită de autonomie, înțeleasă în termeni de autoguvernare (adică de capacitatea de a acționa în vederea unui scop autoimpus), inteligența artificială nu poate fi considerată un agent responsabil din punct de vedere moral. Cum nu putem vorbi despre o moralitate a algoritmilor, aceasta nu se poate aplica inteligenței artificiale. De altfel, responsabilitatea presupune capacitatea de a delibera, ceea ce implică abilitatea de înțelegere, pe care un instrument precum ChatGPT nu o are. Dacă acceptăm faptul că ChatGPT este privat de această capacitate, atunci trebuie să acceptăm implicit faptul că acesta este lipsit de înțelegere morală.
Cristina Voinea a preluat discuția din acest punct, pentru a vorbi despre mitul eticii A.I.. Inteligența artificială este un termen cupolă pentru tehnici și tehnologii care pot fi folosite atât în scopuri bune, cât și în scopuri rele. Discuția despre utilizarea etică a acestora a devenit frontul pe care marile companii de producție A.I. au reușit să evite și să submineze legislațiile statale, creându-și propriile coduri de etică. Deși aceste coduri ar trebui să reglementeze modul în care tehnologiile recente sunt folosite de marile companii, ele servesc, de fapt, drept paravan pentru perpetuarea unor practici chestionabile cu datele colectate. Acest fenomen de ethics-washing este larg răspândit în sfera A.I., în care companiile subliniază în continuu cât sunt de interesate de codurile de etică și blochează, astfel, orice intervenție statală sau critică publică. Interesul lor real față de codurile de etică este însă unul minimal. Ceea ce primează pentru aceste companii este ca publicul să aibă impresia că pun un accent important pe sfera morală, pentru ca dezvoltarea A.I. să continue nechestionată.
Constantin Vică a continuat prelegerea pentru a dezminți mitul neutralității inteligenței artificiale. Această perspectivă larg răspândită se referă la pretenția neutralității științifice a A.I., la care oamenii de știință nu ar putea ajunge vreodată, pentru că sunt influențați de ideologii și credințe proprii. Cu toate acestea, promisiunea imparțialității A.I. este ușor de deconstruit. În procesele de machine learning, de antrenare a inteligenței artificiale, datele selectate sunt alese de un grup specific de oameni. Mai mult, nu se poate vorbi despre o selecție de date fără un limbaj teoretic care să nu discrimineze între date relevante și irelevante. Sistemele A.I. rămân produse umane, ale căror scopuri finale sunt determinate de către grupuri de indivizi și care sunt permanent supervizate tot de oameni.
Aventura Interiorității – Promisiuni, Capcane, Provocări – lect. univ. dr. Daniel Nica, conf. univ. dr. Cristian Iftode
Atât Daniel Nica, cât și Cristian Iftode, lectorii din deschiderea Nopții Filosofiei de la Institutul Francez, sunt autori cunoscuți pentru interesul față de tema autenticității. Discuția a pornit de la teza lui Daniel Nica, conform căreia autenticitatea este o invenție relativ recentă – mai precis o creație modernă –, apărută ca reacție la dezvrăjirea lumii și la schimbările sociale generate de revoluția științifică, capitalism și industrializare. Cristian Iftode a continuat precizând că, în ciuda faptului că există premisele unei identificări clare a interiorității, atât în cultura Greciei Antice (în special în ideea preocupării de sine), cât și în teologia creștină a sufletului, diferențele față de concepția modernă despre interioritate sunt că sinele se prezintă ca o „grădină vrăjită", închisă, care ascunde secretul identității umane. În Grecia Antică, identitatea de sine consta în suma faptelor, nu în intensitatea pasiunilor; în timp ce, în spațiul teologiei creștine, interioritatea nu presupunea rămânerea în abisul lăuntric, ci mișcarea ascendentă către Dumnezeu.
Dialogul s-a concentrat apoi pe conceptul de autenticitate, consecință inevitabilă a „inventării” sinelui. Cei doi interlocutori au identificat aici limitele, capcanele și riscurilor cu care vine la pachet conceptul: au menționat, printre altele simplificarea și deturnarea ideii de autenticitate în cadrul unor discursuri facile precum cel publicitar sau al literaturii motivaționale. Dialogul s-a încheiat cu întrebări din public, ocazie cu care discuția s-a mutat de la problematica autenticității individuale la aceea a autenticității și identității grupurilor sociale, cu accent suplimentar pus pe nevoia de recunoaștere publică. Aici apar noi provocări, legate în principal de limitele libertății de expresie, care ar putea periclita identitatea colectivă a diverselor categorii sociale, în special a celor considerate vulnerabile. Cei doi au fost însă de acord că libertatea de exprimare este cardinală în orice context democratic și că nu poate fi îngrădită din simplul motiv al ofensei, ci doar atunci când pune în pericol siguranța indivizilor.
What is a secret garden? – prof. univ. dr. Fabienne Brugère, lect. univ. dr. Oana Șerban
În continuarea programului de la Rezidența9, Oana Șerban a stat de vorbă cu Fabienne Brugère, pornind de la teza celei din urmă asupra cultivării, extinderii și protejării „grădinii noastre secrete” de relații sociale, angajamente afective și implicări morale. Discuția a plecat de la problema redefinirii individualismului în paradigma franceză recentă, prin filosofi precum Renaut, Lipovetsky și Dumont. Pentru Fabienne Brugère problema începe cu individualismul neoliberal, al cărui specific este performativitatea, excelența și bunăstarea și se extinde într-o critică la adresa moralității individualiste, care așează în centrul său sinele, ca valoare independentă de orice tip de relație socială. Consecința acestui fenomen este apariția unei culturi narcisiste a sinelui, care dă, la rândul său, naștere unei paradigme solide a individualismului ca stil de viață. Polii acestui moment paradigmatic sunt fericirea privată și grija pentru problemele publice. Conform lui Brugère, individualismul descins din secolele XVII și XVIII, în special din Franța și din Germania, este un construct occidental imaginar care promovează exclusiv valoarea individului. În contemporaneitate, omul își afirmă individualitatea aplicând în viața de zi cu zi valori neoliberale precum voluntariatul, performanța profesională și competitivitatea.
În dialog, Oana Șerban s-a poziționat în sfera unei perspective asupra individualismului văzut drept un stadiu particular al etosuului modern. Pe urmele lui Koselleck, Eisenstadt și Osborne, aceasta a subliniat faptul că modernitatea nu are un etos monolitic. Fabienne Brugère, însă, a punctat că modernitatea a avut două etape succesive și că urmează să intre într-o a treia. Prima privește sfera politică și modelarea simțului proprietății, iar cea de a doua ține de sfera socială, orientată către sisteme de protecție a cetățenilor. Ultima se referă la era unui nou stat, care exclude structurile paternaliste, oferind sprijin nu unor categorii sociale, ci unor indivizi văzuți drept cetățeni. Aceasta presupune ca femeile și bărbații să beneficieze în egală măsură de politicile publice, pentru a încuraja schimbarea relațiilor de putere în spațiul public și în cel privat.
Revoluții estetice, revoluții științifice. O relație incomensurabilă? – lect. univ. dr. Oana Șerban
Tot la Rezidența9, Oana Șerban a discutat despre revoluții în artă, făcând o paralelă, pe urmele lui Thomas Kuhn, cu revoluțiile științifice. Întrebarea conducătoare a căutat să repereze raționalitatea și adevărul în arte, prin prisma corelației dintre stilurile artistice și paradigmele științifice. Dat fiind că se poate observa un progres în arte – spre exemplu, o trecere ascendentă de la idealurile formale din Antichitate la revoluționarea acestora prin nașterea perspectivei în Renaștere –, putem vorbi despre puncte de turnură estetică echivalente revoluțiilor științifice. Însă aceasta nu este singura cheie de interpretare a istoriei artei, o altă posibilitate fiind aceea a urmăririi ciclice a evenimentelor estetice, care a dominat mult timp estetica modernă.
Oana Șerban afirmă că se poate vorbi despre un progres în arte și că acesta împărtășește la bază o structură echivalentă schimbărilor paradigmatice din științe. Teoria din care poate fi derivată această schemă interpretativă este aceea a validității estetice care presupune echivalarea acestor două structuri, la o primă vedere, ireconciliabile. Teza nu reprezintă numai o propunere hermeneutică pentru estetica modernă, ci și un posibil instrument metodologic pentru istoria artei. Schița, însă, nu include numai doi termeni aflați într-un raport determinat, ci trei: revoluțiile științifice, revoluțiile artistice și revoluțiile estetice. Revoluțiile estetice se deosebesc de cele din arte prin faptul că sunt marcate profund de curente ideologice, regimuri politice și structuri sociale. O paradigmă estetică presupune delimitări socio-politice specifice unei anumite culturi. Structurile presupuse la baza stilului artistic și ale paradigmei științifice, deși asemănătoare, prin aceea că reprezintă expresii simbolice ale schimbărilor istorice și „metafore convenționale” (Kubler), rămân totuși termeni invariabili, cu neputință de a deveni interșanjabili.
În contradicție cu Kubler, Oana Șerban susține că nu stilurile artistice reprezintă unități care nu pot fi deconstruite, ci capodoperele, pe care le numește în seria de obiecte prime, unitare, asemănătoare numerelor prime din matematică. Despre reproducerile în masă ale capodoperelor, Oana Șerban spune că pot fi privite ca fenotipuri și genotipuri, care pavează drumul către teoria validității estetice.
Filosofia ca ficțiune despre adevăr – lect. dr. asociat Doru Căstăian
Ultima prelegere de la Institutul Francez a propus o discuție despre filosofie pornind de la problema virtualului și a virtualității. Aceste concepte au fost definite drept un spațiu din interiorul realului determinat de trei caracteristici esențiale. În primul rând, virtualul poate fi înțeles drept o prezență absentă, o structură care se manifestă în interiorul realului, deși nu este efectiv vizibilă, În al doilea rând, spre deosebire de simpla imaginație, virtualul e caracterizat de puterea sa efectivă de a configura și modifica realul. Virtualul nu este un simplu spațiu imaginar, o dimensiune suplimentară, ci este o dimensiune non-fizică dar încorporată în dimensiunea fizică care are capacitatea de a interveni și de a configura realitatea. Virtualul are capacitatea de a se cupla la lumea reală printr-o serie de mecanisme. Însăși manifestarea sa este dependentă de astfel de cuplaje. Un exemplu de cuplaj este device-ul electronic pe care accesăm medii virtuale. În al treilea rând, odată ce virtualul acționează în interiorul realității, el devine un spațiu generator de noi posibilități, prin simpla repoziționare a unor lucruri existente care comportau alte dispoziții în mod tradițional. Apariția scrisului a reprezentat o astfel de deschidere virtuală, de tehnologie care a produs noutate prin reconfigurarea spațiului poetic în Grecia Antică. Poezia a trecut de la dispoziția deja existentă în oralitate la un alt tip de manifestare.
Exemplul de mai sus ilustrează noutatea prin configurare, însă mai putem vorbi și despre noutate radicală. Tot scrisul, susține Căstăian, a mutat presiunea mnezică de pe suportul fizic – memoria umană – pe alte suporturi înțelese drept memorii externe. Una dintre consecințele eliberării minții din vortexul memoriei este crearea condițiilor pentru reflecție. Informația devenită stabilă și permanentizată, într-un anumit sens, prin scris deschide orizonturi noi prin accesul la minți străine, distanțate istoric, ceea ce intensifică fenomenul interpretării. Filosofia se naște la ciocnirea dintre lumea orală și cea scrisă (deși rămâne, totuși, o întreprindere fundamental legată de scris).
În ceea ce privește fenomenele emergente astăzi, Căstăian a afirmat că tehnologiile din prezent fac la alt nivel și la altă viteză ceea ce au făcut tehnologiile de-a lungul timpului – și anume, ne restructurează lumea. Tehnologiile recente au reamintit umanității că eu-ul nu a avut niciodată alte profunzimi decât ca pură virtualitate, iar în prezent suntem martorii unei reveniri la oralitate și la cultura imaginii. Cultura textuală a pierdut din impetus. Modelele metafizice tradiționale nu mai par a fi cuplate cu nevoile contemporane. Ficțiunea filosofiei ca adevăr ajunge la un sfârșit în postmodernitate, însă filosofia poate să joace, totuși, în continuare un rol central, de discurs non-localizat, care ne poate deschide către noi spații de învățare. Modelele metafizice tradiționale nu mai par a fi cuplate cu nevoile din contemporaneitate. Ficțiunea filosofiei ca adevăr ajunge la un sfârșit în postmodernitate ceea ce nu înseamnă totuși că ea nu își mai poate asuma un rol fundamental.
Credit foto Institutul Francez din România.
