„Cugireana a fost cel mai lung tren de navetiști din Europa!”, strigă un bătrân. „Așa e!”, îi răspund alți câțiva. Centrul Cultural Cugir e plin de muncitoare și muncitori, activi și pensionați, însoțiți de familii și prieteni. Au venit să vadă spectacolul Oameni și arme, scris și regizat de David Schwartz și inspirat din viața oamenilor din orașul cu cea mai mare fabrică de arme din România.
Deși liniștea spectacolului e întreruptă doar de aplauze și râsete, se simte în sală o energie puternică, nerostită, de parcă de zeci de ani așteptau cugirenii să li se spună povestea și acum fac eforturi să-și țină doagele sufletului la un loc, să nu explodeze de emoție.
Nina, Agata, Doina, Nelu și Artur, cinci muncitori în salopete albastre, se apucă de gătit pe scenă, în timp ce povestesc amintiri de prin fabrică, cum veneau noaptea, după program, și făceau vase din inox.
„După revoluție, 300 de farfurii am vândut la sârbi. Cred că toată armata bosniacă a mâncat numa’ din blidele care le-am dus io”, spune Nelu.
În momentul în care Nina pronunță cuvântul „pulbere”, celelalte patru personaje se schimbă la față și o îndeamnă să tacă. Apoi, actorii sparg al patrulea perete pentru a stabili o convenție cu publicul: ce cuvânt să folosim de aici mai departe pentru a face referire la arme și muniție? „Portocale”, decide publicul. Regizorul David Schwartz a făcut această alegere, de a-i implica pe oameni pentru a găsi un alt termen, pe de o parte pentru a sugera faptul că angajații fabricii lucrează sub contract de confidențialitate, dar și pentru a le aminti celor din public, chiar și în momentele mai emoționante, că sunt la teatru și că urmăresc o construcție. „Mi se pare valoroasă combinația asta între o dimensiune care poate crea diverse forme de emoție – nu trebuie să fie neapărat de plâns, poate să fie și râs, și momente de autoreflecție –, cu una care să ne distanțeze și să ne facă să ne gândim: «OK, sunt niște personaje, sunt niște situații. Regizorul vrea să ne spună ceva, hai să ne gândim la ce vrea să spună»”, mi-a explicat după spectacol David Schwartz, artist cunoscut pentru teatru documentar, interesat de drepturile muncitorilor și de comunitățile marginalizate.
Secretul are o importanță aparte în identitatea Cugirului, un orășel de 20.000 de locuitori din județul Alba, ascuns la poalele de nord-vest ale Munților Șureanu, la 10 kilometri de șoseaua care leagă Sebeșul de Deva. Pe vremuri, orașul era supravegheat și de serviciile secrete românești, dar și de CIA, și mulți cetățeni erau informatori. „Și popi am avut informatori! Nu știu dacă au fost în alte orașe urmăriți așa cum eram noi”, îmi spune Nicolae Gherghe, unul dintre foștii angajați ai fabricii care au lucrat cu David la documentarea spectacolului. M-am întâlnit cu nouă dintre ei înainte de reprezentație, la Centrul de asistentă și recuperare persoane vârstnice - Lotus.
Ludovica Nistor spune că fiul ei a venit odată de la școală și le-a zis părinților că un domn i-a întrebat cine vrea să povestească despre ce se întâmplă și ce se discută în familie și în cercul de joacă. „Soțul meu i-a zis: «Spui că nu-ți dau voie părinții. Poate spui că tata ascultă Europa Liberă, că vine și ne leagă pe toți trei.»” Ludovica s-a născut în județul Bistrița-Năsăud, a venit în Cugir în 1965 și a lucrat în fabrică pe diverse funcții. Acum are 80 de ani și a ieșit la pensie cu 27 de ani în urmă, de la secția de control al mașinilor de cusut. Poartă un sacou roșu, pălărie neagră și o broșă care se asortează cu cerceii-perle și zâmbește de fiecare dată când povestește ceva.
Artur: Erau 18.500 de angajați la fabrică! Cel mai lung tren din Europa – Teiuș-Cugir. Io i-am văzut că se urcau și de la Sibiu, dormeau pe banchetă, ca să vină să lucre la Cugir. Și cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor din Romănia, tot Cugiru’.
Albert Ciorvasi povestește că în anii ’70, când a venit în Cugir, școala profesională din oraș nu putea să producă atâția muncitori cât avea nevoie fabrica, așa că veneau oameni de la țară, cu câteva clase, care se angajau și se calificau la locul de muncă. Bărbatul de 73 de ani a fost 11 ani operator la stația de electroliză, apoi a lucrat 8 ani la uzina de apă și ultimii doi ani înainte de pensionare la întreținere la Mecanică 1B. Albert este și un pasionat cultivator de plante medicinale și aromatice, cu articole despre nuc sau crăiță publicate în Curierul de Cugir.
Istoria uzinei începe în perioada Imperiului Habsburgic, când Curtea vieneză decide să treacă la o acțiune ofensivă de fundamentare a unei industrii pe granița cu Țara Românească, bazându-se pe exploatarea resurselor naturale și forța de muncă ieftină din zonă. Așa a fost înființată în 1799 Fabrica de Fier și Oțel de la Cugir, una dintre primele întreprinderi metalurgice din Transilvania, care a devenit ulterior Uzina Mecanică Cugir. În volumul Cugir: schiță monografică (Editura Altip, 2005), autorul Cristian Ioan Popa notează că „norocul a făcut ca uzina să fie ferită de un bombardament planificat în timpul războiului, avionul-ghid prăbușindu-se la mijlocul lunii aprilie 1944”.
În 2004, prin divizare parțială a SC Uzina Mecanică Cugir SA, a fost înființată SC Fabrica de Arme Cugir SA. Ambele sunt administrate de Compania Națională ROMARM SA, principalul producător și exportator de produse militare din România. La Uzina Mecanică Cugir se fabrică muniție de calibru NATO, pistoale, mitraliere și alte produse militare. Până în 2004, uzina avea și o secție de produse civile: mașini de cusut, scule și mașini de spălat, printre care și vestitele mașini de spălat Albalux. La Fabrica de Arme Cugir se produc arme de infanterie și arme pentru piața civilă. Potrivit datelor Departamentului pentru Controlul Exporturilor din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, România a exportat în 2021 muniție și armament în valoare de 177 milioane de euro, cei mai mari clienți fiind Israel, Norvegia și SUA.
Nina: Dacă-mi dați voie, vă spun și eu un banc, că tot suntem brigadă artistică... fostă. Pe vremea-aialaltă, bancu’ era așa, despre străinătate: dacă la noi e-așa de bine și la ei e-așa de rău, atunci de ce la ei e-așa de bine și la noi e-așa de rău? No, acuma noi putem adapta pentru ce trăim astăzi: Dacă acum e-așa de bine și-nainte-o fost așa de rău, atunci de ce înainte ne-o fost așa de bine și-amu ni-e așa de rău? V-ați prins?
Foștii angajați îmi povestesc la întâlnirea de la clubul pensionarilor că, în afară de supravegherea mai strictă, cetățenii din Cugir erau privilegiați înainte de Revoluție: aveau salarii mai mari decât cei din restul țării, își permiteau mai multe concedii la mare și aveau mai multe mașini pe cap de locuitor. „Nu se puteau face Dacii câte comenzi aveau”, spune Viorica Nicoară. Viorica a avut mai multe profesii, a ieșit la pensie ca economistă și până în 1989 a fost subinginer și a lucrat în proiectare. A fost și directoarea cabinetului de partid la vechiul Comitet, motiv pentru care are multe cărți și documente vechi. Mi-a adus mai multe volume cu istoria orașului și a uzinei.
Încăperea spațioasă a Centrului „Lotus” este decorată cu obiectele realizate de membrii clubului în cadrul diverselor ateliere gândite de Carmen Sulincean, șefă de birou la Serviciul Public de Asistență Socială Cugir, și colegele sale.
După o premieră care a avut loc pe 28 septembrie în Cluj-Napoca, echipa de actori de la Reactor de creație și experiment și regizorul au ajuns pe 28 octombrie în Cugir, iar public le-au fost chiar oamenii din viața cărora s-au inspirat. Spectacolul e interpretat de Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș și Tavi Voina (care a ajutat și cu partea de documentare, pentru că e chiar din Cugir).
„Se zice că a fost greu pe vremea respectivă în România. Pe vremea respectivă, cu salariul meu de regie, mi-am mobilat un apartament, am crescut trei copii, i-am purtat la școli superioare și i-am dat boi buni de jug în țări străine”, spune Albert Ciorvasi. Exilul copiilor este un fenomen cu care toți cugirenii se confruntă. Seniorii îmi spun că aproximativ 80% dintre copiii celor din oraș sunt plecați, cei mai mulți în țări străine. Și doamna Nicoară îmi confirmă: are patru copii, din care trei sunt în afară, „fetele în Spania, băiatul în Germania”.
Și Gheorghe Gurgui-Jugariu, după ce a lucrat ca maistru la secția Prototip în uzină, a plecat 15 ani în Italia. „Am râs de fericire când am scăpat de ei. Am plecat în Italia, am început de la zero și am ajuns din nou sus. Și când îi aud pe ăștia de aici: «Voi, slugile străinătății». Până la urmă, acolo am fost respectat poate mai bine ca aici.”
Directorul: Eu am fost întotdeauna director la Fabrica de Portocale de la Cugir. De câte ori s-a schimbat directorul, tot eu am fost director. Directorul s-a schimbat chiar mai des decât partenerul nostru strategic, cel căruia îi vindem portocale. Și, atenție, partenerul strategic s-a schimbat destul de des.
Pe parcursul monologului directorului, jucat de Tavi Voina, muncitorii în salopete îi schimbă permanent costumul și recuzita, simbolizând permanența oamenilor conectați politic la funcții, indiferent de trecerea timpului și noii parteneri.
Actorul Tavi Voina mi-a povestit că toată familia lui a lucrat în diverse secții ale fabricii: mama la control, tata asistent manager, bunica la croitorie și bunicul la forjă. Lucrând la spectacol, a înțeles mai bine istoria locală și orașul în care a trăit, oraș care îi este drag. „Când nu învățam la școală, mama îmi zicea «Vrei să ajungi să lucrezi în fabrică?» Era un lucru rău să ajungi să lucrezi acolo. Dar făcând spectacolul ăsta am ajuns să-i înțeleg pe oamenii respectivi, să le cunosc poveștile, să nu-i mai judec și cumva să mă apropii mai mult de oraș, să-l înțeleg mai mult”, mărturisește Tavi.
Pentru a documenta Oameni și arme, David a făcut o serie de interviuri cu oameni care au lucrat sau lucrează în fabrică, cu copii ai unor foști muncitori, dar a ținut și niște ateliere cu exerciții de teatru cu foștii angajați cu care m-am întâlnit și eu la Centrul „Lotus”. A gândit aceste ateliere atât ca o formă de documentare pentru spectacol, dar și ca un mijloc prin care pensionarii să se distreze, să experimenteze și să se joace. La un moment dat, a făcut cu ei un cor al sunetelor care se aud în fabrică, rugând pe fiecare să reproducă un sunet pe care și-l aduce aminte. „A fost destul de distractiv să vezi 8-9 oameni între 60 și 80 și ceva de ani care se joacă pur și simplu, reproduc sunete, construiesc împreună atmosfera fabricii. Și asta sigur că a generat și povești. OK, se auzea sirena, de ce se auzea sirena? Când se auzea? Și așa mai departe. S-a auzit nu știu ce sirenă specială că a fost un accident, se aude nu știu ce strung care merge nu știu cum – și de aici sigur că începeam să și povestim și așa mai aflam și alte lucruri despre fabrică.”
În cadrul altui exercițiu de tip „statui”, i-a rugat pe foștii angajați să își poziționeze corpul astfel încât să construiască împreună o imagine – de exemplu un accident în fabrică. Fiecare se poziționa fix astfel încât să recreeze o persoană care se sperie, o persoană care încearcă să salveze pe cineva, o persoană care cade și așa mai departe. „De acolo porneam discuții, după ce construiam imaginea asta îi făceam o fotografie, după care începeam să vorbim, «Tu cine ai fost, ce ai făcut, de ce ai făcut așa, când s-a întâmplat asta?» Și de acolo oamenii încep să povestească.”
Deși mai multe accidente de muncă au ajuns în atenția presei în ultimii ani, printre care și cel în care o angajată și-a pierdut viața în urma unei explozii, reporterii nu pot intra să documenteze condițiile de muncă. „Și o colegă de-a mea era să moară. În hala renovată a căzut o bucată de tencuială pe lângă ea, așa o bucată”, gesticulează Nicolae Gherghe. „Noroc că a fost ceva policarbonat și a deviat-o.”
Foștii muncitori care au venit la Centrul „Lotus” îmi spun că fabricile au ajuns ajuns în situația de azi – condiții de muncă nesigure și salarii foarte mici – din cauza managementului prost, care nu a investit în retehnologizare. Astăzi, cugirenii au doar iluzia alegerii în ce privește locurile de muncă: cei care nu lucrează la una dintre cele două fabrici de stat sunt ori la Star Transmission (fabrică parte din Mercedes-Benz Group), ori la alte întreprinderi private mai mici din zonă, însă peste tot salariile sunt aceleași.
În februarie 2022, sute de muncitori de la cele două întreprinderi au intrat în grevă. Libertatea arăta că, la vremea respectivă, singurul șlefuitor de la Fabrica de Arme, „în care se sprijină toată producția”, primea doar 1.900 de lei pe lună. După câteva zile de grevă, angajații s-au întors la muncă cu o victorie sumbră: o creștere de maxim 450-500 de lei la salariul brut. Asta însemna, pentru o muncitoare cu o vechime de 39 de ani, încă 290 de lei net la cei 1.865 pe care îi lua până atunci.
Directorul: Din 1999, avem un nou partener strategic serios. Fără aprobarea lui, nu vindem nimic. Partenerul are influență maximă în orice organism NATO. El are grijă că armamentul nu merge decât acolo unde trebuie.
Deși fac muniție și arme pentru NATO, muncitorii spun că în fabrica de la Cugir se lucrează pe aparatură de acum 100 de ani și în condiții deplorabile: plouă în fabrică, pe lângă mașinării și, când e frig, oamenii vin cu calorifere electrice de acasă. „Sunt utilaje din 1907. Când la noi se răsculau, se făceau strungurile Cincinnati cu care se lucrează și azi”, îmi spune Nicolae Gherghe. Mai târziu, voi auzi aceeași replică și în spectacol.
Nelu: Eu 26 de ani am lucrat la prototip la primele portocale, unde se făcea primu’ produs. Le aproba la București și pe urmă se fabrica în serie.
Nicolae Gherghe are 66 de ani, a lucrat 26 de ani la secția Prototip din uzină, apoi la secția Mecanic-șef, iar acum este liber-profesionist. Mai multe dintre amintirile și poveștile sale s-au strecurat în Oameni și arme. „Le-a pus așa de fain, tare impresionat am fost!”, îmi spune după spectacol. Ni se alătură Ludovica și Viorica, care povestesc entuziasmate despre momentele în care s-au regăsit. „Pixurile eu le-am adus!”, spune Ludovica. În piesă, Agata povestește că soțul a făcut un pix de sticlă organică la fabrică și i l-a adus cadou.
Știi bine, bagabonții din Cugir nu dau înapoi
Niciodată – înc-o dată, fabrica demantelată
Infrastructura e vândută, am zis la fraieri că-i casată
Cugireana
Utilajele-au ajuns la o firmă privată!
După ’89 cam așa se făcea.
În adaptarea după piesa hip-hop „Tupeu de borfaș”, muncitorii-actori fac trimitere la privatizările haotice care s-au făcut după Revoluție, fenomen prezent în multe orașe postindustriale. Și pensionarii cu care m-am întâlnit mi-au confirmat că așa au apărut unele întreprinderi private din zonă – cu aparatură care a aparținut fabricii.
Muncitorii, în schimb, pentru a face față salariilor mici, atât la stat cât și la privat, trebuie să lucreze în mai multe locuri. „Știu pe cineva care lucrează la Mercedes și după aia face taximetrie”, îmi spune Nicolae Gherghe. Alții, după program, fac curierat.
Eugenia Maga se plânge de faptul că în oraș nu se văd acum câștigurile făcute de fabrică de-a lungul timpului, iar clădirile dezafectate ale uzinei stau distruse la intrarea în oraș. Însă vârstnicii s-au organizat să înfrumusețeze cum au putut o mică zonă din Cugir, căreia i-au spus „Parcul Bunicilor”, la ieșirea din oraș, spre stadion. Eugenia s-a născut în Cugir și a fost 32 de ani colegă de serviciu cu soțul ei, Viorel Maga, amândoi lucrând în proiectarea de armament. El a fost repartizat în 1971 de la Iași și spune că nu avea tangențe cu armamentul când a terminat facultatea de Mașini, Unelte și Scule, însă pe-atunci erau posturi numai în industria de armament. Eugenia a lucrat ultimii zece ani înainte de pensionare în învățământ, iar Viorel este și pictor. Se descrie modest ca „amator”, dar colegii îl caracterizează entuziaști ca „foarte talentat, cu expoziții” și îl îndeamnă să-mi arate pe telefon una dintre lucrările sale - un nud de femeie. Câțiva chicotesc. Mai are peisaje, flori, natură statică. Centrul este deja decorat cu o floare de lotus pictată de Viorel și urmează să mai aducă și alte tablouri.
„Tot câștigul pe care l-a făcut fabrica asta nu s-a materializat în Cugir. Dacă o luăm după cât a produs fabrica din Cugir, putea să fie asfaltat cu marmură tot orașul”, o aprobă Gheorghe Gurgui-Jugariu.
„Putea fi o a doua Sinaia”, spune Viorica Nicoară.
Sunt însă cu toții de acord că orașul îi datorează fabricii faptul că din 1960 nu mai este comună și că identitatea sa este legată permanent de aceasta. „Cugirul era considerat orașul-uzină și uzina era oraș. S-a împletit foarte mult dezvoltarea uzinei cu dezvoltarea Cugirului”, completează Viorica.
Vasile Drăgan, care a lucrat 20 de ani în mina de la Petrila și s-a mutat după pensionare în Cugir, scriitor și pasionat de istorie, îmi povestește de unde vine numele orașului. „La Cugir a fost o pădure de fag și era mult jir, fructul fagului. Și venea lumea aici și culegea jir ca să dea la animale. «Cu jir».”
În perioada când era copil, la începutul anilor 2000, Tavi își amintește că încă circula vestitul tren Teiuș - Cugir, din care cobora „puhoiul de oameni”, nu atât de numeroși ca înainte de 1989, dar încă foarte mulți. Tot în acea perioadă, știa cât e ora după fabrică, pentru că se auzea cum suna dimineața, la prânz, după-amiază, seara și noaptea, când se făceau schimburile de tură. „Era un sunet din ăsta constant, ca un sunet de alarmă - «TUUUU!» - suna în tot orașul.”
De-a lungul vieții, actorul a văzut cum orașul său a decăzut, de la halele fabricii care stau să pice la tinerii care pleacă. Pe vremuri, pentru că fabrica avea mulți angajați, organiza și diverse activități pentru aceștia: culturale, sportive, ieșiri în natură. Avea și două obiective în Munții Șureanu, Cababa „Prislop” și Complexul „Mistrețul”, care în timp s-au degradat. Acum, în afară de activitățile de la Centrul Cultural, nu se întâmplă mare lucru.
Doru: În data de 21 dimineața, când m-am dus la muncă, zice: „Bă, vezi că la ora 11.00 sculăria oprește lucru’.” Bă, zic, mare curaj. Nu știu cum să vă bag în starea aia – erau peste 3.000 de informatori la nivel de uzină – poate era prietenu’ tău de familie care era informator. Știind ce se produce în fabrică... nu era fabrică de macarale. Și, la ora 11.00, podurile rulante care duceau piesele s-o blocat. Și-o început să sune. Și lumea s-o adunat și-a ieșit în fața sculăriei. Vreo 300 de oameni, toată secția, masiv.
- subPământ (2012, de Mihaela Michailov și David Schwartz), despre situația economică, viața și munca minerilor după 1989
- Lucrător Universal (2019, de David Schwartz), despre problemele angajaților și sindicatelor din comerț
- Capete înfierbântate (2020, de Mihaela Michailov și David Schwartz), despre condițiile de muncă în sistemul de sănătate, în contextul pandemiei
- Acrobații (2022, de David Schwartz), despre munca în învățământ, în mediul rural
- Matern (2020, de Alice Monica Marinescu), despre condiția de mamă și munca domestică și de îngrijire a copilului
- Business Class (2021, de Alice Monica Marinescu și David Schwartz), despre problemele lucrătorilor în comerț
- București Livrator (2021, de David Schwartz, la Teatrul Masca), despre munca de curier
Pensionarii de la centru își amintesc limpede momentul Revoluției, toată teama și confuzia din zilele respective, și îmi povestesc, unul peste altul, ce i-a marcat pe fiecare. Ludovica Nistor spune că s-a ascuns cu copilul într-o baie, iar soțul în altă baie, ca să nu stea pe întuneric – la băi nu aveau geamuri, deci nu se vedea lumină în apartament de afară. „Aici la poarta uzinei de jos, erau două afeturi pe clădire (n.r.: suport pe care se fixează țeava unui tun), îndreptate spre blocul meu. O antiaeriană pe roți cu două puști de calibru mare, 369, îndreptate exact spre blocuri. O senzație când te uitai pe geam și vedeai alea, aveai impresia că trage în tine. Copiii mei stăteau în bucătărie, sub masă”, povestește Eugenia Maga.
Viorica Nicoară spune că bărbații au fost detașați pe Râul Mare, să apare uzina în punctele strategice și să nu lase pe nimeni să intre. „O săptâmână n-a fost poliție, primărie, nimic.”
„La Cugir, revolta a răbufnit cu un moment de reculegere la secția sculărie a uzinei mecanice, unde se construiau și reparau mașini-unelte ca freza, strungul, presa, cu care se asamblau apoi piese pentru pistoale mitralieră, mașini de cusut și de spălat. Mulți dintre muncitorii de la fabrica de la poalele munților Șureanu au aflat de la copiii lor, studenți la Timișoara, că acolo începuse un protest sângeros.”
Dacă în primul act ai atârnat o pușcă de perete, atunci în actul II sau III trebuie să tragă. E greșit să faci promisiuni pe care nu le poți ține. Pe parcursul anului 2023, pușca și-a ținut promisiunea – în războaiele din Afganistan, Algeria, Benin, Burkina Faso, Camerun, Ciad, Coasta de Fildeș, Columbia, Etiopia, Ghana, Kașmir, Iraq, Israel, Libia, Mali, Mauritania, Mexic, Mozambic, Myanmar, Nagorno-Karabah, Niger, Nigeria, Pakistan, Republica Centrafricană, Republica Democrată Congo, Republica Somaliland, Rusia, Sahara Occidentală, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Siria, Tanzania, Teritoriile Palestiniene, Togo, Tunisia, Uganda, Ucraina, Yemen.
Până în acest punct, publicul a uitat că la începutul spectacolului actorii găteau ceva, însă, în ultima oră, puștile s-au rumenit în cuptorul din fundal. Cele trei actrițe, în salopete de muncitoare, cu mănuși de bucătărie și nasuri de clovn, scot armele calde și încep să se împuște între ele, apoi să tragă spre public.
L-am întrebat pe David Schwartz cum a apărut dorința de a folosi teatrul pentru a vorbi despre probleme politice și sociale și cât de important este spectacolul în contextul de azi.
David spune că orice formă de comunicare are o dimensiune politică, însă teatrul are atuul faptului că motorul de pornire este conflictul. „Nu se poate teatru fără conflict”, motiv pentru care se poate lucra cu contradicțiile unei societăți sau tensiunile unui grup. „Asta mi se pare că este destul de valoros și că e mai organic de făcut în teatru decât în alte forme de expresie.”
„Cred că în momentul în care suntem acum, în care lumea e din ce în ce mai atomizată, mai individualistă, mai concentrată pe propria persoană, mai singură, într-un moment în care comunicarea directă, și după pandemie și după procesul ăsta de automatizare, e din ce în ce mai rară și mai complicată, cred că teatrul e încă unul dintre locurile alea care permit să fim prezenți împreună într-o experiență comună”, spune David Schwartz.
Încă din facultate, când studia regia de teatru, David a decis să folosească arta spectacolului pentru a vorbi despre probleme sociale. Îl interesau atunci problemele legate de locuire și schimbarea relațiilor de proprietate după 1989, marginalizarea generată de rasism / rasializare și sărăcie. Regizorul spune că aceste teme erau foarte prezente în cartier și au avut un impact puternic asupra sa. Așa a ajuns să facă teatru comunitar în cartierul bucureștean Rahova-Uranus, unde a lucrat cu o comunitate de persoane în prag de evacuare. „Atunci am înțeles forța foarte mare pe care o poate avea un teatru despre prezent și cu un mesaj despre problemele din realitatea imediată. Cred că ăsta a fost momentul în care mi s-a declanșat nu dorința sau intenția de a face teatru implicat social sau implicat politic, ci am înțeles, mi-a dat un sens, am simțit că merită să faci teatru.” A devenit astfel tot mai interesat de politică și a început să citească mult, atât teorie și filosofie politică, istorie, dar și știrile la zi.
Esențială pentru dezvoltarea sa a fost și „întâlnirea” cu Bertolt Brecht în facultate, autor de teatru politic, regizor, dramaturg și teoretician, fondator al teatrului epic și care s-a concentrat pe comentariul politic și social.
Regizorul mai spune că marea majoritate a artiștilor au făcut un teatru pentru prezent: Nora lui Ibsen e o piesă despre emanciparea femeii și condiția femeilor în societatea burgheză a secolului XIX, Livada de vișini a lui Cehov e și un text despre o epocă de schimbări sociale majore, când clasa dominantă de boieri începea să fie înlocuită de o nouă clasă, de negustori și antreprenori. „Doar că noi uneori uităm asta astăzi, când foarte mult din teatru e atât de muzeificat într-un fel.”
Pe David l-a surprins să descopere un Cugir foarte asemănător cu alte orașe mici postindustriale, în ciuda istoriei uzinei. „Tocmai asta e oarecum surprinzător, că deși acolo se fabrică de zeci de ani arme, la prima vedere nu e cu nimic diferit de alte orașe din zona semi-montană a Ardealului.”
Spectacolul Oameni și arme, coproducție Stagiunea de Teatru Politic și Reactor de creație și experiment, se va mai juca în Cluj-Napoca, la Reactor. David Schwartz și echipa de la Reactor ar vrea să facă un turneu și în alte orașe industriale, pentru că multe dintre temele atinse sunt prezente în acele locuri, pe lângă specificul cugirean legat de arme și armament: condiții de muncă precare, salarii mici, declinul de după 1989.
Fotografiile au fost realizate de autor.
