Festivalul de Film Documentar și Drepturi ale Omului One World Romania își începe a 19-a ediție „la limită”. Uite ce filme îți recomandăm noi din program și află cum poți să susții unul dintre cele mai statornic curajoase festivaluri de film de la noi.
În alți ani, acest text – tradiționalul „platouaș” de recomandări de filme de la Festivalul de Film Documentar și Drepturi ale Omului One World Romania – începea cu multă bucurie, entuziasm & iubire pentru probabil cel mai îndrăzneț și statornic astfel de eveniment cultural. (În cei zece ani de Scena9 nu am ratat nicio ediție: poți să vezi recomandările din întreg deceniul anterior la finalul acestui text.) Nici în 2026, la a 19-a ediție, nu ne lipsesc bucuria + nerăbdarea din fiecare primăvară, pentru că stă să-nceapă OWR. Ceva, însă, este diferit, iar festivalul, în spiritul său curajos, nu a pregetat să spună lucrurilor pe nume.
Desfășurată sub corolarul „La limită”, ediția a 19-a a One World Romania începe vineri, 24 aprilie, la București, și ține până miercuri, 29 aprilie. (Este urmată de o ediție online, între 30 aprilie și 31 mai.) Spectatorii cu state vechi vor observa din start că ceva s-a întâmplat – în 2026, numărul de zile de festival offline a fost redus la jumătate, din cauza condițiilor financiare dificile în care se regăsește organizația. După cum scrie Alexandru Solomon, regizor & președintele Asociației One World Romania pe site-ul OWR:
„Nesiguranța zilei de mâine este meseria noastră și fără cei câțiva parteneri constanți n-am fi reușit să supraviețuim. Viziunea culturii ca eveniment comercial și nu ca serviciu public al unor asociații care merită sprijin durabil, lipsa spațiilor pentru spectacole independente, anemia presei culturale sau a presei în general – toate acestea ne ating și pe noi, ca pe toți ceilalți.”
România traversează o perioadă de recesiune tehnică, iar măsurile de austeritate ale guvernanților au fost resimțite de categorii vulnerabile de oameni și domenii care „nu produc”. Numai că, așa cum ne amintește OWR, cultura, educația (ca și sănătatea, patrimoniul etc.) – costă bani. Iar peisajul cultural de la noi știe & a trăit realitatea asta neplăcută din plin în ultima vreme.
„Numai în ultimii ani, Bucureștiul a fost traversat ca o cometă de MACAZ - Bar Teatru Coop., ARTHUB, AREAL | spațiu pentru dezvoltare coregrafică, au dispărut Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, iar Atelierele Malmaison rămân în incertitudine, pentru a enumera numai câteva. Nici cultura de stat nu o duce mai bine, suferind tăieri, comasări, blocaje de toate felurile. Centrul Național al Dansului București a pierdut, peste noapte, sediul promis de un deceniu.
Totul rămâne mic pus în comparaŧie cu crizele umanitare ale acestor zile. Dar umanitatea a rezistat, s-a regăsit și reconstruit de-a lungul istoriei cu și prin cultură, și-a păstrat spiritul prin munca artiștilor, cercetătorilor, activiștilor - este, desigur, un truism, însă unul pe care nu l-am prea auzit în ultimul timp.” (Andreea Lăcătuș, regizoare și directoarea Festivalului One World Romania)
În peisajul ăsta volatil, One World Romania se încăpățânează să meargă mai departe, să ne arate nouă, spectatorilor (mai vechi sau mai noi) din ce e alcătuită lumea pe care o trăim, cum s-o înțelegem, din ce unghiuri noi putem s-o privim și care-i sunt punctele nevralgice. La ediția „de austeritate” din acest an, invitat special este regizorul (nominalizat la Oscar pentru Soundtrack pentru o lovitură de stat / Soundtrack to a Coup d'État) Johan Grimonperez, unul dintre cei mai activi politic cineaști contemporani. Documentarele din Republica Moldova sunt în focus, iar selecția festivalului vorbește despre conflictele nedrepte care macină planeta, despre al 12-lea ceas în care suntem cu protecția naturii, despre drepturile romilor, refugiaților, persoanelor LGBTQIA+ – despre toate lucrurile pe care nu trebuie să le scapi din vedere, dacă vrei să-ți spui cetățean al acestei lumi.
One World Romania ne-a dat multe în cei 19 ani de viață: adeseori speranță, o doză sănătoasă de spirit civic & critic, empatie și curaj. A venit momentul anual să-i dăm ceva înapoi. Mai jos, găsești 15+ recomandări de documentare din programul ediției din acest an, din partea redacției Scena9 și a câtorva prieteni, iar de-aici îți poți cumpăra abonamente și/sau bilete.
The Muscles are Tense (r. Mahshid Mahboubifar, Iran, Germania, 2025)
Duminică, 26 aprilie, 17:30, Cinema Elvire Popesco (urmat de Q&A cu regizoarea)
Miercuri, 29 aprilie, 20:00, Cinema Eforie
Un scurtmetraj despre protestele pentru Gaza din Berlin din 2024, concentrat asupra relației dintre protestatari și poliție. Discursul general al filmului se învârte în jurul statului polițienesc, a violenței supravegherii și a pericolului expunerii. „Protestele sunt făcute din corpurile noastre care se strâng împreună.” Imaginile aproape că devin tablouri în straturi: vedem elemente decupate și izolate (o găselniță formală interesantă): mâini, steaguri, pancarte, părți ale corpurilor protestatarilor vs. uniforme, camere și arme ale polițiștilor. Peste imagini curge un text, care raționalizează ceea ce vezi în imagini: corpul protestatarilor este ținta privirii fasciste polițienești. Am văzut în acest film o fațetă a solidarității cu poporul palestinian și a consecințelor sale. Totuși, în ultima vreme m-am tot gândit la sensul pe care îl mai au aceste proteste, la cum deși ieșim în stradă, pare că nimic nu se schimbă. Nu sunt foarte hopecore în ultima vreme, cu toate că aș vrea și eu să strig cu multă furie și credință în schimbare, alături de corul de la finalul filmului: „Jos cu statul polițienesc!”
Fruits of Despair (r. Nima Nassaj, Iran, 2025)
Duminică, 26 aprilie, 17:30, Cinema Elvire Popesco (urmat de Q&A cu regizoarea)
Miercuri, 29 aprilie, 20:00, Cinemateca Eforie
Filmul începe cu arhive din perioada 1948-1968 care arată distrugerile provocate de armata sionistă pe teritoriul Palestinei. Aceste imagini pe peliculă de 16mm, găsite de către regizor într-un târg, sunt acompaniate de voci ale palestinienilor din Gaza din 2024, care povestesc cum și-au pierdut membri ai familiei. Suprapunerea între trecut și prezent parcă te lovește în plex: de aproape 80 de ani, palestinienii continuă să fie strămutați, masacrați, atacați. Undeva la minutul 10, filmul se schimbă brusc – regizorul povestește cum în Teheran, de unde montează acest scurtmetraj, au început să se audă bombardamente. „Cum de am căzut în imaginile la care mă uitam acum 10 ore?” se întreabă tânărul. De aici, alunecăm într-un jurnal video despre experiența personală de a fugi de război. Filmul se folosește de arhive, imagini de pe telefon, de la televizor și imagini documentare, prin care ne ghidează majoritatea timpului vocea regizorului. Găsim și intervenții tip slow motion, efecte vizuale și suprapuneri de text. În consecință, la final am simțit că am văzut trei filme diferite, iar fiecare cred că ar fi meritat mai mult timp, dar, după cum se vede, războiul nu așteaptă să-ți termini tu filmul. Părțile mele preferate au fost cele poetice, în care vezi slices of life cu natură – tatăl cineastului culegând coacăze, mama lui culegând prune, bunicul dormind, toate astea în timp ce moartea devine un gând din ce în ce mai apăsător. Unul dintre membri familiei observă: „Suntem prinși în jocurile unor lunatici.” E un film care încearcă să-ți arate cum viața continuă să existe în preajma pericolului, cum frica începe să se instaleze chiar și în interiorul celor care până acum te-au protejat, cum milioane de vieți pot deveni peste noapte victime colaterale în cursa pentru putere și cum asta se întâmplă chiar acum, în timp ce tu citești asta. (Mara Oglakci)
Something Familiar / Atât de familiar (r. Rachel Tăpârjan, România, Marea Britanie, 2026)
Luni, 27 aprilie, 18:00, Cinemateca Eforie
„Ajungi vreodată într-un loc și ai senzația acută că ai mai fost acolo, chiar dacă nu ai o amintire concretă?”, întreabă regizoarea Rachel Tăpârjan în primele minute ale documentarului. Constant!
Something Familiar este primul documentar despre adopție internațională care răstoarnă complet dinamicile de putere și le dă cu adevărat voce celor care își caută rădăcinile, fără să idealizeze sau să demonizeze vreunul dintre personaje. Deși e incredibil de dureros, reușește să păstreze o senzație de aventură în jurul procesului, presărată cu momente jucăușe precum și cu momente de visare care umplu golurile din poveștile care nu mai pot fi reconstruite fidel.
Când Rachel și Mihaela intră în clădirea casei de copii din Brăila de unde au fost adoptate, încep cu multă grijă o incursiune în corp: care e încăperea care te face să simți ceva? unde simți? „E ca și cum nu am aer”, spune Mihaela. Rachel are o vastă experiență ca asistent social și e acolo lângă Mihaela, oferindu-i spațiu să reziste aventurii pe care au pornit-o împreună. Se oferă să închidă ușa încăperii care-i producea cele mai intense senzații. Apoi se uită împreună pe documentele organizatorice ale fostei instituții și identifică spațiul comun unde au fost aduse la „vizionare” în vederea adopției, dormitoarele.
Scena asta mi-a fost incredibil de familiară și am simțit-o în stomac. Procesul lor e foarte apropiat de cel prin care trec și eu în vizitele de teren pentru Muzeul Abandonului. Mi se întâmplă să simt mai intens unele colțuri din fostele instituții de protecție. Mi se accelerează pulsul în fața unui anume rând de faianță. Uneori nu am aer într-o încăpere și în același timp nu pot să mă desprind, parcă mă ține ceva țintuită. Iau senzațiile astea și încerc să le corelez cu împărțirea locului și cu fotografii de arhivă: unde erau paturile, unde erau toaletele, unde mâncau copiii? Ce s-ar fi putut întâmpla aici.
La fel de familiare mi-au fost și zecile de uși închise, piste care nu aduc informații noi, oameni pe care-i rogi să te ajute, oameni care par că ascund ceva. Și mai ales ciocnirea dintre poveștile pe care ți le-ai spus ca să înțelegi ceva și intensitatea procesării realității pe măsură ce se conturează mult mai complicată decât îți imaginaseși. Rachel își păstrează blândețea chiar și când detaliile devin insuportabile. Și are în același timp o putere colosală pentru că găsește o cale emoționantă prin care adresează întrebările la care familia biologică nu-i mai poate răspunde. Și primește o paletă de răspunsuri cu chipuri diferite ale mamei.
Sunt 89 de minute care dor și care în același timp au joaca unor frați care se regăsesc și încearcă să recupereze mersul pe bicicletă împreună, șotiile, scăldatul, planurile, familiarul ăla după care tânjim cu toții. (Ana Maria Ciobanu, jurnalistă)
Karatista (r. Alessia Borangic, România, 2025)
Marți, 28 aprilie, 14:00, Cinema Muzeul Țăranului
Undeva între un confesional studențesc și Tata, varianta touchy-feely, Karatista e o meditație asupra evoluției dinamicilor familiale și felul în care două generații internalizează sentimentele, construit cu filmări din arhiva personală a realizatoarei. O meditație un pic cam prea îmbibată cu therapy speak pentru gusturile mele, dar tratând o temă adesea ignorată – evoluția relației tată-fiică și felul în care microfracturile se transformă în falii.
Școala noastră (r. Mona Nicoară, Miruna Coca Cozma, Elveția, SUA, 2011)
Duminică, 26 aprilie, 17:00, Cinema Muzeul Țăranului
Un documentar clasic, dar dureros, care de multe ori reflectă o realitate încă vie. Segregarea școlară a romilor aici devine nu doar o poveste tristă, ci un gen de banc kafkian feature length.
Drumul spre iad o fi pavat cu intenții bune, dar drumul de 4 km dintre satul de romi și Târgu Lăpuș e cât de nepavat se poate și rămâne așa până la finalul celor câțiva ani de „integrare școlară” a elevilor romi. Pentru că e destul de clar încă de la început că integrarea nu e doar dificilă, ci și extrem de nedorită de majoritatea persoanelor în poziții de putere care au în cel mai bun caz o atitudine paternalistă față de romi în general și de elevii romi în particular.
Cel mai trist e că ideea de integrare pare să dea roade – câțiva dintre copiii români încep să se joace cu romii, mai mulți dintre elevii romi încep să aibă niște rezultate remediale bune, chiar în condiții de segregare. Dar fiind vorba totuși de România anilor 2000 nu ne putem aștepta la un happy end, doar la o situație din ce în ce mai absurdă, din care doar autoritățile ies fericite.
Steal This Story, Please! (r. Carl Deal, Tia Lessin, SUA, Timorul de Est, 2025)
Marți, 28 aprilie, 19:00, Cinema Muzeul Țăranului
Steal this story, Please! e la prima vedere un documentar despre Amy Goodman, jurnalistă, agitatoare politică și gazdă a Democracy Now!, Goodman poate părea un fel de Michael Moore cu integritate. Democracy Now! e, deja de deceni,i unul din puținele canale media de (centru?) stânga americane cu ceva vizibilitate dar dincolo de parcursul biografic al jurnalistei, documentarul încearcă ceva mai măreț. Cu convingere și un pic de melodramă Steal This Story încearcă să argumenteze pentru necesitatea (evidentă) a presei, în special a presei independente, ca the fourth estate (a patra putere în stat, n.r.) – instrumentul de contrapondere în fața unui sistem politic oligarhic care încearcă și reușește să coopteze un sistem jurnalistic controlat de motivul profitului. Cariera lui Goodman ne e dată – adesea clișeic, dar întotdeauna convingător – ca exemplu de „așa da” într-o Americă aflată pe panta de la „așa nu” la „doamne ferește”. Până la urmă, dincolo de elogii pentru un jurnalist-activist binecunoscut, Steal This Story, Please! reușește să fie o privire nostalgică spre un anumit tip de jurnalism pe cale de dispariție și o chemare la luptă să-l reînviem. Așteptăm și documentarul despre Vlad Ursulean.
Country Queer (r. Antoine Vazquez, Franța, 2025)
Duminică, 26 aprilie, 14:00, Cinema Muzeul Țăranului
Apropo de Ursulean – pe lângă „Sălbaticul din Brad”, după părerea mea cel mai bun text de jurnalism narativ românesc din ultimii 20+ ani, pe un apropiat loc secund se află „Ca pe tine însuți” de Diana Meseșan, un text despre viața și problemele unui bărbat român gay ce trăiește în mediul rural. Documentarul lui Antoine Vasquez Country Queer tratează aceeași temă, dar în mediul rural francez – Perigordul profund – unde ai zice că e mai mult spațiu pentru persoanele queer. Povestea lui Benoît ne arată însă că presiunile societale sunt similare. Crescând într-un orășel mic Benoît nu a putut să-și exploreze identitatea până târziu și își petrece zilele într-un fel de auto-izolare boemă – grădinărind, țesând și făcând diverse joburi temporare. Diferența structurală între ruralul românesc și cel francez se vede însă nu prin presiunile societale ci prin supapele de încredere, organizare și solidaritate. Pentru că Antoine, Benoît și ceilalți membrii ai comunității queer din ruralul profund se solidarizează și o pun de un mic Pride rural, împotriva tuturor reticențe ale administrației și a homofobiei latente. Documentarul e ușor dezlânat uneori dar m-a cucerit complet și definitiv când Pride-ul per se începe cu remixul tehno de la melodia din White Lotus. „These gays, they’re trying to murder me”, indeed! (Dragoș C. Costache, scriitor)
Orwell: 2+2=5, (r. Raoul Peck, SUA, Franța, 2025)
Miercuri, 29 aprilie, 19:00, Cinema Muzeul Țăranului
Raoul Peck țese minuțios din tot soiul de arhive, un portret al totalitarismelor, așa cum le-a schițat în prima parte a secolului trecut scriitorul britanic George Orwell. Moștenirea lui Orwell, care-a scris, printre altele, Ferma animalelor și 1984, e deja material de meme când vine vorba de cenzură, supraveghere, propagandă, mistificare & alte unelte din toolkitul dictaturilor.
Peck încearcă, pe de o parte, să înțeleagă, care era pulsul lumii și al lui Orwell când a scris 1984, și ce anume din acest roman palpită în diferite forme până-n zilele noastre. Din însemnări de jurnal, biografii și arhive de familie, îl cunoaștem pe Orwell în postura de fost polițist dezgustat de exploatarea pe care Imperiul Britanic o exercita în Birmania (și-n alte teritorii colonizate), și pe care el însuși a întrupat-o vreme. Apoi îl regăsim într-un sanatoriu, slăbit și bolnav de tuberculoză, drămuindu-și forțele să-și scrie cartea-manifest pe o insulă serenă.
Multe, prea multe din observațiile lui despre regimul fictiv impus de Ingsoc & Big Brother s-au păstrat în lungul șir de războaie și totalitarisme care au încăput în cei aproape 80 de ani de la apariția cărții. Myanmar, Ucraina, Irak, Gaza sunt doar câteva dintre exemplele pe care Peck le invită-n documentarul lui – și orice doză de știri le poate completa. Sigur, există multe fire care rămân în aer, altele se încâlcesc, iar portretul lui Orwell omite cel puțin un element esențial din biografia lui (faptul că, la rândul lui, și-a turnat niște tovarăși de generație). Cu toate astea, rămâne o ocazie excelentă să redescoperim un gânditor vizionar, dar cu destule umbre, și să ne reamintim că, în ciuda prefacerilor lumii, pericolul totalitarismului e mereu viu. (Andra Matzal)
American Doctor, (r. Poh Si Teng, SUA, Malaezia, Qatar, Danemarca, Palestina, 2026)
Marți, 28 aprilie, 20.30, Cinemateca Eforie
Trei medici americani – un palestinian, un evreu și un zoroastrian – care au tratat victime ale genocidului din Gaza în spitalul Nasser din Fâșie se întorc în Statele Unite și încearcă să-și ducă mai departe munca umanitară: vorbind cu presa, cu politicienii și cu oamenii din comunitățile lor despre ororile pe care le-au văzut în Palestina.
Documentarul vérité American Doctor îi urmărește timp de un an pe Thaer Ahmad, Mark Perlmutter și Feroze Sidhwa pe holurile și în sălile de operație ale spitalului Nasser din Gaza și în Congresul Statelor Unite. Dacă în Gaza sunt conștienți că pot fi bombardați oricând, așa cum toate spitalele au fost atacate de către armata israeliană, în State știu că munca lor de conștientizare poate duce la interdicția de a mai intra în Palestina, din cauza faptului că Israelul controlează granițele.
American Doctor, care a avut premiera anul acesta la Festivalul de Film Sundance, e debutul regizoral al lui Poh Si Teng, născută în Malaezia și stabilită în New York. După un an de genocid, Poh Si Teng, care lucra ca jurnalistă, neștiind ce să facă cu furia în fața atrocităților, și-a dat demisia, și-a scos economiile și s-a apucat să lucreze la documentar.
Iar această determinare a regizoarei, dar și curajul cameramanilor Ibrahim Al Otla și Chris Renteria, care au filmat în Gaza sub amenințarea constantă a bombardamentelor, sunt motorul filmului care nu tratează cu mănuși subiectul și care arată fără filtru atrocitățile pe care le trăiesc palestinienii zi de zi, inclusiv în perioadele de așa-zis armistițiu.
Evidence, (r. Lee Anne Schmitt, SUA, 2025)
Sâmăbătă, 25 aprilie, 20:30, Cinemateca Eforie
Miercuri, 29 aprilie, 20:00, Cinema Elvire Popesco
Care e legătura dintre armament și mișcarea anti avort? Răspunde cineasta Lee Anne Schmitt prin Evidence, film în care descoase ghemul așa-zisei democrații americane trăgând de firul banilor. Mai precis, arată cum mega-corporațiile investesc în think tank-uri, jurnaliști și politicieni conservatori pentru a influența opinia publică și legislația în favoarea lor, pornind de la exemplul Olin Corporation, companie americană care produce arme și substanțe chimice.
„În 1969, John M. Olin, al doilea fiu al fondatorului companiei, Franklin W. Olin, a decis să dedice averea familiei sale prezervării sistemului care a făcut posibilă acumularea ei”, își începe autoarea pledoaria, pentru că Evidence se urmărește ca un eseu dureros și personal, care vorbește atât despre imixtiunea companiilor în politică, cât și despre familie. „În următorii 35 de ani, Fundația Olin a donat peste 370 de milioane de dolari către cauze conservatoare. Impactul acelor bani poate fi văzut la toate nivelurile peisajului politic contemporan.” Compania a investit în academicieni conservatori, ziare și asociații studențești conservatoare, emisiuni TV și think-tank-uri conservatoare (Heritage Foundation, de exemplu).
Sfârşitul istoriei şi ultimul om, celebra carte a lui Francis Fukuyama, care susține că democrația liberală occidentală e stadiul final și cel mai bun al evoluției politice umane – cu alte cuvinte, că nu există un sistem mai bun decât cel în care trăim acum – a pornit de la un eseu publicat de Fukuyama în revista The National Interest, finanțată de Olin. În anii ’80, Fundația Olin a fost unul dintre finanțatorii principali ai Federalist Society, organizație conservatoare și libertariană care s-a infiltrat în sistemul judiciar american de-a lungul anilor până în punctul în care, în momentul de față, șase dintre cei nouă judecători ai Curții Supreme sunt sau au fost membri ai Societății Federaliste (iar cinci dintre acești șase au votat în 2022 împotriva Roe v. Wade).
E un contrast straniu și neliniștitor între vocea caldă și gingașă a cineastei și nedreptățile și corupția de care vorbește; între imaginile cu obiecte domestice care trezesc melancolie și situri industriale unde corporația a poluat iremediabil natura. Lee Anne Schmitt reușește să facă din Evidence o meditație sumbră și revelatoare despre „farul democrației mondiale”. (Ioan Stoleru)
Ține cont de-o pătlăgică (r. Marina Sulima, Olanda, 2024)
Duminică, 26 aprilie, 18:00, Cinemateca Eforie
Când oamenii au domesticit plantele și-au unit poveștile. Istoria trece peste plante și le schimbă viață și le schimbă viața, așa cum face și peste oameni. În documentarul Marinei Sulima vezi cum agricultura industrială a transformat viața roșiei și cum căderea Uniunii Sovietice a transformat viața moldovenilor și legătura dintre toate astea. Te așteaptă o călătorie de la pământul din grădina unei bunicii din Republica Moldova până vata din serele de sticlă din Olanda, cu opriri prin caiete de rețete care conțin lumii întregi, istorii ale conchistador sau transformări genetice.
WTO/99 (r. Ian Bell, SUA, 2025)
Sâmbătă, 25 aprilie, 20:30, Cinema Elvire Popesco
Miercuri, 29 aprilie, 18:00, Cinemateca Eforie
Am vrut mult să văd WTO/99, un documentar făcut din imagini de arhivă care spune povestea protestelor împotriva împotriva Conferinței Organizația Mondială a Comerțului (OMG) din 1999, pentru că sunt tot mai interesată să înțeleg cum se organizează protestatarii și cum arată măsurile de represiune a autorităților. Să-i spunem un simptom al vremurilor interesante în care trăim. Documentarul mi-a satisfăcut această curiozitate și mi-a arătat cum arată spereanța și îndârjirea, dar și agresivitatea, manipularea și violența statală. În 1999 peste 40.000 de oameni au protestat pe străzile din Seattle. Fermieri, anarhiști, ecologiști, sindicaliști sau oamenii simpli au ieșit pe stradă pentru aș arăta dezaprobarea față de tendința OMC de a favoriza corporațiile, de a lucra cu țări care nu respectă drepturile umane și ale muncitorilor, de a pune profitul și afacerile deasupra protejării naturii și oamenilor. Deși marea majoritate a protestatarilor au fost pașnici (iar violența unde a fost a fost îndreptată mai ales înspre proprietățile corporațiilor) răspunsul autorităților a fost violența. Protestatarii au fost împușcați cu gloanțe de cauciuc, gazați cu gaz lacrimogen, loviți cu bastoane, arestați. M-am înfuriat de mai multe ori, desigur, dar documentarul m-a lăsat mai ales cu energie și admirație față de niște oameni care au luptat pentru lucrurile în care cred, chiar și dacă asta i-a pus în pericol. Apariții surpriză de la Bernie Sanders și Donald Trump.
Câinele din mine să poarte perle, îmi doresc, (r. Valeriu Andrișcă, Belgia, 2025)
Duminică, 26 aprilie, 14:00, Cinema Muzeul Țăranului
Din documentarele pe care le-am văzut pentru lista asta de recomandări, cred că surpriza cea mai mare a fost cel al lui Valeriu Andrișcă. O experiență personală despre mersul la o nuntă în România ca persoană visibly queer, o vizită în trecutul familiei, o chestionare a rolurilor de gen și o scrisoare de dragoste pentru carpete, documentarul ăsta le are pe toate. Primul lucru pe care l-am făcut după ce l-am terminat? Am mers să văd dacă carpeta de pe peretele meu (cu o doamnă topless, înconjurată de trandafiri și țesută fie de mătușa mea, fie cumpărată, familia nu își amintește) are o asimetrie. Și da, are. Vezi filmul ca să înțelegi ce semnifică asta. (Oana Filip)
Cartierul Pilastro (r. Roberto Beani, Italia, 2025)
Luni, 27 aprilie, 20:30, Cinemateca Eforie (urmat de Q&A cu regizorul)
Ridicat la periferia Bolognei în anii ‘60 pentru a găzdui o parte dintre familiile venite din zonele mai sărace ale Italiei, Pilastro devine rapid un experiment social în toată regula. Se construiesc acolo grădinițe și școli cu program prelungit, un model preluat apoi și în alte părți ale Italiei. Locuitorii împart spațiile de lângă blocuri în loturi și le transformă în grădini comunitare, se adună adesea să petreacă împreună. Cartierul fusese desenat pe baza unui principiu greșit — de a izola populația săracă cât mai departe de centru — dar putea fi mult mai rău dacă locuitorii săi n-ar fi intervenit pentru a-l remodela și a-i da viață.
În ianuarie 1991, undeva în Pilastro trei tineri carabinieri mor după ce asupra mașinii lor s-au tras focuri de armă. Pilastro capătă eticheta de loc periculos, oamenii devin suspicioși, iar legăturile dintre vecini sunt zdruncinate. „Oamenii nu vor să mai discute, (...) nu vor să afle nimic mai mult [despre ceilalți]. Trebuie să ne întoarcem [la viața dinainte] și să găsim puterea de a lupta”, spune unul dintre locuitori. Ce pot face însă acum oamenii de-acolo pentru a face din nou din Pilastro o comunitate? Și cum poate face față cartierul unor noi provocări, cum ar fi integrarea migranților sau gentrificarea?
E imposibil să vezi documentarul și să nu-ți vină în minte cartiere din București sau alte orașe mari, create pe hârtie și pe bază de statistici, cu o singură idee în minte: „în pătrățica asta trebuie să încapă X familii”. Fiecare dintre cartierele astea înseamnă vieți trăite laolaltă, dar comunitatea poate fi creată doar prin intenție. Și, după cum zice un personaj din Pilastro, periferia poate să devină o resursă pentru un oraș, nu o povară. (Vlad Odobescu)
Shadow World (r. Johan Grimonperez, SUA, Belgia, Danemarca, Marea Britanie, 2016)
Luni, 27 aprilie, 20:30, Cinema Elvire Popesco (urmat de Q&A cu regizorul)
În fiecare an îmi fac, mai mult sau mai puțin conștient, o selecție tematică din oferta vastă de la One World, un mini-program propriu, curatoriat după chipul și asemănarea și interesele mele. (Nu cred că sunt eu cu nimic specială, așa cred că facem toți.) În general, tema mea predilectă e spațiul est-european, iar în ultimii ani, supratema e războiul. Anul ăsta nu face excepție din niciun punct de vedere.
„Dar ce război în 2016, când s-a lansat Shadow World, filmul lui Johan Grimonperez?”, v-ați putea întreba. „Lumea era mai pașnică cu zece ani în urmă.” Probabil că așa părea, din nordul global. SUA erau la al doilea mandat al lui Barack Obama, primul președinte afro-american, COVID-ul era departe, la fel și conflictele care dau astăzi titlurile știrilor. Toate aceste afirmații sunt adevărate, în varii măsuri, mai puțin ultima. Conflictele nu erau atât de departe, doar că nu făceau prima pagină. Pentru că ne pasă mai puțin de războaiele în care mor oameni non-albi, da, dar și pentru că multe dintre cele care au bubuit între timp mocneau în spatele ușilor închise după care s-a strecurat Grimonperez ca să facă acest film.
Realizat ca un colaj din interviuri cu surse apropiate pieței globale de armament, clipuri de arhivă și imagini de război, Shadow World trasează linii de legătură (posibil) neașteptate, între familia regală a Arabiei Saudite, Tony Blair, Obama și Margaret Thatcher. E chirurgical, nemilos și cinic (e, la urma urmei, un film despre cum se-mbogățesc elitele din vânzarea de arme), așa cum bănuiesc că este și cartea omonimă pe care se bazează, scrisă de fostul politician, astăzi activist, Andrew Feinstein. (Pe Feinstein poți să-l vezi live în mai, la București, la o „contra-conferință pentru pace și demnitate umană”.)
În unele puncte, filmul lui Grimonperez e de-a dreptul profetic — cu precădere atunci când vorbește despre relația dintre SUA și Iran. În multe e dezvrăjire, pentru cine mai are nevoie de ea (am mai menționat că președintele SUA la momentul realizării filmului nu era Trump, ci Obama?). Dincolo de asta, mie mi-a amintit de cuvintele unei refugiate în vârstă din Ucraina, pe care-am cunoscut-o cu câțiva ani în urmă: „Fac arme și trebuie să facă război. Undeva trebuie să meargă, nu? Ei nu se gândesc la oameni. Ei se gândesc la ei. Ei cred că or să trăiască 150 de ani. Și nu se tem de nimic. Nici de Dumnezeu, nici de nimic”. Femeia se referea, bineînțeles, la Rusia; Shadow World îți arată cum afirmația e global valabilă.
Last Letters of My Grandma / Ultimele scrisori ale bunicii (r. Olga Lucovnicova, Belgia, România, Olanda, Republica Moldova, 2025)
Marți, 28 aprilie, 18:00, Cinema Elvire Popesco (în prezența echipei)
Să vorbim un pic despre Rusia, propune Olga Lucovnica, o regizoare născută în Moldova în 1991 — adică exact anul disoluției Uniunii Sovietice —, care astăzi își împarte timpul între Belgia și Spania. (Dacă numele documentaristei îți sună cunoscut, poate că ai văzut Nanu Tudor, scurtmetrajul cu care a câștigat Ursul de Aur la Berlinale în 2021.)
Povestea din Ultimele scrisori ale bunicii e construită pe calapodul de documentar clasic: protagonista, în pragul vârstei de 30 de ani, călătorește alături de tatăl său, căsătorit în Moldova, dar născut pe teritoriul Rusiei de azi, în orașul său natal din Uralii de Sud. Lucovnica vrea să afle mai multe despre bunica ei paternă, pe care n-a cunoscut-o, dar de care tatăl îi spune adesea că-i amintește. În Rusia îi așteaptă un bunic vitreg, născut în regiunea minieră Donbas din Estul Ucrainei, dar mutat după soție în Urali, și o verișoară a bunicii — fostă campioană națională la schi și una dintre cele mai lucide voci critice la adresa Rusiei de azi din câte-am auzit-o în ultimii ani.
Nostalgia după URSS, mobilitatea încurajată de fostul regim pe vastul său teritoriu, peisajele spectaculoase din Urali, dezabuzarea prezentului post-industrial, condiția femeii în Rusia și raportarea la presă sunt toate teme care răsar pe parcursul documentarului. În voice over, regizoarea citește din ultimele scrisori trimise de bunică fiului acesteia. Se uită la fotografii cu bunica și-i probează hainele.
La un moment dat pe parcursul filmărilor Rusia invadează întreaga Ucraină. Regizoarea continuă să călătorească în Rusia. Într-o secvență, bunicul vitreg ucrainean intră într-un video call cu un tânăr, rudă rămasă în Donbas, care luptă cu mândrie acolo — de partea rușilor. Regizoarea continuă să sondeze trecutul familiei, pentru a afla cât din anxietatea și angoasele bunicii a moștenit. Finalul îi găsește pe părinții Olgăi Lucovnica încercând să se adapteze la noua lor viață în Spania. Între timp, de cealaltă parte a graniței Federației Ruse…
2000 Meters to Andriivka (r. Mstyslav Chernov, Ucraina, 2025)
Sâmbătă, 25 aprilie, 20:30, Cinema Muzeul Țăranului
Mstyslav Chernov e documentaristul care semnează 20 Days in Mariupol, multipremiat, inclusiv cu Oscar. Dacă n-ai rezistat să-l vezi, din motive de violență absurdă, distrugere totală și disperare, te previn că 2000 Meters to Andriivka e infinit mai brutal și absurd. (E, la urma urmei, un film despre război.) Chernov e în tranșee, în nord-estul Ucrainei, alături de soldați, adesea șocant de tineri. Scopul lor este să parcurgă o fâșie de doi kilometri, acoperită de o pădurice, ca să ajungă în Andriivka — un sat deja ras la pământ de ocupanții ruși — și să planteze acolo steagul Ucrainei.
Montat preponderent din footage surprins de bodycam-urile soldaților, uneori aproape poți să uiți că e realitate, nu gameplay de Counter-Strike. Chernov e onest, fără să fie nici naiv, nici cinic: mai mulți dintre soldații cu care împarte un răgaz de-o țigară, o tranșee, glume, își pierd viața — în fața camerei sau dincolo de ea, în câte o altă bătălie ulterioară, dar cel mai probabil la fel de disperată.
Filmului nu-i lipsesc speranța, umanitatea sau umorul, dar e produs în (și amplifică) un regim vizual pentru a cărui violență nu găsesc un cuvânt mai bun decât implacabil. E totalizantă, strivește totul și ieși din ea, în cel mai bun caz, cu o înnoită înțelegere a disperării, sindromului post-traumatic și obstinației. În momentele în care mă disociam de violența asta, dincolo de paralela cu jocurile tip shooter, am simțit că revăd probabil cel mai bun film despre război făcut vreodată (lansat în același an în care m-am născut și eu, și Mstyslav Chernov). Vedeți-l măcar pe-ăla. (Ioana Pelehatăi)
