În dimineața de joi, 26 martie, cu câteva zile înainte de a-mi da demisia de la munca de taximetrist în New York-ul pandemiei, am prăjit gogoși. Cele mai bune sunt și cele mai decadente, așa că Boston Cream Donuts s-au întâmplat fără prea mult stat pe gânduri: această specie de gogoașă mult îndrăgită de americani este umplută cu cremă și tăvălită într-o glazură simplă de apă, zahăr pudră și cacao. Se anunța o zi frumoasă, 12 grade se prelingeau deja pe-afară, soarele aproape că spărgea orice urmă de panică. 385 de morți de COVID-19 declarați astăzi. Prin geamurile larg deschise se auzeau triluri de păsări voioase. Acasă, în cartierul Bedford-Stuyvesant din Brooklyn, la etajul doi al unei clădiri de tip brownstone cu basoreliefuri de femei ce aduc a Grecie antică, era cald și un aer liniștit îmbia cu arome de desert proaspăt și muzică de la Radio FIP.
În iunie urmau să se împlinească 5 ani de când conduc prin New York pentru UBER, LYFT și CURB (un program de taximetrie pentru persoane cu dizabilități minore). O altă aniversare - 12 martie 2020, întâmplător și ziua surorii mele, marchează 8 ani de la ceea ce numesc renașterea personală: trecerea de la tânără dezorientată, la însușirea carierei de fotograf documentar reprezintă cel mai important eveniment din viață. Tot acum 8 ani, mă mutam la New York, unde noi, artiștii, acești notorii săraci de lux, jonglăm mereu cu munci, ca să ne descurcăm. Trebuie!
Noua realitate în care ne aflăm pe timp de pandemie dictează o reorganizare blândă a felului în care relaționăm cu noi înșine. Această nouă realitate impune calm, răbdare, solidaritate, dibuirea talentului de a fi. Această nouă realitate cere un angajament în redefinirea dimineților, a după-amiezelor, a serilor. Și arta? Mai contează? Păi, dacă ne bem cafeaua dintr-o cană colorată și avem o masă în bucătărie unde s-o așezăm, eu zic că este evident. Și florile sunt, la o adică, o artă. Gogoșile? Artă culinară. Ca persoana fizică, trăiesc și creez sub impresia că respirăm într-o lume unde fiecare dintre noi are valoare.
Sunt mare fan al textelor din seria ,,Truisms” a artistei newyorkeze Jenny Holzer. Este un tip de artă pentru noi toți, ce denunță elitismul pretențios care uită, prea des, de taximetristul a cărui muncă este esențială pe timp de pandemie (în vreme ce galeriile de artă, al căror venit anual individual depășește milionul de dolari, sunt considerate afaceri neesențiale). „We are all delicately interconnected” („Toți suntem delicat interconectați”), spune Holzer într-o lucrare. Sau ,,Abuse of power comes as no surprise’’ (,,Abuzul de putere nu este o surpriză”). Sau ,,Money creates taste” (,,Banii creează gustul”). Textele simple, incendiare, poetice, își au începutul într-o serie de postere lipite de artistă pe timp de noapte pe zidurile Manhattan-ului, în prima parte a anilor ‘70. Arta lui Holzer subliniază monocultura defectă și plină de aere a pieței care, ironic, a adoptat-o încă de pe atunci. Deși a câștigat marele premiu la Bienala de la Veneția în 1990, Holzer își continuă munca activistă prin instalații în aer liber și prețuri accesibile la obiectele create pe lângă expoziții. Un tricou original din bumbac sustenabil costă $35 și-mi face deja cu ochiul.
Cum ai ajuns în America? Ce ai studiat în facultate? De ce ai ales taximetria? Care sunt planurile tale de viitor? Am mai scris despre această viață nouă & inspirată de când m-am mutat la New York - renașterea a fost ruptă din filme, Berbec cu ascendent în fantastic. Cum stă treaba cu copilăria, anii formatori? Psihologia nu le știe pe toate, dar le mai nimerește câteodată: când eram mică, îmi doream tare mult să construiesc un spital gratis. Nu am întâlnit aliați în școala generală, dar focul New York-ului și accesibilitatea creațiilor lui Jenny Holzer, de exemplu, mi-au devenit aliați și forța din spatele proiectul artistic-umanitar BE KIND FOR REAL, pe care l-am lansat în 2014. Și eu vând tricouri din bumbac sustenabil la $35, tot așa guerilla-style, exclusiv prin mesaje private pe rețelele sociale - jumătate din profit (aproximativ $10/tricou) este donat. În total, $10,600 au ajuns la organizații din New York la început, iar în ultimii patru ani donațiile au fost direcționate către o familie din București. Capul acestei familii, Lăcrămioara, voluntar pe ambulanță în capitală de doi ani, se confruntă cu pandemia aproape zilnic. Îi îndemn pe cei care au cum, să ajute serviciile de salvare, au mare nevoie.
New York-ul nu a fost niciodată o oază de liniște și bine pentru locuitorii săi (admiratori, inamici, gigolo etc.). E un oraș scump - stres curat, stres ca o porție dublă de șarlotă, stres șarmant, un drog aflat, de exemplu, la polul opus al papilelor gustative față de sarmale, să zicem. Mi-e dor de ele tot timpul.
Dar orașul nostru își îngroapă cu ușurință defectele: ne dăruiește mai întâi de toate povești, doldora. Ne-a dăruit inconfundabila piesă „New York, New York” a lui Liza Minnelli. Ne-a mai dăruit Patti Smith și salata ei favorită de la Uma’s în Rockaway Beach (anul trecut am gustat și eu acel maldăr fosforescent de morcovi rași, e perfect & divin !) și Sex and the City, mai țineți minte - modă, împreună, afară?
New York a provocat incendii în sufletul celor care îmi împărtășesc plăcerile bolnave pentru ultra-pretențioasele autoare concetățene (întâmplător, și ele queer, ca și mine): Susan Sontag & cea încă în viață, monstruoasa și adorabila Fran Lebowitz, care putea fi văzută și pândită din când în când la Bar Pitti, pe 6th Avenue. New York se afișează în filme la braț cu personajele principale. De pildă, dacă e să mergem tot pe tema queer, Can you ever forgive me?, un film din 2018, starring Melissa McCarthy, este un adevărat tour de force al New York-ului. Nu vă povestesc filmul, dar știați că Melissa s-a mutat la New York la 20 de ani cu $35 în buzunar?
****
Vineri, 27 martie, m-am trezit greoi, fără alarmă, pe la 10 dimineața. 519 morți de COVID-19. Nu am băut cafea, cofeina stimulează producția de urină, iar la volan, protejată vag și temporar de mănuși de unică folosință, riscam să consum prea multe perechi prea repede. Ideea era să ies cât mai rar din mașină. În cursul unei zile normale, frecventez cam două-trei toalete. Acum nici toaletele nu mai erau ce fuseseră, o adevărată aventură urbană pentru un fotograf documentar (am o serie de fotografii aici). Depistarea unei toalete publice a devenit un coșmar în urma închiderii bruște a cafenelelor pe 16 martie. Venitul meu de taximetrist se afla și el în cădere liberă. La începutul acelei săptămâni, UBER și LYFT ne cereau să rămânem pe străzi nu pentru bani, ci pentru aproapele nostru, subliniind faptul că alți lucrători esențiali - cadre medicale, de exemplu, vor avea nevoie de noi mai mult ca oricând.
După câteva zile de condus medici și asistenți, mă simțeam copleșită. Plăcerea de a șofa dispăruse și, odată cu ea, viața din mine; jovialitatea se transformase într-un soi de eroism cu care nu mă identificam. Cu o parteneră șomeră acasă (Lily a intrat în șomaj pe 13 martie), resurse financiare și de protecție minime și riscul de infectare ridicat, ideea de „lucrător esențial” nu-mi mai surâdea. În acea dimineață am plecat la muncă înaripată de o singură dorință - aceea de a fi recunoscută ca lucrător cu drept la ajutor din partea statului. Guvernul american se împotmolea de câteva zile în adoptarea unei legi atotcuprinzătoare a șomajului, care în sfârșit ne-ar fi oferit și nouă, taximetriștilor (considerați „independent contractors” sau „freelancers”), o plasă de siguranță. Înec după înec, legea cerea o rezoluție finală chiar în ziua aceea.
Vineri, o zi aproape ca orice altă zi înainte de carantină - 16 curse, $200, „not bad”, cum se spune aici. Câștigul mediu într-o zi de weekend se plimba între $300 și $350. De când cu pandemia, cursele au fost puține și cutremurătoare și și-au meritat efortul - dialogurile cu asistentele medicale, doctorii și lucrătorii esențiali s-au strecurat în postările de Instagram & Facebook. Numai așa am înțeles gravitatea situației. Nimeni nu a fost pregătit pentru așa ceva - acel ceva are o formulă: un număr mare de bolnavi într-un timp foarte scurt + rată de răspândire inimaginabil de ușoară și rapidă + lipsa de organizare la nivel național = o combinație letală, ce doboară pe capete nu numai bolnavii, ci și cadrele medicale suprasolicitate.
Am primit sfaturi, le dau mai departe:
1.Purtați mască & mănuși de protecție în afara casei!
2. Spălați-vă pe mâini!
3. Stați acasă! 25% din cei infectați sunt asimptomatici și pot răspândi virusul cu ușurință celor vulnerabili.
4. Nu panicați! La un moment dat, e foarte probabil ca toți să avem COVID .Ideea este să nu asaltăm sistemul medical acum, când numărul ventilatoarelor necesare supraviețuirii celor cu simptome grave este insuficient.
5. Nu acumulați în neștire alimente sau medicamente. Acest gen de panică nu numai că este inutil, ci creează probleme celor care chiar au nevoie de aceste resurse.
6. Nu mergeți la spital preventiv - numai în caz de simptome severe (febră + dificultăți de respirație) chemați o ambulanță. Nu luați taxiul nicăieri dacă simțiți că sunteți bolnavi, riscați să infectați și șoferul, și pasagerii care urmează după dumneavoastră!
7. Fuck Trump!
Voi ilustra numărul 5 din lista de mai sus - vineri, 27 martie, pe la ora 15:00, o pasageră la vreo 50 de ani a petrecut aproximativ 40 de minute în mașina mea. Cum am intrat pe autostradă, și-a sunat rudele bolnave - le întreba cum se mai simt, dacă au reușit să găsească spital să le primească, s-a rugat la Dumnezeu pentru sănătatea fiecăreia, în timp ce tușea uscat și violent. Gândul că ea era sursa de infecție în familie o îngrozea - plângea, tușea și avea COVID-19. Se încheie cursa, dau cu spray sanitar și termin flaconul (ultimul), înghit și eu o doză ,,sănătoasă” de vapori prin masca FFP2 deja expirată de câteva zile. După ea au urmat alți pasageri, niciunul cadru medical. Am mai vorbit cu un tip, Elvis, căruia masca îi atârna mai întâi sub nas, iar la sfârșitul cursei, numai de o ureche. Mi-a spus că lucrează la o școală care a rămas deschisă pentru a servi prânzul copiilor care nu își permit să mănânce acasă. (Pe timp de pandemie, în jur de 115,000 de porții de mâncare sunt distribuite/oferite zilnic elevilor nevoiași ai școlilor publice din NY.) Elvis are doi copii și îi este frică să nu se infecteze. A încălcat punctul 5 de mai sus: de două zile se scula cu noaptea-n cap ca să se testeze la spitalul din cartierul lui. Nu avea simptome și i s-a refuzat testul de ambele dăți. Mi-a spus că o să stea la coadă și a doua zi, și a treia, etc. până i se face testul.
****
La vârsta de 12 ani, când drama familiei mele se întețea și anunța dezastru iminent, am plecat de acasă sub pretextul că îmi doream să învăț să fac prăjituri la strămătușa Argentina. Am petrecut o vară întreagă cu Angi și rețetele ei, am copt ruladă și am făcut gem de piersici împreună. De atunci, gătesc nu numai pentru plăcerea personală și a prietenilor - bucătăria e locul unde mă simt cel mai în siguranță.
Gogoșile americane au și ele o istorie lungă și complicată, ale cărei origini rămân un mister. O imagine din vremea Primului Război Mondial cu tânăra Stella Young, o voluntară a ONG-ul creștin Salvation Army, înarmată cu un lighean plin ochi cu gogoși pregătite pentru soldații americani ce luptau în tranșeele francezilor, oficializează prezența acestui desert în mentalul colectiv. Pe timp de criză, un aluat simplu din făină, apă și drojdie avansează în sfârșit în rang, depășindu-și condiția domestică.
Imediat după Primul Război Mondial, s-a declanșat Marea Criză Economică, un plonjon economic spectaculos cu origini în America, ale cărei efecte s-au resimțit la nivel global timp de peste 10 ani. În urma ei, 20% dintre americani au devenit șomeri. În ultimele două săptămâni, rata șomajului la nivel național a atins deja 14%. Asemănările dintre Marea Criză și ceea ce se petrece aici și acum din cauza felului în care președintele Statelor Unite a decis să lupte împotriva COVID-19 sunt spectaculoase, îngrijorătoare, nimicitoare.
Pe 27 martie 2020, Donald Trump declara în cadrul unei conferințe de presă: „Tot ce-mi doresc de la ei (i.e. reprezentanții statelor cu guvernare democrată), foarte simplu, vreau să-mi fie recunoscători. Nu vreau să spună lucruri neadevărate. Vreau sa fie recunoscători. Facem o treabă bună aici.” Această ,,treabă bună” lipește încă o mărgea de plumb în șiragul de minciuni și informații false cu care Trump ne sugrumă de câteva luni sau, hai să fim serioși, de câțiva ani. Consiliul Național de Securitate al Statelor Unite, responsabil cu gestionarea pandemiilor, îl anunțase pe Trump încă de la începutul lunii ianuarie despre pericolul iminent al răspândirii noului coronavirus. Din nou, pe 29 ianuarie, consilierul comercial al Casei Albe, Peter Navarro, a trântit (sper) un ditamai documentul pe biroul președintelui, ce detalia minuțios criza ce urma să ne înghită. Dl. Navarro anunța sute de mii de morți și pierderi economice de sute de miliarde. ,,Numai” 6 săptămâni s-au scurs între primul semnal de alarmă și distanțarea socială recomandată la nivel național.
Pe 27 martie, se înregistrau 25.398 de bolnavi în orașul New York, 44.635 de cazuri, cu un total de 519 morți în statul New York. În aceeași zi s-a anunțat că numărul echipamentelor de protecție disponibile în oraș se va epuiza în jur de 5 aprilie, în lipsa unui ajutor federal. Ca fapt divers, orașul New York nu a mai fost reprezentat de un republican la nivel statal sau prezidențial din 1928. New York, un stat cu un istoric politic majoritar de stânga (1988 - prezent), deține cel mai mare număr de bolnavi din SUA la momentul actual.
Lipsa unei omogenități în comunicarea consilieri-președinte, guvernator-președinte, primar-guvernator-președinte, președinte-cetățeni, a dat New York-ului ceea ce îi aparține: deținem cele mai multe cazuri de COVID-19 din Statele Unite. Batem recorduri zilnic.
****
Pe 30 martie am înapoiat mașina închiriată pentru taximetrie, apoi am demisionat. Nu sunt taximetrist de profesie. Sunt artistă, mă pricep la fotografie și bucătărie. Conduc cât să-mi pot întreține existența, aportul meu la societate este strâns legat de plăcerea personală de a fi, în afara goanei carieristice specifice orașelor mari, cu care nu mă mai identific de o vreme. Prin urmare, statul acasă e liniștit, sunt călită de când am trecut prin… Hai că vă povestesc rapid: în 2015, fotografiam un proiect în Tanzania. Lăsasem în New York casă, masă, mașina proprie. Eram pe picioarele mele, în sfârșit. Aflu că agentul meu de asigurări mă înșală. Pierd tot, ajung direct în Puerto Rico și stau acolo vreo trei luni cu o iubită bogată & suferindă. Treaba nu se lipește ca lumea, plec din nou, ajung în NY cu $120 în buzunar. Un băiat al străzii îmi cere $20 chiar la ieșirea de la metrou, după care mergem împreună să-i cumpărăm un încărcător de telefon. Începe faza cu dormitul pe canapelele prietenilor, care continuă vreo trei ani, tot pe-atunci începe naveta New York - București (care continuă până astăzi). Sunt bine acum, exercițiul mental ,,adăpost, mâncare, astăzi” a înlocuit nevoia de a controla ,,trecut, prezent, viitor”. Lucruri importante, zic și eu. Am brodat la un moment dat ,,SHELTER” (ADĂPOST) pe un tricou negru, arta de a trăi mă fascinează pe bune.
În urma aprobării noii legi a șomajului, sunt protejată o vreme - cifrele arată așa: $600 săptămânal până pe 31 iulie + ajutorul de șomaj bazat pe venitul din 2018/2019, timp de 39 de săptămâni. (În New York se acordă un maxim de $503 săptămânal - dacă primeam 75% din venitul brut, cum e în țara mea natală, ieșeam din carantină cu buzunarele plesnind.) Cererea pentru ajutorul de șomaj trebuie reînnoită săptămânal pe un website cu probleme majore, dar înțeleg, așa este într-adevăr mult mai eficientă tocarea nervilor. Poate, poate renunț la întins mâna. Aici se practică masochismul (ăla nașpa) la scară națională: nu se ține cont de adevărata valoare a banului care variază monumental de la stat la stat. De exemplu, în New York, chiria noastră este de $2,400 pe lună - sufragerie + dormitor, standard, departe de centru, aproape de aeroport, în cartierul lui Biggie Smalls, dacă vă zice ceva. (Dacă nu vă zice, poate „m-am născut și am crescut în cartierul Abator, Constanța” e mai pe limba noastră.) În Wichita, Kansas, aceeași combinație - $470 maxim. Mă mut? Nu mă mut! Îmi iubesc prietenii de aici, iubim iremediabil New York-ul.
Apropo, gogoșile prăjite pe 26 martie au fost împărțite cu prietena și vecina mea, Mona. Regizoarea Mona Nicoară. Mona, aliatul numărul unu al comunității queer din România încă de prin ‘90, când se intra la închisoare pentru asta. Mona, cea care a surprins în al său documentar, ,,Școala noastră”, ultra-ineficiența sistemului școlar românesc (în general, dar mai ales) când vine vorba de integrarea coerentă a copiilor romi. Mona, cea care a întregit cu măiestrie portretul controversatei scriitoare Nina Cassian în ,,Distanța dintre mine și mine”.
Primesc emailuri zilnic care mă cheamă la datorie - citez: ,,Drivers needed for TOMORROW for NYC Food Delivery Program - this work is paid: Drivers will be paid $15/hour, plus reimbursement for gas mileage and tolls” (,,Avem nevoie de șoferi MÂINE pentru Programul de Distribuție de Mâncare al Orașului NY - această muncă este plătită: Șoferii vor fi plătiți $15/oră, plus benzină și taxele de drum.”) Nici urmă de ofertă pentru echipament de protecție. Cum să-mi ceri asta? E ca și când mi-ai cere să fac sex fără prezervativ.
Dacă în urmă cu o săptămână mă mândream cu faptul că noi, taximetriștii, suntem lucrători esențiali, niște eroi ai patriei în a doua linie, care-i ajută pe cei din prima linie, acum încerc altfel, prin sfaturi culinare virtuale & imagini vii.
Dar să revenim la ale noastre, mai magice.
Cu Mona m-am intersectat acum câțiva ani printr-un noroc extraordinar, zis „serendipity”. New York este notoriu pentru acest fenomen: apariția și evoluția întâmplătoare a evenimentelor, într-un mod fericit sau benefic. Întrebați orice newyorkez și poveștile vor curge. Într-o cafenea dintr-un cartier pe care nu îl frecventez, eram prinsă într-o discuție pe Skype. Mona, la câțiva pași distanță, și-a auzit limba - deschiderea și căldura au îndemnat-o să-și ofere tăcut cartea de vizită. Deasupra ecranului, mâinile noastre s-au întâlnit și au stabilit o prietenie, sper, pe viață. Am izbucnit în plâns după ce i-am înmânat jumătate din producția de gogoși de pe 26 martie. Eram terminată psihic, aveam nevoie tare mult o îmbrățișare. La fiecare câteva zile, Mona ne invită pe cei câțiva români din cartier la o socializare distanțată în fața casei. E o plăcere și ne face bine tuturor să menținem ad hoc și responsabil o idee de normalitate. Zilele trecute, ce festin de mici și țuică de la Roxana, prietena care stă chiar vizavi de Mona!
New York, dragul meu New York, dacă am cedat vreodată unui lux, a fost cel culinar. Aveam pe listă Eleven Madison Park, pe Madison Avenue, care a primit titlul de cel mai bun restaurant din lume în 2017, pentru când împlinesc 10 ani în New York. Da - este atât de scump. Bucătarul șef Daniel Humm a anunțat pe 1 aprilie redeschiderea restaurantului, dar cu un nou scop de data aceasta - vor găti și oferi mâncare gratis cadrelor medicale și celor afectați de criza produsă de COVID-19. Cozile din fața magazinelor alimentare din anii ‘30, din timpul Marii Crize, se vor repeta, așa cum se repetă, știm bine, istoria. Ca locuitorii New York-ului de atunci, aliniați cuminți și rușinați, alb-negru, în așteptarea unei cafele și gogoși calde, anunțate cu majuscule pe tăblii deasupra bucătăriilor dedicate celor nevoiași & suferinzi, suntem și noi, color, în carne și oase, pe Madison Avenue.
Gogoașa americană, găurită, și-a dobândit forma de la un navigator britanic, la mijlocul anilor 1800 - dl. Gregory a modificat rețeta mamei sale pentru a economisi rația de făină de la bord. Gogoșile-colac ale Americii din anii ’30 erau deseori însoțite de un răvaș, menit să inspire încredere și speranță în ziua de mâine. Ele spuneau așa: „As you go through life make this your goal: Watch the doughnut, not the hole” - pe limba noastră, via google translate, vă ofer umorul necesar orice-ului: „Pe măsură ce treci prin viață, fă-ți obiectivul tău: urmărește gogoașul, nu privi în hău.”
