Uneori, când nimic de pe plaja de streaming nu-ți vorbește clar și răspicat, cel mai safe e să te lași pe mâna selecției MUBI: se ia un film puțin cunoscut, lăudat entuziast de programatori drept o descoperire de neratat, și se dă play. În cel mai bun caz vei da peste o realizare uluitoare, gata să te ia pe sus, iar în cel mai rău vei rămâne cu o „curiozitate”. De-obicei se-ntâmplă să nimerești undeva la mijloc. Cum mi s-a întâmplat mie ieri cu „Nova Lituania”, debutul din 2019 al tânărului Karolis Kaupinis, inclus în competiția „East of the West” de la Karlovy Vary: un film prin excelență „de mijloc”, pentru care nu-mi pare rău.
Mi se pare mie sau prin cinemaul est-european mătură, de câțiva ani, un val de filme istorice trase pe alb-negru? Câteva exemple: Paradise (2016) de Andrei Koncealovski, A Frenchman (2020) de Andrei Smirnov, Ausma (2015) de Laila Pakalnina – și acest Nova Lituania. Toate arată, sub o formă sau alta, o preocupare pentru imagini bibilite, foarte la modă mai ales de când cu filmele recente ale lui Pawel Pawlikowski (Ida și Cold War): suite de tablouri seducătoare, din mijlocul cărora ni se face cu ochiul ba printr-o mașină lucioasă de pe vremuri, ba printr-un peisaj tarkovskian căutat, ba prin nu știu ce artefact strident, pe principiul unui exercițiu de stil specializat în compoziții tăiate la milimetru. Sigur, grație acestor filme Pawlikowski a impus o formă – dar și o opțiune narativă rece, de tip „proces-verbal”.
Nova Lituania e tributar acelui stil: cadraje strânse (formatul e 4:3), unghiuri de filmare care țin să atragă atenția asupra lor (filmul e traversat de personaje lăsate dinadins în margine), o sfială în a îngădui camerei ceva mai mult joc (de multe ori forma statică e tensionată de acțiunea din interiorul cadrului). Plăcerea spectatorului e pur vizuală, și asta pentru că se simte la lucru aceeași apetență pawlikowskiană pentru estetizare: exterioarele sunt surprinse în lumină blândă, strada e calmă – când și când mai trece, ca la un semn, vreun cupeu de epocă, sau vreun om îmbrăcat în trenci –, iar în interioarele înghesuite regizorul se-amuză să înregistreze volutele diafane ale fumului de țigară. E o secvență frumoasă în care protagonistul, un geograf de renume (Aleksas Kazanavicius) mișcat de o idee trăznită, face o escapadă la Marea Baltică în compania unui prieten: pentru prima oară suntem în peisaj deschis, valurile curg fotogenic, iar mașina face opturi pe nisip, într-un colț de cadru. Acest impresionism forțat cu orice preț e însă deopotrivă atracția și limita filmului. Căci avem o problemă atunci când un regizor uită că filmele ar trebui să se compună din planuri, și nu din imagini (e diferența de bază dintre cinema și spot publicitar), sau că un film istoric nu înseamnă automat o dioramă cu personaje împăiate, ci o privire vie care se îndreaptă în cele din urmă către noi, amendându-ne prezentul.
Suntem în 1938, în prag de război. E contextul alarmant în care Feliksas Gruodis, un prof excentric de la universitatea din Kaunas (inspirat de figura reală a geografului Kazys Pakstas), decide să iasă în lume cu propunerea – asupra căreia a cugetat ani buni – de a reloca parte din populația Lituaniei pe o insulă îndepărtată, de unde s-o poată lua de la zero. (Nu e tocmai clar în ce condiții ar urma să se desfășoare această relocare, deși ideile lui au un iz elitist rău-prevestitor, de parcă doar intelectualii unei națiuni ar merita salvați, restul fiind carne de tun.) Poate că un Werner Herzog ar fi scos de-aici o aventură fitzcarraldiană, poate că un James Gray ar fi mers, în compania unui comitet restrâns de „aleși”, până la capătul lumii. Karolis Kaupinis se mulțumește doar cu înregistrarea acestei furtuni dintr-un pahar cu apă, din moment ce Gruodis nu pare să se aleagă cu mare lucru de pe urma acestui vis, în afara unei prietenii stranii cu fostul prim-ministru al țării (Vaidotas Martianitis, cu un apus etern în privire). E înduioșător să-i vezi împreună pe acești doi oameni neputinicioși, unul arborând expresia celui puțin plecat dintre noi, celălalt vizibil diminuat de probleme de inimă și alte neîmpliniri – dar singurul dispus, cu excepția creatorului ei, să accepte această teorie drept ceva mai mult decât o colecție de baliverne izvorâte din mintea unui țicnit. Ca o farsă care ar fi decis s-o cotească pe nepusă masă înspre o tristețe existențială.
E momentul când filmul prinde să se deschidă spre lecturi ceva mai largi, mai metaforice: „puterea prieteniei”, „necesitatea de a inventa ceva chiar și atunci când lumea se prăbușește” – lucruri greu de rostit în absența ghilimelelor, dar care în film funcționează natural, căci cineastul nu pare niciun moment să desconsidere sau să ironizeze superior mania lui Gruodis pentru o țară de backup. Mai ales că viața lui de zi cu zi e complicată și de climatul tot mai irespirabil din propriul apartament, unde îi stau pe cap soacra (un personaj destul de puțin inventiv) și nepoata, o studentă tânără (un personaj enigmatic, ca un suflu de aer proaspăt într-o coregrafie încorsetată). Corespondența dintre sanctuarul privat al căsniciei, invadat de ochi băgăcioși, și frontierele tot mai amenințate ale statului, văduvit deja de orașul Vilnius, e o sfoară scenaristică cam groasă, căreia ar trebui să-i preferăm momentele de viață mică strecurate prin cadru: o privire pe furiș, o lumină care scânteiază în noapte – genul de lucruri față de care Kaupinis pare foarte sensibil. Dar mă întreb dacă toate astea sunt de ajuns, sau dacă nu cumva filmul riscă – în absența unor momente mai conturate – să se piardă în bruma pe care tot el a generat-o, lăsându-ne cu o amintire care se va estompa foarte repede.
Nova Lituania este disponibil pe MUBI.
