Ce te face să urli? Ce-ai vrea să spui (sau să taci) despre asta pe o scenă, timp de 5 minute? Cum le spunem celor care ne conduc că educația, cultura, sănătatea costă bani? Astea au fost întrebările de la care a pornit Rage Hour, un eveniment premergător al festivalului de film documentar și drepturi ale omului One World Romania, ajuns anul acesta la ediția a 19-a, de austeritate. Timp de ceva mai mult de-o oră, artiste & artiști, activiste & activiști, jurnaliste, cercetătoare au ocupat scena cu toată furia pe care le-o provoacă nedreptățile de pe lume — banii, adică lipsa lor, războaiele și suferința pe care o provoacă, genocidul comis de Israel în Gaza, nedreptățile suferite de femei, migranți, vulnerabili.
La ce bun?, v-ați putea întreba. Toți suntem supărați și obosiți, de ce să-i mai ascult și pe alții cum se plâng? În primul rând, pentru că e un exercițiu de cunoaștere și empatie, dar și pentru că, cel mai probabil, v-ați recunoaște în (măcar o parte din) doleanțe. Și, nu în ultimul rând, pentru că furia explorată la Rage Hour n-a venit fără speranță, fără îndemnuri constructive la implicare civică, solidaritate și, cu riscul de a ne repeta, empatie.
Citește mai jos trei astfel de furii-îndemnuri, de la cineasta și cercetătoarea Andra Tarara, producătoarea de film Ada Solomon și activista pentru drepturile femeilor Andrada Cilibiu. (Dacă preferi să le vizionezi, ți-am lăsat și clipurile de pe YouTube, unde le găsești și pe celelalte din cadrul evenimentului.) Și, ca să nu te lăsăm doar cu furia, nu uita că ediția a 19-a One World Romania continuă online până la finalul lunii mai. Dacă vrei să fii solidar (cu festivalul, al cărui buget a fost afectat anul acesta), dar și constructiv (filmele de la One World au darul de a-ți deschide și explica lumea), poți să-ți iei bilete de aici.
Regizoare de film documentar, artistă video, fotografă și arhivistă. A studiat imagine de film la UNATC București și antropologie vizuală la SNSPA. Documentarul său autobiografic „Noi împotriva noastră”, despre absență și relația tată-fiică, a fost selecționat în festivaluri internaționale precum Ji.hlava. Practica ei artistică explorează adesea memoria, intimitatea și dinamicile familiale, la granița dintre documentar și artă vizuală.
„Ne-am unit, dar...”
Sunt regizoare de film, dar și arhivistă într-un muzeu de stat. E și asta o discuție în sine: de ce mulți dintre noi începem să purtăm tot mai multe pălării, ca să ne descurcăm. Dar nu despre asta voi vorbi astăzi. Azi voi vorbi mai mult fix din cea de-a doua poziție a mea. Pentru că la muzeu ne-am făcut de vreun an și jumătate o grupă sindicală afiliată la CulturMedia - federația sindicatelor din cultură și mass-media. Și prin „ne-am făcut”, vreau să zic, altcineva a făcut, nu eu – să nu-mi acord merite care nu îmi aparțin :) eu sunt doar membră, deci din poziția asta vorbesc, iar ceea ce urmează sunt doar impresiile mele. Am să citesc un text pe care l-am scris pentru protestul de 8 martie din acest an, apropo de solidarizare, dar și de fragmentare.
În ultimul an, serviciile sociale au fost luate sub asediu. În loc să se gândească cum să facă mai bine, statul se dă înapoi. Se retrage din responsabilitățile sale. Toate acest tăieri sunt privatizări mascate. Și îi lovesc, din nou, mai ales pe cei mai de jos. Cred că trebuie să ne opunem ferm. Dar nu cred că trebuie doar să ne apărăm de tăieri, ci cred că trebuie să cerem mai mult. Domeniile esențiale nu doar că sunt lovite acum, ci au fost mereu subfinanțate cronic. Nu de aici se face economie. Și aceste domenii, în general n-ar trebui tratate în termeni economici – nu sunt investiții care trebuie recuperate. Nu sunt activități care trebuie să genereze profit. Nu sunt rentabile și nu trebuie să fie. Serviciile publice de bază pur și simplu nu pot fi discutate în logica asta. Sensul lor e altul.
Vă gândiți poate că cultura nu-i un domeniu esențial? Când sunt tăiate sănătatea, educația, când accesul la hrană, locuire, căldură nu sunt garantate, atunci ce mai contează cultura? Poate că în momentul de față, la cum stau lucrurile, chiar așa este. Nu mai contează. Dar răspunsul la asta nu trebuie să fie: haideți să o tăiem cu totul. Vă reamintesc că și-așa are puțin. Insuficient. Radical insuficient. Răspunsul ar trebui să fie: dacă acuma nu-i importantă, haideți s-o facem să fie. Haideți să o facem să ajungă la oameni, la clase sociale diferite, în diferite medii, să lucreze cu diferite limbaje.
Cum facem toate lucrurile astea?
Am participat la protestele organizate în această iarnă la Ministerul Culturii... și m-am întristat.
Ne-am unit.
Dar ne-am unit în grupuri mici și izolate.
Ne-am unit.
Dar ne-am unit pentru interesul propriu. Pentru interesul direct. Imediat.
Ne-am unit.
Dar mai mulți au comentat de pe margine. Au zis că protestul nostru nu-i bun, nu-i eficient, nu e bine gândit, nu-i decis în consultare cu toată lumea... care toată lumea?
Ne-am unit.
Dar delegăm responsabilitatea. Credem că sindicatul e cineva care ne reprezintă. Adică alt-cineva - nu tot noi?!
Ne-am unit.
Dar n-am fost decât noi acolo. Ceilalți și-au făcut protestul propriu.
Ne-am unit.
Am strigat „taxați averile, nu cultura”, „munca e taxată, averea e protejată”, nu mai zic de armament, de SRI. Ne-am unit și pare ne-am înțeles poziția față de cei de sus. Pe de altă parte... „Am studii superioare, nu pot să câștig cât un casier la supermarket” 😬
Ne-am unit.
Dar am cerut să fim excepția. N-am zis că-i greșit sistemul cu totul. N-am zis că e ne-negociabil. N-am zis că pur și simplu nu se pot atinge de serviciile sociale esențiale.
Ne-am unit.
Și nu știu cum, dar știu că trebuie să facem mai bine. Știu că nu-i suficient.
Dar ne-am unit... și am și reușit câte ceva.
Cultura a fost exceptată de la măsurile de reducere cu 10% a cheltuielilor și a personalului, cel puțin la tura asta. Știu, n-a fost exceptată de la multe altele, e rău, nu-i cazul să ne îmblânzim – doar că eu vreau să vă dau și puțină speranță :) E o victorie mică și fragilă ce am reușit, dar în condițiile astea chiar este un succes semnificativ. Dacă un protest atât de mic a reușit să ne aducă în Ministerul Culturii, pentru o săptămână de discuții zilnice cu ministrul, imaginați-vă ce ar putea face o solidaritate mai largă.
În loc să ne luptăm fiecare pentru a supraviețui tăierilor, cred că trebuie să urlăm cu toții că nu se poate așa. Pentru nimeni. E inacceptabil. Prețurile din magazine au crescut pentru toți. Gazul, electricitatea... E de netrăit.
Nu trebuie să ne fie frică sau rușine.
Și mai ales în contextul actual, în care avem multe lupte de dus, mi se pare important să vorbim despre organizare, solidarizare, acțiune colectivă, cum facem să ne unim luptele.
Trebuie să ne unim și să ne opunem.
Și cultura... cultura ar trebui să ajute fix la asta!
Una dintre cele mai importante producătoare de film din România și Europa Centrală și de Est. A fondat casa de producție HiFilm Productions și a cofondat Festivalul de Film NexT. De-a lungul carierei, a produs sau coprodus peste 60 de filme, colaborând, printre alții, cu regizorii Radu Jude, Nae Caranfil sau Maren Ade. Filmele produse de ea au fost premiate la festivaluri precum Berlin, Cannes și Veneția; a fost producătoarea română a filmului Toni Erdmann, nominalizat la Oscar. În 2025, a fost aleasă președinta Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film.
„Sunt Ada Solomon și trăiesc în junglă!”
Sunt Ada Solomon și trăiesc în junglă!
Pentru a supraviețui în junglă ai două soluții: lupți sau fugi.
Continui să cred că lupta e mai sănătoasă, în ciuda zicalei.
Ca să-mi alimentez puterea de luptă am nevoie de resurse, una dintre ele e furia.
Și nu știu ce mă înfurie mai tare la modul în care este tratată și percepută cultura în România:
Faptul că totul se apreciază la nivel de performanța economică și că toate celelalte componente: prestigiu, contribuție civică, catarsis, construcția unei identități locale, europene sau internaționale sunt reduse la aproape zero
sau mă înfurie lipsa de interes (și de înțelegere) a autorităților de la toate nivelurile față de bunăstarea spirituală a cetățenilor, bunăstare la care contribuie în mod necesar și evident Cultura alături de Educație și Sănătate.
Investiția în cultură, accesul la cultură și educația prin cultură nu aduc profit economic direct și imediat, aduc însă un profit mult mai complex – iar pe termen lung contribuie la a crea o societate sănătoasă care este o societate mai solidă și mai stabilă, inclusiv economic.
Furia mea vine și în relație cu inițiativele de eficientizare prin comasare și standardizarea măsurilor de austeritate fără a lua în calcul specificitatea și performanțele diferitelor entități.
Cultura e un domeniu particular, nu funcționează ca agricultura, nu asigură producție la hectar, dar chiar și dacă ar fi așa – măsurile de eficientizare nu pot fi făcute fără a lucra cot la cot cu cei care activează în domeniu și care îi cunosc mecanismele și hibele cel mai bine și care pot defini mai clar ce înseamnă eficientizarea aici.
Cultura, și în mod particular filmul, sunt scuturi de apărare împotriva dezinformării, împotriva segregării și a violenței și pentru că folosesc emoțiile pentru a aduce la cunoștința publicului situații și puncte de vedere așa cum nu o pot face niciodată cifrele seci sau statisticile.
Avem nevoie să ne apărăm identitatea și umanitatea mai mult ca oricând și da, avem nevoie de resurse pentru a construi aceste sisteme de apărare.
Cultura este cea mai ieftină și eficientă armă de apărare împotriva urii, violenței și a dezinformării, dar ea nu poate exista fără resurse – umane – profesioniști dedicați și lăsați să-și facă meseria și desigur resurse financiare.
De-a lungul timpului bugetul ministerului culturii a rămas la fel în cifre absolute, deși în celelalte domenii cifrele au crescut exponențial – iar dacă investim în apărare – e timpul să investim și în cultură și implicit în educație, repet - ca mecanisme de apărare, dar nu prin tăieri de resurse și comasări vom deveni mai rezistenți la timpurile dificile pe care le trăim ci prin investiții făcute alături de cei care stăpânesc mecanismele domeniului în toată complexitatea lui, prin dialog între sectorul cultural și autoritățile vremelnice, căci știți ceva, domnilor guvernanți, guvernele trec, artiștii și lucrătorii culturali rămân.
Rămân secătuiți de birocrație, de grija zilei de mâine, de lipsa de recunoaștere a muncii lor, dar rămân și se vor bate pentru contribuția lor la o lume mai bună, contribuție pe care de multe ori o refuzați Dumneavoastră, cei care sunteți aleși de pentru a proteja cetățenii, Dumneavoastră cei investiți cu responsabilitatea de a construi o lume mai bună.
Oare de ce nu putem construi această lume mai bună împreună, ascultându-ne mai profund unii pe alții, și atunci când avem succese, dar și atunci când eșuăm și ar trebui să știm -să știți?!- de ce am ajuns acolo, jos, și cum am putea să ne ridicăm și să construim mai departe sprijinindu-ne unii pe alții.
Cu toții vrem să lăsăm o urmă a trecerii noastre pe acest pământ, dar ce urmă veți lăsa, domnilor guvernanți – una care hrănește și crește sau una care a pârjolit totul în jur?
Activistă pentru drepturile femeilor și manageră de comunicare în cadrul Centrului FILIA, organizație feministă în care activează din 2019. În ultimii ani, a fost activ implicată în campanii și demersuri legate de combaterea violenței împotriva femeilor, a hărțuirii online și a fenomenului de revenge porn, participând frecvent la dezbateri publice și proiecte educaționale despre egalitate de gen și drepturi reproductive. A publicat și texte personale și eseistice despre experiențele femeilor cu violența și vulnerabilitatea în spațiul public.
„În ultima vreme, când mi-a venit să urlu m-am și ascuns”
Am multe frustrări. Mă supără multe. Când n-am loc pe trotuar de mașini, când vecinii mei nu reciclează, când văd un porumbel că suferă, când citesc comentarii răutăcioase pe internet:
„Tu ești și proastă, la cum arăți nici la bordeluri nu te angajează. Tu te temi să nu fi violată? Te ofensezi la hate de parcă ești o divă.”
„Poate mă dai în judecată că te-am înjurat. Femeie proastă.”
… și, mă rog, multe alte comentarii pe internet. Astea sunt doar câteva dintre cele mai mici supărări.
În fața supărărilor mai mari îmi vine să urlu. În fața suferințelor femeilor. Cât îndură, cât muncesc, cât dau, cât fac și cât sacrifică. Ne-a venit tuturor să urlăm după 66 de femicide anul trecut, încă 8 de la începutul anului. Femeile care au fost înjunghiate, împușcate, târâte cu mașina pe carosabil, bătute până la ultima suflare, violate și lăsate să zacă pe câmp. Despre 44 dintre aceste femei știm că au fost ucise de parteneri sau de foști parteneri.
Știm, datorită jurnaliștilor care scriu despre asta și a unor femei care colectează date despre aceste femicide și nu le lasă să fie uitate. Evident, colectarea de date e una dintre revendicările eterne către stat, alături de bani pentru servicii sociale, să-nveți la școală despre relații non-violente, stereotipuri și egalitate de gen, formare pentru toți cei care intră în contact cu victimele: de la poliție la asistență socială, sistem medical, instanță, adăpost. Toți să contribuie la o lume în care tot mai puține femei trăiesc acasă în teroare. Iar dacă cei care ar trebui să te protejeze contribuie la teroare, să existe consecințe.
După ce câte o femeie a fost ucisă la fiecare șase zile abia am reușit să scoatem câteva cuvinte de la cei care ar fi trebuit să le protejeze. Președintele a postat pe instagram și acum e preocupat să analizeze cu grijă și cu atenție legea femicidelor care va ajunge la el la promulgare, nu e convins încă. Ministrul de Interne și-a dedicat câteva secunde pentru câteva cuvinte și tot nu l-a găsit pe Emil Gânj. Ministrul de Justiție are mai multă experiență în reprezentarea agresorilor și nu manifestă mare interes pentru siguranța femeilor. Parlamentarii noștri sunt exemplu la sexism, femei sunt prea puține în instituțiile noastre. Iar domnul Bolojan a avut grijă să taie de la serviciile sociale deja subfinanțate, unele subfinanțate până la inexistență.
Îmi vine să urlu când mă ceartă Bolojan. Că avem prea multă asigurare medicală, așa că vreo câteva sute de mii de oameni au rămas fără. Că avem prea multe beneficii sociale, că studenții au prea multe burse, că sunt prea multe școli, biblioteci, niciodată suficiente biserici.
Austeritatea nu prea a ajuns pe la bogați, pe la partide, pe la corporațiile care ne cer 10 lei pe o doză de suc și în general sufletele pe nimic. Austeritatea e dătătoare de foame, boală, suferință, moarte, mai multă violență. De toate grijile astea să se îngrijească femeile, ele să dea mai multă mâncare din mai puțin, să se protejeze mai bine în fața violenței, să nască și să crească copii sănătoși și să fie și ele sănătoase ca să muncească. Să devină ele însele muncă: reproductivă, emoțională, de îngrijire, salariată, neplătită. Muncă cinstită.
Din când în când ne mai organizăm în fața acestor rele. Se protestează în oraș la noi: pentru drepturile și siguranța femeilor, în solidaritate cu Palestina, împotriva războaielor și a genocidelor, pentru parteneriat civil, împotriva austerității, pentru drepturile animalelor. Proteste sindicale, pride, marș, proteste pentru toată lumea. Protestele la care vă invit cu drag să participați, cât or fi ele de mititele. Astea sunt momentele în care chiar urlu (sau ajut pe alții să urle că de obicei vin cu portavoci) și în același timp mă înmoaie solidaritatea și speranța. Mai recuperăm și ocupăm niște spațiu, ne găsim sub aceleași scandări, ne ținem de aceeași pancartă.
La protestele împotriva violenței de gen pe care le-am pus la cale sau la care am fost anul trecut m-am gândit la fata de 12 ani care ne-a scris că au apărut poze intime cu ea pe tiktok. La fata de 17 ani însărcinată în 17 săptămâni în urma unui viol care a mers până în Olanda să facă avort, cu mătușa ei, cea mai puternică femeie din lume. La toate celelalte cele mai puternice femei din lume: colegele care lucrează în organizații care oferă servicii, și care duc în spate munca statului care se opune la mai bine, prietenele care alină suferințele, care te cred și care au grijă de tine, activistele alături de care am crescut și cele care abia își încep luptele. Cele mai puternice femei din lume sunt toate femeile.
În ultima vreme, când mi-a venit să urlu m-am și ascuns. M-am ascuns de cele mai înfricoșătoare dintre știri, pe cât se poate de viața de pe internet, de dragoste, uneori și de mine. M-am ascuns să mai îmblânzesc dracii la care mă supun. În continuare citesc toate știrile despre toate relele care li se întâmplă femeilor și fetelor din România, în continuare știu detalii despre fiecare femicid. Mi-am trăit propriile experiențe de violență, le-am trăit pe ale prietenelor mele de parcă suntem una și aceeași. Și între toate relele femeile din jurul meu mi-au permis să îmi imaginez totuși o lume în care vom fi toate libere. Și să continui să lupt și să sper obraznic la mai bine pentru noi toate.
