Nostalgia este una dintre emoțiile despre care vorbim des în ultimii ani. Văzută ca un factor în ascensiunea curentelor populiste sau ca o forță manipulată de agențiile de publicitate, nostalgia ne urmărește pas cu pas, iar urmările ei ne modelează lumea.
Nu e astfel de mirare că scriitoare Agnes Arnold-Forster și-a numit cartea în care încearcă să înțeleagă istoria acestui sentiment: Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase, tradusă și publicată la noi la editura Humanitas în seria „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, unde apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
Arnold-Forster analizează istoria unei emoții complexe, de la boală, la forță de marketing într-o încercare de a înțelege cum ne-a modelat ea lumea, dar cum modelat-o și noi înțelegerea ei.
Agnes Arnold-Forster, absolventă de istorie a Universității din Oxford, este în prezent
Chancellor’s Fellow la Universitatea din Edinburgh. Absolventă de istorie a Universității din Oxford, a susținut un doctorat (la King’s College London) pe tema cancerului în Anglia secolului XIX. Ulterior, a ținut cursuri la o serie de universități prestigioase precum University of Roehampton, Queen Mary, University of London, UCL, University of Bristol, McGill University și London School of Hygiene and Tropical Medicine. Sfera sa predilectă de cercetare este istoria medicinei moderne și contemporane, a sănătății și a emoțiilor. A publicat numeroase articole de specialitate, precum și volumul The Cancer Problem: Malignancy in Nineteenth-Century Britain (Oxford University Press, 2021)
Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase
Fiecare emoție are propria‐i istorie, dar puține sunt atât de des menționate și atât de dificil de delimitat cum este nostalgia. Unul dintre motivele din spatele caracterului său nelămurit e faptul că nu pare să stea niciodată locului. Poate mai mult decât alte sentimente, este în permanentă schimbare și a trecut chiar printr‐o transformare radicală. Acum vreo sută de ani, nu era considerată o simplă emoție, ci de‐a dreptul boală: o afecțiune ce lovea slujnicele în Elveția secolului al XVII‐lea, atrăgea atenția celor mai luminate minți medicale în Anglia secolului al XVIII‐lea și răpunea cu miile soldații în Războiul Civil American. Or lucrurile stau altfel în prezent. Nu mai considerăm că nostalgia ar afecta trupul, ci doar mintea. Diagnosticul de nostalgie nu mai e fatal. În cei douăzeci de ani dintre cele două războaie mondiale, a trecut de la sensul de boală declanșată de dorul după un loc îndepărtat la melancolia relativ benignă după o epocă trecută. Pentru mulți contemporani, nu înseamnă decât un sentiment ceva mai intens de aducere aminte cu drag a trecutului – o stare în general inofensivă în care cad iubitorii de antichități și sentimentaliștii.
Cum arăta oare nostalgia de odinioară? Prin ce era diferită de sentimentul pe care‐l cunoaștem azi? Când s‐a transformat și de ce și ce ne spune această prefacere despre istoria lumii? Căci trebuie să recunoaștem, după cum proclama un graffiti londonez din 1974, „nici nostalgia nu mai e ce‐a fost“. Iată întrebările care alcătuiesc nucleul cărții de față, iar pentru a le răspunde, am întreprins un inventar cronologic amplu. M‐am văzut obligată să redau nu doar biografia unei emoții, ci și a unei boli, însoțită de explicații științifice, comentarii culturale și, pe alocuri, analize politice. Narațiunea ne va purta în multe locuri și timpuri, de la povârnișurile acoperite de flori sălbatice ale Alpilor elvețieni din secolul al XVII‐lea la corăbiile ce transportau sclavi din vestul Africii în Caraibe, la porturile și barăcile din Egiptul secolului al XIX‐lea, la spiritele naturii de pe Isle of Man din perioada interbelică, la refugiații evrei sosiți în vremea războiului la New York, la psihanaliștii libanezi din epoca Swinging Sixties, la revenirea mișcării naziste în Berlinul anilor 1970 și până la campaniile electorale ale lui Donald Trump, cel de‐al 45‐lea președinte al SUA.
Povestea nostalgiei începe în secolul al XVII‐lea, mai exact în 1688, când medicul elvețian Johannes Hofer a introdus termenul. Derivat din grecescul nostos, adică „întoarcere acasă“, și algos, adică „durere“, cuvântul a desemnat inițial boala de care sufereau, în opinia lui Hofer, mercenarii europeni care luptau departe de casă. Aceștia erau copleșiți de dor, de un soi de melancolie și doreau cu disperare să se întoarcă într‐un loc sau la lucruri familiare, dar îndepărtate. Se pare că melodia elvețiană „Khüe‐Reyen“, cântată de văcari, producea un declic emoțional atât de puternic pentru soldați și îi tulbura atât de tare, încât interpretarea sa era pasibilă de pedeapsa cu moartea. Fete care plecau de acasă pentru a lucra ca slujnice, bărbați tineri de douăzeci și ceva de ani sau copii trimiși la doici de la țară erau cu toții în pericol de a cădea pradă acestei forme acute de dor de casă. După ce a bântuit Alpii, s‐a răspândit în Europa – o adevărată pandemie afectivă cu vârfuri pronunțate toamna, când frunzele veștede trezeau în sufletele melancolice reflecții despre trecerea timpului și propria mortalitate.
În Europa secolului al XIX‐lea, a fost una dintre afecțiunile cele mai studiate de profesia medicală. Misterioasa boală provoca letargie, depresie și tulbura somnul. Pacienții sufereau și de simptome fizice precum palpitații, contuzii și demență. Pe unii, maladia ajungea să‐i răpună, căci refuzau să mai mănânce și mureau încet de inaniție. În anii 1830, de pildă, un parizian a murit copleșit de deznădejde pentru că trebuia să‐și părăsească mult iubitul cămin, fiind doborât de o „tristețe adâncă“ și o „febră galopantă“ cu câteva ore înainte de termenul la care avea să‐i fie demolată casa. Boala nostalgiei s‐a răspândit pe teritorii mari din Europa și a călătorit cu corăbiile care transportau africanii vânduți în sclavie spre America de Nord. Pe vremea aceea, nostalgia încă nu dobândise conotația pozitivă de răsfăț banal pe care i‐o asociem acum, ci desemna o suferință capabilă să ucidă sau să facă omul neputincios, așa
că era tratată cu cea mai mare seriozitate.
Cu toate acestea, nu erau afectați doar indivizii, ci era vorba și de o afecțiune socială și politică, pasibilă de a fi folosită abuziv și oglindă a frământărilor epocii. Medicii francezi din secolul al XIX‐lea au fost preocupați intens, poate chiar într‐o măsură bizară, de boala nostalgiei, socotind‐o un produs al interesului neobișnuit al țării lor față de trecut. Era ceva de așteptat pentru o națiune care traversa o epocă de schimbări radicale. Ca în multe alte țări europene, canalele navigabile, căile ferate și telegraful acopereau Franța cu o rețea nouă de comunicații. Țăranii călătoreau acum spre marile orașe pentru a‐și găsi de lucru, trăind departe de umilele lor sate natale. Războaiele purtate pe pământuri străine trezeau un sentiment înnoit de identitate națională și de devotament față de patrie și pământul străbun. Prin urmare, nu e de mirare că francezii se simțeau dezorientați, rupți de trecut și tot mai nostalgici după o cultură și o comunitate care se stingeau cu repeziciune sub ochii lor.
Surprinzătoarea evoluție a nostalgiei nu se rezumă la transformarea din boală în emoție, ci cuprinde și tranziția de la un fenomen asociat cu locul la unul legat de timp. În Elveția anilor 1680 și în Parisul anilor 1830, nostalgia și dorul de casă erau aproape sinonime. Însă, spre finele secolului al XIX‐lea, cele două concepte s‐au despărțit și au început să sufere modificări, iar odată eliberate de semnificațiile medicale, nu au mai fost luate în serios, cel puțin nu ca înainte. Această evoluție ne spune multe despre ce se întâmpla pe scena istorică la nivel mondial, fiindcă divorțul dintre nostalgie și dorul de casă, alături de atenuarea severității amândurora, era un rezultat al capitalismului, colonialismului și războaielor internaționale.
Deceniul imediat anterior și cel imediat ulterior anului 1900 au fost marcate de migrații în masă. Soldații colonialiști părăseau Londra, Parisul și Bruxelles‐ul în căutare de averi și se stabileau în locuri îndepărtate, tropicale, refugiații încercau să se pună la adăpost din calea războiului, a genocidului și a molimei, iar migranții călătoreau până departe în căutare de locuri propice pentru a deschide prăvălii, a găsi prieteni și a întemeia familii. Dar strămutarea aducea cu sine dorul de casă. Kathe Kupferberg a fost una din cele aproximativ 20.000 de femei evreice refugiate la sfârșitul anilor 1930 în Marea Britanie din teritoriile ocupate de naziști, sosită cu o viză de muncă casnică. În jurnalul său descrie cum, în ziua liberă, făcea plimbări lungi pe străzi ciudate, simțindu‐se cumplit de singură: „Un val teribil de dor de casă mi‐a strâns deodată inima și am izbucnit în lacrimi. Mi‐a fost rușine să plâng așa, în văzul lumii, dar nu aveam pe nimeni să‐mi asculte păsul“. În secolul al XIX‐lea, dorul de casă era considerat semn de noblețe, fiindcă demonstra devotament față de familie și rădăcini afective adânci. Era o virtute, o dovadă de sensibilitate. Însă, pe măsură ce s-a înaintat în secolul XX, a devenit tot mai infantilizat și trivializat. O emoție ce lega oamenii de locul natal nu mai era dezirabilă într‐o lume din ce în ce mai globalizată, cu granițe permeabile, care avea nevoie de o forță de muncă mobilă.
Începutul secolului XX a fost martor la transformarea nostalgiei din boală într‐o emoție relativ benignă. În primii câțiva ani ai domniei reginei Victoria, au intrat două cuvinte noi în vocabularul englez comun: emotion (emoție) și scientist (om de știință, cercetător), iar pe la sfârșitul secolului al XIX‐lea emoțiile umane – inclusiv nostalgia – deveniseră deja obiect de studiu științific. În 1898, psihologul american Linus Ward Kline a realizat un studiu cu 176 de subiecți. Printre aceștia se număra un băiat de patru ani care se mutase cu părinții într‐o casă nouă. Nici nu apucaseră să desfacă bagajele când micuțul a fost cuprins de un acces de nostalgie și a început să‐și implore părinții: „Vreau să luăm vacile și să mergem înapoi acasă“. Spre deosebire de predecesori, Kline a interpretat manifestarea nu ca pe o boală, ci ca pe o reacție emoțională relativ normală la schimbare. În 1900, revista American Journal of Sociology a folosit pentru prima dată termenul „nostalgie“ în sensul său modern: „Rațiunile practice și situația mai avantajoasă l‐au dus departe de casa părintească, dar nostalgia îl trage înapoi. În cantități mici, noutatea are farmec, dar dacă viața e invadată complet de nou lumea devine sumbră și anostă“. În următoarele decenii, tot mai mulți psihologi și psihanaliști au preluat de la medici sarcina studiului științific al nostalgiei, transformând‐o treptat din boală mortală în mult mai inofensiva emoție cu care suntem atât de obișnuiți acum. Ediția din 1964 a Concise Oxford Dictionary of Current English a fost prima care a definit nostalgia drept „dorul sentimental după o perioadă din trecut“.
