Laborator

„Îs nostalgic, asta e problema”

de Diana Meseșan

Ovidiu Gordan fotografiază stranietatea familiarului într-un oraș mic din România. Și-a cumpărat acum 13 ani primul aparat ca să își fotografieze colecția de cactuși.

Pe pat doarme pisica Sony, care poartă guler de protecție după ce s-a bătut cu alte mâțe din vecini. Ovidiu Gordan stă la masă în timpul interviului pe Skype, într-o cameră întunecată. Mă întreabă cât o să dureze, poate editează niște poze între timp.

Îs din Șimleu, spune Ovidiu. Și Hajdu Tamas (un mare fotograf al orașelor mici, n.m.) îi tot din Șimleu, dar s-o mutat.

În ultimii zece ani, Ovidiu a fotografiat prin barurile, curțile și apartamentele din Șimleu Silvaniei, un oraș din Sălaj cu 16,000 de locuitori, cu un vin rose excelent și cu o fabrică de pantofi produși pentru un brand german.  

A surprins stranietatea familiarității în orașul ăsta de care nu a auzit multă lume: un bărbat în vârstă proptit lângă o Dacia albă, în mijlocul unui câmp cuprins de ceață, un bar cu lambriuri demodate și cu fețe de masă bleu, o femeie cu un sacou negru, auster, care merge spre cimitirul de pe deal, într-o zi însorită. Sunt locuri și oameni pe care i-ai putea plasa ușor în anii ‘90, care trăiesc în afara bulei noastre, dar cu care suntem, de fapt, vecini de timp și spațiu.

La final de februarie, Ovidiu va publica cartea de fotografie Familiar Place. A photobook about the wonderful strangeness of familiarity, Romania 2007 - 2017, pentru a cărei finanțare a lansat o campanie pe Indiegogo. Proiectul mai poate fi susținut încă opt zile.

Fotografiile de familie au cam aceleași caracteristici ca toate lucrurile care ne fac nostalgici. E obiectul, fotografia în sine, și apoi e amintirea legată de obiect. Eu abordez fotografia oarecum similar cu pozele astea de familie, dar în sens invers. Am deja amintirea și acum caut, sau mai degrabă aștept ca amintirea să se manifeste”, spune Ovidiu Gordan în prezentarea proiectului.

După ce i-am descoperit fotografiile, acum câteva luni, mă întrebam de ce îmi par așa familiare. Erau simple și aerisite, în același timp puțin inconfortabile, și îmi făceau loc pentru propriile amintiri.

Apoi mi-am dat seama că imaginile lui Gordan, care are 33 de ani, sunt un fel de fotografii de familie pentru toți care am copilărit în anii ‘90, într-un orășel  din România, cu tați și mame care împingeau dacii blocate la un kilometru de casă, cu baruri cu nume de femei unde mergeau numai bețivii cartierului, dar îți ocheai des câte-un vecin sau rudă, cu oameni care se recunosc, ca într-un sat mai mare, dar nu se salută întotdeauna.

Să înțeleg că ai un aparat Sony dacă ți-ai numit pisica așa?

Nu, nu. Lucrez cu un Nikon pe film.

Când ai început să faci poze?

În 2005. Mi-am luat atunci un aparat mic digital. Mi l-am luat pentru că aveam o colecție de cactuși. Și mi-am luat aparatul să fac poze la cactuși.

Zi-mi de colecția ta de cactuși.

Eu îs băiatul care vindea cactuși în piață. (râde). E o pasiune de-a mea. Mi-o plăcut de când am fost mic natura și biologia.(...) Poate și din cauză că locuiesc lângă pădure, pe strada Argeșului. Șimleu e într-o depresiune, dealul de lângă e Măgura Șimleului. Și când eram mic mă tot duceam pe deal și în pădure.

Și ce făceai? Căutai ciuperci?

(Râde) Îmi plăcea să mă plimb, mai prindeam insecte, chestii de astea.

Și când ai devenit pasionat de plante? Când ai început să ai tu cactuși?

Știi că erau atlasul botanic și atlasul zoologic. Mă tot uitam în pozele alea. Erau niște ilustrații, de fapt. Și mi-a dat apoi cineva o carte, îi zicea Micul Grădinar și era așa micuță. Sau am găsit-o eu la bibliotecă. Cartea aia o știam pe de rost.

Câți ani aveai?

Da’ ce înapoi am mers!  Stai!
(Face un calcul
.)
12 ani aveam atunci.

Cum de știi exact anul?

Știi de ce? Că în 1996 am început să scriu într-un fel de caiet mare despre chestiile astea, ce plante aveam, ce s-a mai întâmplat, câți pești mai am în acvariu.

Mai ai caietul?

Da, dar mai bine scriam despre ce am făcut eu, că nu am poze din perioada aia și mă enervează. Era scump să developezi filmul și ai mei nu o făcut poze.

Și de ce ți-ar fi plăcut să vezi poze de atunci?

Perioada aia mă fascinează, anii ‘90.

De ce?

Nu știu, atunci după revoluție a fost un fenomen, un exces de libertate. Lumea o scăpat și o fost liberi oamenii. Dar nu o știut ce să facă cu libertatea aia. Și fiecare o interpretat cum o vrut. Și cumva mi-ar fi plăcut să văd chestii de atunci. De acolo vine și nostalgia asta. Am vorbit despre ea în cartea asta.

Cum îți păreau oamenii atunci? Ce îți inspirau?

Nu știu, poate erau mai sinceri într-un fel. Tineretul din anii ‘90...(râde). Toți mergeau la discotecă, un fel de comunitate care acum nu mai este, un fel de viață socială care acum e pe internet. Nu că e ceva rău, dar nu mai există.

 

Și la 12 ani ai început tu să cultivi cactuși?

Am avut cam o sută de specii. Și vreo 300 de plante. Erau multe. O continuat mult chestia asta, de când am fost mic până în 2007 când i-am vândut pe toți. Am mers la facultate.

Cred că trebuie să fii meticulos.

Știi care e chestia. Am văzut cum e să fii pasionat. Am avut pasiunea asta și după aia când am descoperit fotografia am aplicat aceeași pasiune.

Cum de te-ai gândit să vinzi cactuși?

Mai era un bărbat care vindea cactuși și ăsta era din Aleșd. Venea în piață în Șimleu vinerea și vindea cactuși. Am zis că și eu am o colecție și atunci o să vând și eu. Și am pregătit câteva plante și peste un an când erau micuțe în ghiveci și le puteam vinde m-am dus și eu. Eram la liceu.

Cumpăra lumea?

Era interesant. Îmi făceam bani și după aia îmi luam iar cactuși. Nu era profitabil. (râde). Mă terorizau ăia cu manelele. Era ăla de vindea casete lângă mine.

Unde îți țineai toate plantele astea?

Stăteam la casă și era o platformă unde le scoteam. Știi ce era de fapt? Era un bazin de fier rămas după ce o construit casa, bazinul ăla în care se punea varul. Era întors pe o parte. Și acolo puneam plantele și apoi le acopeream cu folie să nu plouă pe ele. Și iarna puneam cactușii în casă într-o cameră în care nu era căldură, numai cât să nu înghețe. Era o perioadă de repaus. Iarna puteau sta fără apă, la o temperatura de 10 grade cam așa. Și atunci dacă stăteau așa iarna, vara înfloreau. Ăsta era secretul pe care nu îl știa multă lume și atunci primăvara eu ieșeam în piață cu cactușii. Era ușor și interesant și cumpăra lumea.

 

Și în 2005 ți-au luat aparatul să fotografiezi cactușii. Cum de te-ai gândit să îți iei un aparat?

Oooo, era foarte scump. După ce am terminat liceul am lucrat în construcții la o biserică în Plopiș, la biserica catolică din Plopiș. O fost greu pentru mine că nu eram făcut pentru construcții. Eram așa slăbuț. Dar nu aveam timp să pierd bani. Lucram toată săptămâna, veneam acasă numai duminica, nu aveam timp să ies la bere și mi s-o adunat niște bani. Și m-am dus și mi-am luat din Zalău o cameră. Acum nici nu mai există brandul ăla de cameră. Avea trei megapixeli.

Cum de te-ai dus la construcții?

Vara după ce am terminat liceul am rămas șomer, nu m-am dus la facultate chiar după ce am terminat liceul.

Cum de nu te-ai dus la facultate chiar după liceu?

Nu m-am dus că nu am avut bani să mă duc.

Și de ce te-ai gândit tocmai la o cameră digitală?

Era o chestie că faceai poză și era gata imediat. (Râde). Țin minte că m-am dus la Bădăcin, de unde erau bunicii mei, și făceam poze la tantile de acolo și ziceau oo îi gata poza! Și după, știi ce am făcut? Apăruse Foto-Magazin. Știi revista? Am văzut cam cum arată fotografia. Nu era ca acuma. Acum vezi o mie de fotografii pe zi. Atunci nu aveai acces la atâta informație. (...) O mai trecut un pic de timp și mi-am luat un aparat pe film. Aia a fost pentru mine o revelație. Mi-am luat un Canon pe film și am început. De obicei făceam poze numai așa, inclusiv la prietenii mei. Am o grămadă de poze cu ei. Tot felul de ieșiri pe care le făceam și eram foarte mulți acolo. Puteam să fac portrete și tot felul de experimente. Să testez oarecum.

Ce ți-a plăcut la aparatul pe film?

Calitatea imaginii. Nu se compară. Și culorile. Are un fel de forță, de putere fotografia pe film. Îi mai legată, mai naturală. Și la nivel de pixeli (...) e ca o pictură făcută de mână vs. pictură generată digital. Are un fel de manualitate fotografia pe film.

Care e ritualul tău de fotografiere?

Am tot timpul aparatul cu mine. Ieșit cu prieteni, orice. Mergi la un om în casă și e interesant. De obicei nu ieșeam hai că mă duc să fac poze. Dacă te duci așa singur pe stradă e mai greu să intri în situații de astea. Pe mine mă interesează lucrurile astea intime și personale și astea le am numai dacă mă duc și mă întâlnesc cu prietenii sau e cineva cunoscut.  Fac poze oarecum pe unde apuc. De exemplu, hai să mergem să culegem ciuperci. No super, mi-am luat aparatul și acolo mi-au ieșit cele mai bune poze. Nu m-am dus să fac poze special numai pentru aia.

Ce înseamnă pentru tine să stai într-un oraș mic?

Îs mult mai liber să fac ce vreau că nu interesează pe nimeni ce fac. Asta e toată chestia. Nici nu mă interesează prea tare să mă promovez eu. Știi ce mi-ar plăcea? Să mă cunoască lumea în oraș că eu îs artist. Atunci ar fi mai deschiși să vin să le fac poze. Pe mine mă bucură chestia asta când mă primește cineva, hai fă-ne poze.

Dar de ce ești mai liber într-un oraș mic?

În Cluj sau în București faci parte dintr-o comunitate de artiști. Nu zic că te judecă dar trebuie să expui, vine, se uită lumea. Și îmi place să pot să fac ce îmi tună mie capul. Nu caut să vină un specialist să zică excelent. Dacă vine o tanti și zice ioi ce fain îi mă bucură mai mult treaba aia. E mai sinceră părerea. Aia e pentru mine important. Să fii sincer. Și în artă.

 

Când știi că e o fotografie bună?

Sare în ochi. Nu ai cum să explici. Are un spirit imaginea, are o formă invizibilă. Îi greu de explicat pentru că e un limbaj vizual și dacă nu ai limbajul vizual antrenat... E ca și cum în școală am învățat să scriem, să citim. Asta cunoaștem. Și la imagini ne uităm de multe ori de la stânga la dreapta. Și limbajul vizual e total diferit.

Cum interacționezi cu oamenii din orașul tău?

Mă știe toată lumea. Pot să vorbesc cu oamenii, să interacționez cu ei, îs foarte primitori, foarte de treabă. M-am dus la barul ăla unde am filmat video-ul pentru campania de pe Indiegogo, m-am dus la tanti aia, i-am zis știți că eu îs artist fotograf, vreau să fac aici ceva, să filmez. I-am zis de a cui îs. A lui Gordan. Și a zis, Haideți aici la mine. Aci găsiți de toate. Tragedie, comedie. Mă bucură chestiile astea, când îs oamenii deschiși, deși poate nu înțeleg 100% ce fac eu, dar o fac de dragul meu. (...) Ai un fel de echipă în tot orașul care te poate ajuta să faci ce îți dorești. Nu te întreabă, au încredere în tine. Dacă aș putea să fiu recunoscut ca artist local, asta ar fi cel mai ok pentru mine.

 
De la filmarea video-ului pentru campania de crowdfunding

Să fii artistul local? Adică?

Să mă cunoască lumea și să zică. No hai la mine acasă. Eu îs curios de ce e la oameni acasă. Să știu pe omul ăsta ce-l bucură, ce-l supără. (...) Și ei îs un fel de artiști. Mergi la om, te cheamă în casă, îți arată ce o făcut și el. Se laudă și ei cu arta lor, cu ce-o făcut.

 

Mi-a plăcut ce ai zis în prezentarea de pe Indiegogo. „I already have the memory and I’m waiting for the memory to manifest itself.”

E sincer, nu e o bălărie acolo. E o treabă reală. Îs memoriile pe care le am eu din anii ‘90 și care îmi afectează gândirea vizuală, limbajul vizual. E vorba de condiția umană. Ce e să fii om? Da de ce mă atrag chestiile alea? De ce, de ce, de ce. Și dacă îți pui întrebarea asta de vreo 5 ori afli răspunsul.

Și de ce te atrag?

Ține de memorie și de psihologia mea personală. Asta e cu arta. Cu cât ești mai adâncit în tine, cu atât ești mai universal. Poți să relaționezi cu mai multă lume prin arta ta. Oamenii se regăsesc în ceea ce faci tu. Trebuie să știi sigur cine ești.

Cum ai ales titlul ăsta: Familiar place?

Foarte târziu. (Râde). Când am gătat de făcut pozele. M-am gândit cât de stranie e familiaritatea. Ăsta e primul gând care mi-o venit în cap. Când ești prea aproape nu îți dai seama de lucruri. Trebuie să te îndepărtezi un pic. Prin fotografie asta faci. Te lasă să te depărtezi un pic. (...) E ca și cu visele. Visele îs ciudate și random, nu au nimic concret acolo. Dar tu tot din inconștientul tău le scoți. Așa îs și lucrurile astea care îs prea aproape. Prea aproape încât nu ne dăm seama de ele.

 

Cum a fost când ai mers la Cluj la facultate? Ai ajuns într-un spațiu care nu ți-era familiar.

E ciudat că și acolo găsești familiarul. Te-ai mutat și ai stat în chirie într-un apartament din ăsta vechi care arată ca la bunică-ta acasă. Contrastul de oameni tineri, studenți care locuiesc în apartamentele astea vechi e interesant. Și acolo e familiarul. Bineînțeles că nu îl mai găsești în blocurile noi.

Simți nevoia de a salva trecutul, de a-l recupera?

Eu nu am o agendă de asta, de salvare. Eu numai arăt.

Mă refer la nivel de căutare personală.

Îs nostalgic, asta e problema. Nu știu dacă e o problemă, asta e. Dar într-un fel nostalgia asta e toată România. Mai ales care îs mai bătrâni așa.

Ce crezi că e în spatele nostalgiei? Pentru tine ce e?

Am avut așa o copilărie faină. Probabil de acolo, după aia s-o îngreunat viața. Trece așa o vârstă și nu mai ești așa ca un prunc. E un fenomen normal. Destul de comun, vrei să rămâi mic.

Și cum de te-ai gândit să publici o carte?

E mai bine ca într-o galerie. Cartea o să fie și destul de micuță. Și ca să vezi pozele o să trebuiască să o ții destul de aproape de tine. Stai și te uiți la fiecare imagine. Cartea e acolo, o poți pune în bibliotecă. Te mai uiți a doua oară, vezi chestii pe care nu le-ai văzut. E un mediu mult mai bun pentru fotografie, decât o expoziție. Mergi să te uiți la ea, e mai multă lume acolo, nu prea te uiți la poze că trebe să socializezi cu oamenii. Și cărțile în general au chestia asta de adevăr.

Din ce trăiești?

Editez poze pentru reviste de modă din New York și alte chestii. Îs retoucher. Dacă știi ce e. Mi s-o potrivit foarte bine.

Cum de te-ai întors în Șimleu după facultate?

Asta e chestia că pot să fac treaba asta de oriunde. Mă mutam și la țară dar nu aveam unde să stau.

Ai oameni în Șimleu cu care ai chestii asemănătoare, care-s pasionați de fotografie?

Îs oameni. Nu trebe să fie pasionați. Nu mă interesează să fac parte dintr-o comunitate. Adică mă intereseză, dar nu asta artistică. Ci să fac parte dintr-o comunitate normală, să îi pot fotografia.

 

de

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

25 January 2018 ora 09:51


Tag-uri


X Revista Scena9