Tot tânjind după timpul frumos care se lasă așteptat, am pregătit două plimbări prin cinemaul francez, ambele disponibile pe MUBI, care să ne amintească plăcerea de la bate la pas un oraș, descoperindu-l din nou și din nou.
Le Pont du Nord (Jacques Rivette, 1981)
Cum îți dai seama că privești filmul cuiva care dispăruse o vreme de pe radare, iar acum s-a întors printre noi? Observând că parcă știm de undeva ceea ce ne arată – există mereu un sentiment de mers temător cu spatele, pe urma propriilor pași, într-un astfel de film –, în același timp în care înțelegem că totul e altfel. Cu Le Pont du Nord, Rivette părăsea o perioadă experimentală a carierei și revenea la povești ceva mai convenționale. E ăsta un lucru rău în sine? Nici pe departe, întâi pentru că înscrierea într-o narațiune clasică permite să te detașezi treptat de ea cu încă și mai multă voluptate („să uiți scenariul”, cum zicea Serge Daney), și-apoi pentru că ce e convențional pentru Rivette este deja inimaginabil pentru alți cineaști.
Am revăzut de mai multe ori Le Pont du Nord în ultimul an, și nu cred să-i fi dibuit vreodată sensul până la capăt; arătare cameleonică, filmul schimbă viteza de fiecare dată când simte că i-ai prins jocul. Cum s-ar putea rezuma? Ca un thriller difuz petrecut pe străzile Parisului – nu există niciun interior în film – și pus la cale de complotistul-șef al Noului Val Francez? Ca o plimbare scurtcircuitată pe urmele a două eroine fabuloase, Marie Lafée (Bulle Ogier) și Baptiste (Pascale Ogier), ghizi turistici fără voia lor, care ne învață cum să privim un oraș pe care credeam că-l cunoaștem? Sau ca o colecție de gesturi care, în generozitatea lor inutilă, trimit mult dincolo de rațiune, în zona necartografiată a suplimentelor sufletești? Mă tot gândesc la scena mică în care, discutând neîntrerupt cu Baptiste, Marie scoate din tolbă o fustă roșie, și-o trage peste fusta ei neagră, apoi și-o dă jos pe cea neagră și o bagă în tolbă. Mă tot gândesc pentru că nu înțeleg ce mi se spune acolo, sau dacă mi se spune ceva – și poate că frumusețea tot mai greu de găsit astăzi a cinemaului în asta constă: în capricii de mizanscenă care ne fac ocheade dintr-o altă temporalitate, în care e permis să nimerim pe lângă poveste și să dăm peste o realitate mai plină și mai seducătoare.
Cu ocazia asta am realizat și că prima parte din cel mai recent film al lui Radu Jude, cea în care o femeie umblă prin București cu niște treabă vag precizată, evocă – poate inconștient – acest film. Căci în Le Pont du Nord, orașul prinde să ne vorbească prin statuile sale care se bat în schimburi de priviri insistente cu personajele și prin straturile sale eterogene de timp – camera ne plimbă printre ruine și noi cartiere de blocuri – care-l transformă în mană cerească pentru etnologul ascuns în Rivette și în teren de western pentru cinefilul care se luptă cu etnologul. După cineastul francez, lumea e o hartă, iar harta e un Joc al Gâștelor care se cere descifrat cu migală, fiindcă altfel riscăm să pierdem o dimensiune a vieții. Poate niciun film n-a anticipat mai bine impulsul de-a ieși la aer care ne încearcă pe toți acum – și nici nu-i de mirare că, nevoite să petreacă noaptea undeva, cele două eroine intră într-un cinema cu program non-stop unde se proiectează un film numit Les grands espaces. Între paranoia și dorința ușor infantilă de aventură, născută din complicitatea acestui formidabil duo mamă-fiică, la care se adaugă prezența legendarilor Jean-François Stévenin și Pierre Clémenti, Rivette a dat aici unul dintre marile filme ale anilor ‘80.
Le Parc (Damien Manivel, 2016)
Există lucrătură mai minimalistă, care să dea totuși randament prin marile festivaluri, decât ce face Damien Manivel? Am văzut acum destulă vreme debutul său, Un jeune poète, despre un tânăr care se plimbă printr-un orășel din sudul Franței cu un caiet de versuri în mână – dar țin minte că, prin comparație, un film de Éric Rohmer sau Paterson al lui Jim Jarmusch păreau blockbustere în floare. Manivel a rămas fidel rețetei sale spartane și cu Le Parc, care descrie nici mai mult, nici mai puțin decât date-ul crispat al unor liceeni într-un parc (cunoașteți sentimentul?). Afară e soare, lumea din jur face sport, iar conversația tărăgănează, cum se întâmplă mai mereu la o primă întâlnire: ce lucrează ai tăi, ce vrei să faci mai departe – flecăreală de trecut vremea, dar care aici parcă nici asta nu reușește. Căci timpul, în filmele lui Manivel, e robust și nu se lasă păcălit cu una, cu două, mai ales că cineastul nu-l bruschează în niciun fel. Camera filmează de la distanță, fără tăieturi, iar efectele sale, chiar și în jumătatea a doua, mai onirică, a filmului, au simplitatea și naivitatea – în sensul artei naive – unui Méliès.
Nu dau cine știe ce spoiler dacă zic că întâlnirea nu decurge conform planului. Nimic dramatic la mijloc, doar un suflet necioplit de adolescent. Probabil că cel mai interesant moment al filmului conține un lung plan-secvență filmat la ceas de seară, când în jur lumina scade în direct, și care ne-arată cum toate așteptările fetei cu privire la acest potențial iubit se năruie în urma unui schimb dureros de SMS-uri. Filmul reușește atunci să se deschidă către puterea de fascinație a nopții, conștient totodată că a te lăsa captivat de vraja ei înseamnă a te arde. În întunericul deplin al parcului acum închis, fata dă peste un agent de întreținere, iar interacțiunea lor tot mai ciudată, cu individul care tace și își agață un zâmbet hipnotic pe față, produce ca o dereglare a simțurilor. În lumina artificială a reflectoarelor, acest angajat de culoare pare ieșit dintr-un film expresionist de Pedro Costa. Dar nu-i cazul să fac din țânțar armăsar: Le Parc e un film mic, care-și asumă că lucrează cu cele mai modeste mijloace chiar și atunci când dă semne că se ridică de la sol. Ca un organism viu pe care-l duce în sus chiar și o pală timidă de vânt, fără ca ăsta să fie neapărat meritul său, și care știm că va reveni curând pe pământ.
