Carte / Sex

Sexualitate și societate

De Scena 9

Publicat pe 26 mai 2016

Pentru istoricul și antropologul Andrei Oișteanu, tabuul nu poate fi decât un obiect de studiu pe care să-l disece pe masa de reflecție. Dacă în „Narcotice în cultura română” a explorat o zonă până atunci virgină a culturii în care ne mișcăm, acum pune în oglinda cercetării o altă temă deopotrivă vitală și sub-investigată: ”Sexualitate și societate”. Studiul, ce urmează să iasă cât de curând de sub tipar la Editura Polirom, vorbește, după cum spune chiar autorul, „despre sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii și, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii.” Cartea va fi lansată pe 4 iunie, la Bookfest (mai precis la standul Editurii Polirom, aflat în Pavilionul C2 al Romexpo), la ora ora 13.00, împreună cu invitații Mircea Cărtărescu și Mircea Anghelescu. Până atunci însă, vă invităm să vâ stârniți curiozitatea citind un fragment în avanpremieră.

NĂRAVURI SEXUALE ÎN RECLUZIUNE

Fantezii erotice: Zburătorul

Sunt anumite profesii, activităţi și situaţii umane care presupun o stare de izolare şi recluziune: păstoritul, monahismul, milităria, detenţia etc. În astfel de cazuri, o abstinenţă sexuală prelungită poate da naștere unor fantezii erotice (Zburător, Fata pădurii) sau deprinderi sexuale specifice (masturbare, zoofilie, homosexualitate, pedofilie etc.). Singurătatea bărbatului este privită negativ chiar şi în Vechiul Testament. Dumnezeu o face pe femeie tocmai pentru ca bărbatul să aibă o parteneră: „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine să fie omul [= bărbatul] singur»” (Geneza II, 18). 

Nu este de mirare, de pildă, faptul că profunda izolare şi îndelungata abstinenţă sexuală în care trăiesc ciobanii generează fantezii onirico-erotice. Se nasc astfel fiinţe mitologice fabuloase, de tip Fata pădurii, despre care am mai am mai avut prilejul să vorbesc în cursul acestei cărţi (vezi, de pildă, supra, „Sexualitatea părului” şi, infra, „Legături primejdioase”). Este vorba despre un fel de „zburător” feminin care – în mitologia pastorală – îl agresează sexual (şi uneori îl omoară) pe oier.

Trebuie spus faptul că „zburătorul” este un duh care îşi schimbă înfăţişarea, vârsta şi sexul în funcţie de persoana pe care o supune erotic. Aşa apare el înfăţişat în unele descântece manuscrise româneşti din secolul al XVIII-lea: „Iară acel proclet [de zburător] să face copil şi femeie şi fată şi în chip bărbătescu şi în multe feliuri de chipuri”. „Pentru cei cu zburător” (de regulă ciobani) vrăjitoarea le recită un descântec în care Sf. Gheorghe însuşi, „când mergea în păşune cu oile”, este atacat violent de „unul din cei ce se chiamă zburător alergând înaintea sfântului şi venind foarte tare, ca să-l smintească din toate lucrurile lui”. Dar „sfântul [Gheorghe] l-au legat cu mare legătură” (mss. BAR nr. 1517, sfârşitul secolului al XVIII-lea).
Când omul suferă „de zburător” (fie el masculin sau feminin) sau „de lipitură”, trebuie chemată „vrăjitoarea” să facă „descântătură” (vezi Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul, 1844). Este vorba de o maladie psiho-erotică şi, ca atare, bolnavul (bolnava) este scăldat(ă) în fiertură de mătrăgună şi de alte plante psihotrope.

Subiectul a fost valorizat de poetul Emil Brumaru, chiar dacă „fetele pădurii” au devenit zâne: „Şi când nici nu te-aştepţi răsar moi zâne/ Ce-ademenesc ciobanii de la stâne/ Ca să le dea plăceri anume lor,/ Înghesuindu-le în scorburi cu pridvor”.

„Papirusul erotic” de la Torino, datat în jurul anului 1150 î.e.n., supranumit „prima revistă pentru bărbați”

Masturbare

În volumul Poemul invectivă din 1933, considerat pornografic în epocă, Geo Bogza a inclus o poezie având ca personaj un cioban care „se masturba în aer liber”, răspândindu-și sămânța pe pământ, ca biblicul Onan. Nimic din gestul provocator al cinicului Diogene, care se masturba la lumina zilei și în văzul oamenilor aflați în agora. Faptul e redat de biograful grec Diogene Laertios: „Odată, masturbându-se în piața publică, [Diogene] spuse: «Oh! De-ar fi tot așa de ușor să-mi astâmpăr foamea frecându-mi pântecul»”. Diogene acționa pe baza principiului filozofiei cinice conform căruia „Lucrurile naturale nu sunt rușinoase” (Naturalia non sunt turpia).

Şi pentru poetul Geo Bogza actul de autoerotism al oierului „feciorelnic” din mijlocul pășunilor alpine nu este nici rușinos, nici imoral, fiind natural, autentic, „frumos” și „pur”:

##

Era frumos ciobanul și cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaților
Arăta felul pur în care el știe să facă dragoste
Sămânța, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Cîinii ciobănești o înghițeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie
Şi totul era atât de frumos, de pur. 

##

Autoerotismul ciobanilor are origini preistorice, mitologice chiar. Legenda spune că daimonul Pan, jumătate om – jumătate țap, zeul protector al păstorilor și al turmelor, s-a îndrăgostit de nimfa Echo. El a încercat să o posede, dar ea l-a respins. Zeul Hermes, tatăl lui Pan, l-a învățat atunci să-și aline frustrările sexuale, cauzate de refuzul nimfei Echo, masturbându-se. Autoerotismul – spune legenda – a fost o invenție a zeului Hermes, împărtășită fiului său Pan. La rândul său, acesta a transmis remediul tuturor păstorilor de turme (Dio Chrysostom, Discursuri VI, 19-20). Ceea ce era considerat natural („conform cu natura”) în viața de zi cu zi a grecilor antici (cum ne asigură Artemidor din Efes, în sec. al II-lea e.n.) a devenit „contra naturii” sau „împotriva firii” (para physin) începând cu monahismul ascetic creștin.

*

Ciobanii nu sunt singurii oameni care duc o viață izolată și de abstinență sexuală prelungită. Să-i mai amimntim și pe călugări, pe militari, pe pușcăriași etc. În mod firesc, recluziunea favorizează apariția diverselor năravuri, perversiuni sau deviații sexuale, printre care autoerotismul.

Cum a devenit personajul veterotestamentar Onan patronul masturbării?! Textul care îl definește pe eroul biblic se află în cartea Genezei:

##

Când [Onan] intra la femeia fratelui își vărsa sămânța pe pământ, ca să nu-i dăruiască urmași fratelui său. Acest lucru a fost socotit rău înaintea lui Dumnezeu și l-a ucis pe acela (Geneza XXXVIII, 9-10).

##

Onan practica de fapt coitus interruptus (numit și „păcatul lui Onan”), nu masturbarea. Specialiștii susțin că abia pe la începutul secolului al XVIII-lea s-a produs confuzia dintre cele două acțiuni. Originea termenului masturbare provine probabil din latină: manus turpare = „depravare cu mâna”. La fel cum, în Talmud (Nid. 13b), masturbarea este numită „adulterul mâinii”. Iudaismul și creștinismul au interzis cu strictețe onanismul, termen care numește actele sexuale care nu au ca finalitate procreația (masturbarea, coitus interruptus etc.). De aceea, autosatisfacerea erotică de către femei nici măcar nu este menționată în textele talmudice, pentru că nu presupune pierderea de sămânță și deci compromiterea procreației. Nici în legile religioase islamice nu se vorbește despre masturbarea femeilor. În schimb, atât pentru șiiți cât și pentru suniți, atingerea voluntară a penisului, pentru satisfacerea plăcerii sexuale, este considerată a fi un act impur, care trebuie să fie urmat de purificare prin abluțiune rituală (wudu’).

Masturbarea feminină apare în textele antice grecești, fiind practicată mai ales de nevestele soldaților plecați la războaie îndelungate. Nu numai oștenii plecați la război suferă de abstinență sexuală, ci și nevestele lor rămase acasă. La comediograful antic Aristofan (Lysistrata III, 107-109), soțiile ostașilor participanți la războiul peloponeziac își satisfac singure poftele sexuale folosind pseudo-falusuri, meșterite din piele. Marii meșteri de astfel de „falusuri” erau milesienii din Asia Mică:

##

Iar la noi încalte – se plânge ateniana Lysistrata –, nici fărâmă de ibovnic n-a mai rămas pe loc! Şi de cînd milesienii ne-au trădat n-am mai văzut nici măcar o sculă din alea de piele, lungă de opt degete, pentru vădane, din Milet de import, și care să ne vină într-ajutor – vai de mama lui de ajutor!
##

Silenus și Menada, lucrare din Grecia antică, datată în jurul anului 480 î.e.n.

*

Termenul pentru masturbare care a pătruns în limba și literatura română veche, mai ales în zona bisericească, este malahie (din ngr. malachia): „Călugărul preot de va avea cu mâna păcat este malachia”. În pravilele românești de la jumătatea secolului al XVII-lea (Îndreptarea legii, 1652) este condamnată ca mare păcat masturbarea reciprocă dintre doi călugări: „Iară de se va face malachia între dânșii, atunce să mănânce sec 80 de zile, sau să nu se priceștuiască [= împărtășească] ani 2 și să facă în toate zilele metanii câte 50”. Masturbarea propriu-zisă, mai ales în mediul călugăresco-preoțesc, este blamată într-un capitol special (glava 329), intitulat Pentru malachia, adecă cine-ș bate mădulariul în mâni:

##

Iară de va fi cineva de în partea și rândul sfinției și mai nainte de luarea preoției va cădea într-acel păcat al malachiei, acela întâi să se canonească, de-aciia să se hirotonească. Iară deacă să va face preot, va face fără minte, să fie lipsit de preoție un an; iară de o va face cu minte după aceia, atunce să fie lipsit de preoțiea lui de tot. Iară de va face aceasta călugărul, canonul lui iaste să mănânce sec 60 [de zile] și să facă metanii în câte 80 [de zile].

##

Cât despre bărbații „civili”, mai ales cei tineri, pur și simplu ei erau deconsiliați să se „joace” cu „mădulariul cel ascuns”, mai ales în public. Erau în epocă scrieri menite să modifice „relele năravuri” în „bune maniere”. Asta a încercat să facă și cărturarul bănățean Dimitrie Ţichindeal, cel cu „gură de aur”, care a publicat la Buda, în 1813, Îndreptări moralicești tinerilor foarte folositoare:

##

Mâinile tale în nădragi, la mădulariul cel ascuns, înaintea oamenilor să nu le bagi, nici să te scarpini, nici să te atingi de dânsul.

##

Era probabil un nărav comun în epocă. La jumătatea aceluiași secol XIX, și Anton Pann încerca să-l convingă pe cititor că „e lucru de rușine” ca, în public, „să fie mâinile-ajunse/ spre părțile cele ascunse”.

Mai mult decât atât, s-au inventat un fel de „centuri de castitate”, făcute „din piele moale”, care se montau fetelor și băieților ca să înfrâneze posibilitatea acestora de a se masturba. În 1906, astfel de centuri erau prezentate în revista Medicina populară.

„Nud cu spatele” de Nicolae Tonitza. Sursa: Galeria Română

*

Referitor la onanismul practicat de soldați, voi da un pasaj parodic dintr-un roman scris de Guillaume Apollinaire la începutul secolului XX (Les onze mille verges ou Les amours d’un hospodar, 1907). Este vorba de instruirea unui soldat de către un ofițer precaut:

##

— Masturbarea e o calitate militară. Orice soldat bine instruit trebuie să știe că, la vreme de război, singurul act de amor permis este onanismul. Fă mai bine labă, dar nu te atinge nici de femei, nici de animale.

##

Uneori, imaginația erotică a militarilor era hrănită cu anumite publicații pornografice ilustrate, realizate special în acest scop. Un ofițer din timpul războiului ruso-japonez (1904-1905) se referă la astfel de cărticele în același roman al lui Apollinaire:

##

Toți ofițerii și soldații noștri, spuse ofițerul [japonez], au asemenea cărți. Așa că se pot lipsi de femei, masturbându-se în timp ce contemplă aceste desene priapice.

##

Recent, istoricul de artă Florin Pădurean a descoperit la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române mai multe numere ale publicației într-un singur exemplar, intitulată Nu te lăsa, scrisă și ilustrată de Nicolae Tonitza în 1917. Pictorul, un maestru al nudurilor feminine, a realizat de mână această revistă în timp ce se afla în lagărul de prizonieri români de la Kârjali (Bulgaria), după ce a participat ca soldat în bătălia de la Turtucaia (1916). Plină de desene de nuduri excitante, revista Nu te lăsa era realizată de Tonitza pentru camarazii săi (la care ajungea „din mînă-n mână”), inclusiv pentru a-i ajuta să-și satisfacă – tot „de mână” – nevoile sexuale. Editorialul cvasi-ironic semnat de Tonitza (redactor-ilustrator-editor), publicat în primul număr al revistei (8 noiembrie 1917), spune totul în această privință:

##

[Revista] Nu te lăsa a fost creată și cu scopul de a înlocui – pe cât posibil aici în captivitate – nu numai bulgurul, fasolea, pâinea și sâcâmul, ci și femeia. În definitiv, câți din lectorii noștri, după ce vor fi contemplat ziua splendidele noastre vignete, nu vor încerca, peste noapte, voluptoasele zguduiri ușurătoare, pe care nu ni le poate procura altădată decât căldura fermecătoare a unui trup de femeie?

##

*

În ocna imaginată de Vasile Voiculescu în romanul Zahei orbul (1947-1958), generații întregi de pușcăriași au dăltuit într-o boltă a salinei un fel de „capiște neagră”, un templu al viciului, în care veneau deținuții să se masturbeze. La „iconostasul” păcătos, în locul icoanelor sfinte, erau săpate în stânca de sare imagini ale desfrânării:

##

[Era un] iconostas împodobit cu șiruri de stane dăltuite, toate închipuind femei. Femei goale, unele lucrate cu migală, altele strujite grosolan, cu stăruință numai asupra unor anume părți și organe. Toate mai mari decât mărimea firească, în goliciuni desfrânate, pulpeșe, pântecoase, cu țâțe năpraznice boldite către privitori, unele cu coapse rășchirate să li se vadă sexurile căscate, altele cu șale încordate de spasme, câteva încremenite pe brânci cu șezuturi bucălate întoarse la îndemâna închinătorilor, multe răsturnate cu genunchii dați în lături parcă ahtiate să-și primească amanții, sau trântite de-a dreptul pe pământ și lungite cu picioarele în sus. […] Făcute numai pentru noapte, ele slujeau doar pipăitului și îmbrățișărilor pe întuneric.

##

Stările de psiho-patologie sexuală pe care le trăiesc pușcăriașii au fost detaliat descrise de autor în epoca scrierii romanului (1947-1958), înainte ca el însuși să fi cunoscut spațiul concentraționar (1958-1962) în timpul regimului comunist:

##

Aici, în capiștea neagră [construită în ocnă], alergau chinuiți de pofte, înfierbântații de dorințe, să mângâie, să îmbrățișeze, să sărute, nurii pietroși de care să-și sleiască clocotul simțurilor înnebunite de înfrânări năsilnice și să-și molcomească aprinderile în umeda lor răceală.

##

Volumul „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” al lui Andrei Oișteanu este în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția de autor Andrei Oișteanu

Foto main: Agnolo Bronzino, „Venus, Cupidon și satirul”, secolul al XVI-lea

26 mai 2016, Publicat în Arte / Carte /

Text de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK