Carte / Non-Ficțiune

O istorie a minciunii

De Scena9

Publicat pe 23 aprilie 2024

Cum a apărut minciuna? Cum ajută minciuna în societate? La astfel de întrebări încearcă să răspundă cartea lui Juan Jacinto Muñoz-Rengel. Volumul este o îndrăzneață tentativă de a spune adevărul despre minciună, de a merge neobosit pe urmele ei până în cel din urmă loc în care se ascunde sau se arată.  De-a lungul acestor pagini, autorul urmărește existența minciunii de la prima ei apariție în istorie – care coincide, poate, tocmai cu apariția istoriei înseși – până în prezent, când deține o poziție dominantă în societate. Țelul său este de a-i găsi adevăratul sens, de a ne arăta cum se poate uza și abuza de ea, de a descoperi legătura sa inextricabilă cu firea omenească. 

Juan Jacinto Muñoz-Rengel, născut în 1974, în Malaga, este doctor în filosofie. Considerat unul dintre cei mai promițători scriitori spanioli ai generației sale, primind peste cincizeci de premii naționale și internaționale, el a mai publicat, printre altele, romanele La capacidad de amar del señor Königsberg (2021), El gran imaginador (2016), El sueño del otro (2013) și El asesino hipocondríaco (2012), precum și volumele de povestiri El libro de los pequeños milagros (2013), De mecánica y alquimia (2009) și 88 Mill Lane (2006). Schițele sale au apărut în trei antologii: Cuento español actual (2014), Pequeñas Resistencias. Antología del nuevo cuento español (2010) și Siglo XXI. Los nuevos nombres del cuento español (2010). Romanul El asesino hipocondríaco a fost tradus până în prezent în șase limbi. Alte lucrări ale sale au mai fost publicate în limbile arabă, engleză, finlandeză, franceză, greacă, italiană, rusă și turcă, în 12 țări.

O istorie a minciunii

Juan Jacinto Muñoz‑Rengel, traducere de Mioara Adelina Angheluță
Polirom
2024

Într‑o lume sau într‑un univers în care minciuna s‑a dovedit a fi un agent al ordinii și o acțiune rodnică, ființa umană se distinge de toate celelalte specii printr‑o mai mare capacitate de a elabora ficțiuni. Această dibăcie de a înșela i‑a permis să supună celelalte făpturi ale planetei și să domine – chiar dacă vremelnic și în mod mai mult impulsiv decât rațional – propriul mediu.

Ne‑am referit deja până acum la cel puțin două aspecte ale minciunii care l‑au ajutat pe om să dobândească această supremație. Pe de o parte, folosirea rudimentelor înșelăciunii a dus la apariția unor aplicații practice, a limbajului și a unei forme de cunoaștere. Pe de altă parte, posibilitatea de a născoci povești a favorizat coeziunea și organizarea unor grupuri mai mari. Unu, cunoașterea, doi, coeziunea. Minciuna mai are însă o proprietate la fel de necesară pentru formarea societăților. Simplul fapt de a putea să ne mințim în mod constant unii pe alții – și chiar pe noi înșine – a făcut ca această asociere să fie tolerabilă; altfel, nu am fi suportat să ne aflăm în imediata vecinătate a unui străin. Prin urmare, al treilea aspect este conviețuirea. […]

Din clipa în care cunoașterea simbolică dă naștere limbajului, ceea ce diferențiază Homo sapiens de celelalte specii ale genului Homo nu sunt invențiile sau uneltele sale, ci capacitatea de coeziune. În primul rând, datorită limbajului, micile grupuri de hominizi pot să se organizeze și să pună la punct strategii de vânătoare – la fel ca felinele mari, exceptând faptul că acestea trebuie să acumuleze experiență timp de mai mulți ani pentru a se putea coordona între ele, în timp ce oamenii pot să‑și rezume toate cunoștințele în câteva fraze. Pe măsură ce își dezvoltă aptitudinile lingvistice, organizarea grupurilor devine tot mai complexă. Dar înainte ca poveștile spuse în jurul focului să devină o trăsătură caracteristică, comunitățile capătă și ele cu adevărat amploare. Poveștile și legendele transmise întăresc legăturile dintre membrii unui trib, înlesnesc formarea unei singure explicații cu privire la lume și deci a unei concepții comune. Ele le oferă un trecut care le aparține, un trecut legendar care îi înfățișează ca eroi și care îi fac mai puternici ca popor, aspirații și o misiune colectivă ce sunt aceleași pentru toți. Așa încep să se formeze primele societăți. Gândirea mitică duce la apariția unor religii care ne dau o identitate în fața altor popoare, precum și a unor zei pentru care să luptăm fără teama de a muri. Doar așa oamenii pot funcționa ca o armată de furnici, păstrandu‑și însă totodată, într‑o oarecare măsură, libertatea individuală. Sentimentul de apartenență generează o diversitate de simboluri patriotice, blazoane și drapele. Se inventează diferite adevăruri care să unească și să despartă deopotrivă, credințe mitice pe care să se întemeieze identitățile naționale, mituri cu privire la rasă, sex, norme sociale, obiceiuri, drept și legi, valori transmise din generație în generație, istorie, știință – mituri înveșmântate întotdeauna în haina adevărului, dar care nu au deloc ori au puțin de a face cu acesta. Orice pretext este potrivit pentru a încuraja coeziunea, de la apartenența la o clasă socială, la un club, la un cartier, la o companie până la susținerea unei echipe sportive, în ciuda faptului că în timp se schimbă jucătorii, președinții, sponsorii, ba chiar stema și echipamentul. Această gândire mitică, foarte grosieră, foarte primitivă, ne‑a ajutat totodată să ne impunem în fața celorlalte specii, să ne ridicăm deasupra animalelor, ajungând să le dominăm, să le subjugăm și să le vânăm, chiar până la dispariția lor totală.

Totuși, nu ne‑am oprit încă măcar o clipă la al treilea factor care intră în joc odată cu folosirea minciunii și fără de care apariția civilizațiilor nu ar fi fost posibilă. Civismul însuși este în întregime rodul capacității noastre de a înșela.

Cum altfel am fi putut oare răbda să conviețuim cu celălalt, dacă am fi știut ce gândește de fapt despre noi? Cine oare ar putea să trăiască în societate, dacă ar trebui mereu să dezvăluie ce‑i trece prin minte? Ar fi posibilă vreo întâlnire între oameni dacă niciunul dintre cei prezenți nu și‑ar stăpâni emoțiile, dacă nu am avea capacitatea de a spune altceva decât ceea ce gândim sau simțim?

Buna‑creștere, purtarea cuviincioasă, regulile de politețe și de conviețuire își au rădăcina în dorința noastră de a ne nuanța înșelăciunile. Relația cu ceilalți presupune o stare de disimulare continuă, prin intermediul căreia încercăm să facem o impresie cât mai bună. Pentru ca alții să mă rabde trebuie să zâmbesc și să mă fac plăcut, chiar dacă în sinea mea nu sunt tocmai fericit.

- Ce mai faceți? putem fi întrebați de o persoană oarecare în lift, într‑un bar sau oriunde altundeva, doar din pură politețe.

- Bine, vom răspunde cu o minciună.

Nimănui, în schimb, nu i‑ar trece prin cap să spună:

- Știți, sunt tare necăjit. De ani de zile sunt cu moralul la pământ – de când am înțeles că serviciul pe care‑l am nu e de mine, că nu am nicio chemare pentru asta. Viața mea n‑are sens, mă simt complet pierdut. Unde mai pui că n‑am închis un ochi toată noaptea, mi‑a picat greu ceva ce am mâncat ieri și m‑am dus întruna la baie, din cauza unei diarei îngrozitoare. Dar dumneavoastră ce mai faceți? Caut cămașă albă. Pentru o nuntă. Mă duc singur.

Începând cu primele așezări și până la megalopolisuri, toată dezvoltarea civilizației umane se bazează pe asociere și, prin urmare, pe minciuni sociale. Avem nevoie și depindem de ele în fiecare minut. Când zâmbesc, când spun „da”, când spun „nu”, când spun că nu mi‑e greu să‑i iau pe copii de la școală după‑amiază, între întâlnirea de la cinci și cea de la șase. Mințim când ne machiem, când ne gândim cum să ne îmbrăcăm, când trecem plini de încredere printre mese la o terasă aglomerată, când stăm cu spatele drept în loc să ne prăbușim pe canapea, deși suntem istoviți. Mințim când gesticulăm, când suntem de acord cu cineva, când folosim eufemisme, când ne lăsăm duși de val sau când râdem prea tare. În general, încercăm să fim pe placul celorlalți și ne place ca alții să se poarte la fel cu noi. Iar dacă cineva e dezagreabil, ne provoacă o reacție de respingere și spunem că se comportă ca un imbecil, ceea ce și este. Minciuna este o dovadă de inteligență, chiar cel mai clar semn de inteligență. Iar fără simțul empatiei, civilizația nu ar fi apărut niciodată. Unii se ascund după sinceritatea lor absolută pentru a spune tot ce gândesc, pretextând că astfel sunt autentici, dar acest lucru nu este decât o dovadă de stângăcie, o incapacitate de a înțelege o realitate complexă și un simptom evident al involuției.

- Nu ți‑a plăcut? întreabă amfitrioana, uitându‑se la farfuria cu mâncare aproape neatinsă.

- Nu, ce dezgustător! Niciodată nu mi‑a plăcut dovleacul sau chestia asta verde de aici. Iar carnea gătită așa mă face să vomit. Apropo, și casa ta arată oribil. Tu ai aranjat‑o?

Imagine principală preluată de pe Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK