Tu știai că Isus a ucis un om? Sau că a vândut pe cineva ca sclav? Sau că nu a fost singurul Fiu al Domnului? Probabil că nu, pentru că aceste povești nu au mai ajuns în varianta finala a Bibliei, cea pe care o auzi citită la biserică. Ele face parte din evanghelile apocrife, și spun povestea unui Isus mult diferit de cel descris de Marcu, Luca, Matei și Ioan.
Dar ai auzit de disputele teologice despre sistemul digestiv a lui Isus sau himenul Fecioarei Maria? La fel, cel mai probabil nu, dacă nu ești un teolog cu o pasiune pentru istorie, dar ele au ținut treji unii dintre mari gânditori ai Antichității Târzii și ai Evului Mediu.
În cartea sa Erezie. Isus Cristos și ceilalți fii ai lui Dumnezeu, englezoaica Catherine Nixey, explorează evanghelii apocrife, texte antice și disputele teologice de nișă, reușind o istorie a creștinismului timpuriu mult mai complexă de ce învățăm la școală. Mai departe de a prezenta pur și simplu aceste informații puțin cunoscute în afara cercurilor academice, autoarea explică cu umor și acuratețe cum aceste dispute au influențat istoria religiei creștine și, de acolo, istoria lumii.
La bază jurnalistă, Catherine Nixey a publicat în 2017 un prim volum de demistificare a istoriei creștinimului, tradus apoi în 2019 la editura Humanitas cu titlul Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică. Acolo a scris despre modul violent prin care creștinismului și-a asigurat supremația în Imperiul Roman o dată ce a intrat în legalitate.
Ca cineva crescut într-un spațiu creștin, fie că mai ești practicant activ sau nu, să citești Epoca întunecării. sau Erezie poate să fie o experiență inconfortabilă pentru că îți chestionează narațiunea tradițională. Dar, argumnetează Nixey într-un interviu pentru Scena9, fără o privire sinceră riscă să pierdem lucruri mai importante decât confortul: „E foarte drăguț și confortabil să te gândești că erai de partea bună a istoriei, nu-i așa? Pentru că tuturor ne place o biserică. Ne place Bach. Ne plac picturile lui Giotto. Tuturor ne place genul de cultură pe care creștinismul ne-a dat-o. Nu vrei să te gândești că își are rădăcinile în agresiune și violență sau într-o mentalitate închisă. Cred că mult din ce ataci când ataci istoria creștinătății este sentimentul de mândrie și mulțumire. Pentru mine chestiile astea sunt atât de interesante. Aceste texte sunt nemaipomenite, Celsus este nemaipomenit, Porfir la fel. Această idee că istoria ar fi putut fi altfel, că e contingentă, că sunt alte căi pe care Europa putea să le urmeze în afară de a avea o singură religie pe întreg continentul pentru mai bine de un mileniu.”
Citește mai jos un fragment din Erezie. Isus Cristos și ceilalți fii ai lui Dumnezeu, volum în curs de apariție la editura Humanitas și descoperă o lume în care vaginul Fecioarei Maria poate să ardă mâna unui om și Isus le spune adepților să nu facă copii.
Erezie. Isus Cristos și ceilalți fii ai lui Dumnezeu
În fiecare miez de iarnă, în capele, biserici și catedrale, o singură voce slabă tulbură liniștea. „Odată, în orașul regal al lui David”, șoptește ea, „se afla un șopron dărăpănat”. Colindul continuă, spunând o poveste atât de bine cunoscută, încât nu mai trebuie repetată. Este povestea petrecută în grajdul acela sărăcăcios, când o fecioară (blândă și delicată) și a pus copilul în iesle, iar acel bebeluș a devenit un băiat (ascultător și bun). E povestea acelui adolescent care era într adevăr un mântuitor – Mântuitorul – și care acum se află în ceruri.
Să asculți acel colind, așa cum știm cu toții, este o experiență tulburătoare – nu atât pentru cuvintele sale, cât pentru interpretarea lor. Colindul începe cu glasul blând și catifelat al copilului. Pe când începe al doilea vers, vocii sale i se alătură vocile corului. Iar apoi, în cele din urmă, întreaga congregație cântă împreună, într-un torent de glasuri, iar acea notă singulară devine o simfonie, și mesajul este pe buzele tuturor: a venit Isus. Creștinismul e deja aici.
Istoria creștinismului – povestea felului în care această mică sectă insignifiantă a ajuns să domine Occidentul – este spusă adesea în termeni la fel de mișcători. În această istorie, creștinismul începe ca o singură voce – cea a lui Isus. Ea strânge în jurul ei un mic cor – un pescar aici, un vameș acolo – până când tot mai mulți sunt atrași de cântare, câștigați de vestea că băiatul acela a devenit un bărbat care i-a lecuit pe orbi, i-a vindecat pe șchiopi, a fost crucificat și a înviat din nou. Mai întâi au început să creadă zeci de oameni, apoi sute, apoi mii, apoi milioane, până când, într-un moment miraculos și triumfător, însuși Imperiul Roman se convertește și soarta lumii se schimbă.
Această istorie este cunoscută nu doar fiindcă ne-a fost spusă, ci și pentru că religia creștină a impregnat arta și arhitectura Occidentului: se întinde pe plafonul Capelei Sixtine; răsună prin triumfătorul Mesia de Händel și este întrețesută în versurile lui Milton, Dante și Donne. A schimbat lucrurile, fie ele mari sau mici: a configurat orizontul orașelor noastre – pentru că a ridicat domul de la San Pietro și turlele de la Notre Dame, și își întinde brațele deschise către Rio de Janeiro – și ne-a dăruit expresii noi, căci atunci când vorbim despre „lapte și miere“ sau spunem „noaptea ca hoții” sau „întoarcerea celuilalt obraz”– sau chiar „a pune vorbe în gură” – folosim fraze inspirate de el. Chiar și calendarul pe care îl folosim se conformează creștinismului, așa că în Occident sărbătorim zilele sfinților, ne odihnim duminica și intrăm în concediu de Crăciun și de Paște. Timpul în sine este măsurat după un ritm creștin. Acesta, se pare, este un mesaj dăltuit în piatră și de neclintit.
Numai că această siguranță este o iluzie. Chiar dacă Evanghelia după Ioan începe cu versetul magnific de lapidar care declară că „La început a fost cuvântul” – dar la început nu a fost un singur „cuvânt” sau un singur mesaj creștin. Ideea este un nonsens. În primele secole ale creștinismului erau multe cuvinte, multe voci – dintre care multe în dezacord vehement între ele, ba uneori chiar violent, cu privire la fiecare aspect al acestei istorii. Și asta pentru că în anii de după viața și moartea lui Isus nu a existat niciodată un consens absolut cu privire la cine a fost sau ce anume a făcut, sau de ce era el important – sau dacă a fost important. În primele secole ale creștinismului au existat într-adevăr creștini care spuneau că Isus a fost blajin, cumpătat și blând, dar erau mulți alți creștini care credeau cu o fervoare egală într-un mântuitor care îi orbea pe cei care îl criticau și îi ucidea pe cei care îl supărau câtuși de puțin.
Diferențele pot fi găsite peste tot. Gândiți-vă, spre exemplu, la povestea nașterii lui Isus. Chiar dacă erau creștini care credeau că Isus a fost născut de Maria, o fecioară, erau mulți alții care au spus că sunt doar vorbe goale. Isus era pur și simplu un om normal, al cărui tată era Iosif, „asemenea celorlalți oameni, din sămânța bărbătească și din cea femeiască”. Alți creștini respingeau întru totul ideea că un zeu ar putea crește într un pântec muritor, asemenea oamenilor de rând. Mai degrabă, susțineau ei, Isus a fost preasamblat în cer, apoi a ajuns pe pământ, unde a coborât din înalt și a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr o conductă. Ceea ce, se pare, era considerată o soluție mai cuviincioasă. Și un text extrem de vechi, care poate fi datat către jumătatea celui de al II-lea secol e.n., explica cu oarece detalii cum Isus și a lăsat însărcinată propria mamă. În această relatare oarecum surprinzătoare, Isus explică chiar el cum, sub forma unui înger, i s-a înfățișat mamei sale Maria, care a râs, și cum apoi a intrat în ea și Cuvântul a intrat în ea și a devenit carne.
Diferențele continuă. Pentru aproape orice aspect al portretului lui Isus „cunoscut” în Occidentul de astăzi au existat cândva alternative. În vreme ce unii creștini din Antichitate venerau un Isus care – asemenea acestui Isus familiar de la școlile de duminică și din congregații – îi sfătuia pe adepții săi să și lase copiii la el, alți creștini din Antichitate venerau un Isus care îi avertiza cu fermitate pe cei care îl urmau să nu aibă copii, deoarece toți copiii se dovedeau „nebuni sau uscați pe jumătate, sau betegi, sau surzi sau proști, sau paralitici, sau idioți”. Și dacă au fost unii creștini care au crezut, cum cred azi toți, într un Isus care fusese crucificat, au mai existat și alții care au considerat absurd ideea asta, căci de ce ar permite un zeu să fie crucificat? Se spunea că acești creștini – cel puțin asta ziceau criticii lor – credeau mai degrabă că, în ultima clipă, Isus și a înlocuit prin magie trupul cu cel al altui om. Astfel că adevăratul Isus stătea în fața răstignitului „râzând”, pe când celălalt se sfârșea în chinuri.
Aproape fiecare text creștin timpuriu oferă o altă imagine; o versiune diferită a istoriei creștine cunoscute astăzi. Diferențele sunt frapante. Spre exemplu, Fecioara Maria. Cu părul ca mierea și cu capul plecat, Maria a întruchipat vreme de secole un ideal de blândețe feminină. Dar nu a fost dintotdeauna atât de sfielnică: o versiune din Antichitate a Nașterii Domnului ne înfățișează o Marie al cărei vagin poate arde mâna – la un moment dat chiar o și face. Textul care conține această poveste este uluitor. În clipa nașterii lui Isus, universul își încetează mișcarea: păsările rămân încremenite în aer; un păstor care și a ridicat palma ca să lovească o oaie rămâne nemișcat, cu brațul în sus; chiar și stelele își opresc lenta procesiune de pe cer. La scurt timp după ce Isus vine pe lume, o moașă ajunge la locul nașterii, cu boul și asinul său, și cercetează vaginul Mariei pentru a afla dacă este cu adevărat fecioară. Mâna femeii este imediat arsă. „Vai mie”, spune femeia – și pe drept cuvânt.
Dar nu toate glasurile care puteau fi auzite în întunericul acestor secole timpurii erau creștine. În ciuda a ceea ce istoriile oficiale și imnurile creștine sentimentaliste sugerează, Isus nu a ajuns într-o lume lipsită de identitate spirituală – și cu siguranță nu într-o lume care să ducă lipsă de profeți. Dimpotrivă: citiți-i pe satiricii din Antichitate și vedeți cum în epocă era o inflație de persoane care pretindeau că pot să îi vindece pe orbi, să îi întremeze pe șchiopi – și care se întreceau în profeții care îți făceau părul măciucă. După cum spune caustic criticul grec Celsus, sunt „mulți alți cerșetori ce declară că ei ar fi acel Fiu al lui Dumnezeu care s-a coborât din cer”.
Pentru mințile educate, atât grecești, cât și romane, toți acești așa numiți „profeți” nu meritau evlavie, ci luarea în râs – iar scriitorii greci și romani i-au luat în râs fără pic de milă: „Din gura fiecăruia auzi câte o zicală: «Eu sunt Dumnezeu» sau «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu» sau «Eu sunt Duhul cel dumnezeiesc», care am venit printre oameni», scrie Celsus. Discursul lor obositor era mereu același: după ce își declarau divinitatea, continuau: „lumea a ajuns la pierzanie, iar voi, oamenilor, veți pieri din pricina păcatelor voastre. Dar eu vreau să vă mântuiesc, iar apoi mă veți vedea venind din nou cu putere cerească”.
Încă îmi amintesc unde mă aflam când l-am citit pentru prima dată pe Celsus. Era o după amiază mohorâtă de toamnă și eram la British Library, iar cititorii din preajma mea începeau să aprindă luminile de deasupra meselor. Cum mă uitam la cuvintele de pe pagina îngălbenită din fața mea (și astăzi Celsus este oricum, dar nu un autor la modă), am văzut pasaje care mi s-au părut atât de insolente, atât de sceptice, atât de cutremurătoare – atât de, sinceră să fiu, amuzante –, încât mi-au tăiat respirația. Cu greu m-am abținut să nu-i fac semn persoanei de lângă mine și să nu-i spun: „Știai asta?”
Desigur că nu am făcut-o, căci și eu am crescut într o familie care chiar era religioasă. Înainte să se cunoască și să se căsătorească, mama mea fusese călugăriță, iar tata fusese călugăr – și, chiar dacă au părăsit ordinele religioase, nu au părăsit de tot religia. În fiecare duminică mergeam cu toții la biserică, rosteam mulțumiri înainte de masă și făceam rugăciuni înainte de somn. La fiecare Crăciun o ajutam pe mama să scoată ieslea noastră, cu un mic prunc Isus alături de bou și de asin; în fiecare post renunțam la ciocolată; de fiecare Haloween eram pios scandalizată de cei care își pictau fața și mergeau să colinde, un obicei pe care îl consideram atât imoral, cât și prea american. Până la sfârșitul adolescenței am crezut în Dumnezeu – și abia când mă apropiam de 30 de ani aveam să fiu îndeajuns de sigură pe mine ca să spun că nu cred cu adevărat. Deși, pentru cea mai mare parte a acelor vremi, ideea mea de Dumnezeu era mai degrabă nedeslușită: de mică am crezut că Petru este numele lui Dumnezeu, deoarece, la liturghie, mi se părea că spunem din când în când „Mulțumesc, Doamne Petre”
Fotografie realizată de Eugenio Barboza și preluată de pe Pexels.
