Bonjour, art lovers et haters. Gallerina a fost recent în inspecție la Paris Photo Fair, cel mai mare și mai prestigios târg de artă dedicat în întregime fotografiei, și s-a întors la voi cu impresii. Evenimentul a avut loc la sfârșitul lui 2025, în superbul Grand Palais, unde a adunat peste 200 de expozanți, 178 de galerii și vreo 40 de edituri din toată lumea. În acest labirint vizual copleșitor, talk-urile și toate întâlnirile cu artiști au turnat benzină pe fomo-ul meu cronic.
După câteva încercări nereușite de a urma traseul plănuit meticulos, am decis să aleg cu inima și să las instinctul să mă poarte către următoarea lucrare. Pe măsură ce descopăr târgul, galeriștii îmi povestesc frenetic de ce standul lor este „mai cu moț” decât celelalte și gesticulează amplu spre lucrările cu prețuri formate din prea multe zerouri. Trendurile nu s-au schimbat semnificativ anul acesta. Nostalgia și estetica analog continuă să domine vizual târgul, cu polaroide, tehnici alternative de intervenție asupra fotografiei, arhive și vintage vibes. Deși formula rămâne atractivă, riscă uneori să devină repetitivă, iar diferența o fac acei artiști care folosesc aceste estetici nu doar ca referință stilistică, ci ca motor conceptual real.
Polaroid & tehnici analog
Polaroidul, gândit inițial pentru amatori și ulterior popularizat de artiști precum Marie Cosindas sau Andy Warhol, suferă o resuscitare ce persistă deja de câțiva ani. Să fie oare motivul unicitatea obiectului artistic sau o speculare abilă a nostalgiei pentru analog care ne inundă feed-urile?
Aceste pătrate cu margine albă sunt elevate și devin dezirabile printr-o schimbare de context. Welcome to the art world. O custodă de la galeria Carole Lambert din Paris mi-a sugerat cea mai simpatică comparație: „Polaroids are like Pokémon cards. Small, collectible, addictive.” Ideea a prins contur în timp ce vorbeam aprins despre polaroidele Donnei Trope, o artistă autodidactă care a fotografiat de-a lungul carierei pentru numeroase reviste de modă și campanii publicitare.
Lucrările propuse sunt extrase dintr-o arhivă vastă a artistei (aproximativ 25.000 de imagini) care, la vremea lor (anii ‘80), au funcționat ca teste de lumină pentru shootingurile realizate ulterior cu echipament profi. Polaroide fără nicio pretenție artistică, folosite ca preview într-o epocă lipsită de feedback digital. Schimbarea de context și de trend le-a repoziționat însă spectaculos: de la material utilitar la obiect de colecție. La prima vedere am putut să jur că este vorba de un proiect autonom, nu de „schițe”.
La capitolul polaroide gândite ca obiect, găsim o estetică fermecătoare și romantică în lucrările lui Yunya Yin, o tânără artistă din China care traduce vizual zona de tranziție în care valurile lovesc țărmul. La ea imaginea devine nestatornică, este eliberată din formatul clasic și transferată pe scoici.
Am găsit și varianta de polaroid XXL cu intervenție picturală în proiectul Conversation avec Claud” semnat de François Halard, un fotograf francez născut în anii ‘60 și cunoscut pentru fotografiile de interior cu tentă picturală. La polul opus, reapar faimoasele gheişe dezbrăcate ale lui Nobuyoshi Araki, fotograf japonez notoriu pentru imaginile sale erotice, aflate constant la limita dintre confesiune personală și exploatare estetică. Le-am regăsit într-o expoziție conexă - Polaraki, organizată la Musée Guimet.
Arhiva ca teren de joacă în fotografia contemporană
La capitolul tehnici alternative, nu au lipsit imaginile de arhivă în toate formele posibile: decupate, cusute, pictate - you name it.
Eu nu am fost niciodată adepta utilizării arhivei ca strategie de lucru în fotografia contemporană și nu am înțeles insistența obsesivă a profesorilor din facultățile de artă pe această direcție. Totuși, câteva proiecte descoperite la Paris Photo Fair m-au făcut să-mi nuanțez (foarte puțin) poziția. Am dat peste abordări ale arhivei găsite/salvate, ale arhivei publice și ale celei personale, iar atenția și meticulozitatea unor tehnici mi-au demonstrat că mediul acesta chiar are potențial, mult mai mult decât îi acordam eu credit.
Anaïs Boudot, artistă franceză născută în 1984, caută limitele fotografiei prin obiecte hibride. Aceasta lucrează cu imagini recuperate din târgurile de vechituri și le transferă în mici arhitecturi sub forma unor căsuțe din sticlă. Îmbinările argintii și fragmentele colorate realizate prin tehnica Tiffany specifică vitraliului, unde bucăți de sticlă sunt unite prin benzi de cupru și metal, dau obiectelor un aer de bijuterii fragile.
Un exemplu de utilizare a arhivei publice este seria Love is in the Air (inox edition) a lui Carlos Aires. Artistul originar din Spania folosește fotografia și instalația pentru a comenta critic realitatea politică și socială contemporană. Acesta pornește de la siluete decupate din fotografii alb-negru clasate la secțiunea „catastrofă” din arhiva Antwerp Photo Museum, pe care le gravează apoi pe… satâre. Da, satâre. Violența vizuală este ilustrată ad literam, nu este loc de subtilități la Carlos Aires.
La balcon, în expoziția Fair Families prezentată de Centre National des Arts Plastiques, lucrările lui Carolle Benitah, o artistă cu dublă origine (franco-marocană) care a activat în zona fashion design-ului, până să înceapă să lucreze cu fotografia, reactivează arhiva personală într-o manieră fermecătoare, prin intervenții delicate cu fire, cusături și sclipici. În trecut am militat pentru încetarea reciclării obosite a imaginilor din arhiva familială și probabil acum ar fi un moment bun să-mi întăresc poziția, dar (și aici mă declar învinsă) lucrările lui Carolle au sclipici. Iar eu nu pot să comentez negativ sclipici. Scuze.
Folosirea imaginilor „fără stăpân” rămâne pentru mine un teritoriu etic gri. Nu am încă un set clar de criterii care să-mi spună când este acceptabil ca un artist să facă asta și când nu. Cred însă că modul de utilizare cântărește enorm: cât din imaginea originală se păstrează, cât intervine artistul, cât de departe merge recontextualizarea și dacă, în final, gestul produce ceva nou sau doar se sprijină pe aura unui material recuperat.
Am văzut arhivă salvată și la standul galeriei Jecza din Timișoara, unde grupul subREAL a expus proiectul Serving Art 1. Este vorba despre imagini din arhiva revistei ARTA (varianta comunistă): fotografii ale unor sculpturi, picturi și instalații realizate la timpul lor doar pentru a ilustra articole. subREAL recuperează acest material, mii de negative abandonate, și îl expune în format integral: nu doar lucrarea decupată frumos, ci și mâinile care țin tabloul, studiourile improvizate, toată mica infrastructură care susținea imaginea „oficială” a artei. Conceptual, înțeleg perfect gestul: demontează ideea de fotografie neutră și pun sub lupă precaritatea epocii.
Problema mea e alta. În contextul unui târg, aceste fotografii făcute de alți oameni, fără intenție artistică și fără credit, devin brusc obiecte autonome. Dacă ar fi într-un muzeu, gestul ar funcționa ca o critică a sistemului sau a epocii. La târg, însă, discuția se schimbă. Recontextualizarea alunecă foarte repede spre apropriere, iar discursul despre arhivă se subțiază considerabil.
În rest, am mai văzut câteva imagini mâzgălite cu carioca, poze cu scaune tapițate și clădiri alb-negru. Impresie generală: cam plictisitor.
Fotografia de peisaj în contextul schimbărilor climatice
Prin definiție, la târg se vinde. Oricât l-am împacheta în evenimente conexe, catifele curatoriale sau discursuri, motorul unui târg rămâne același: networking și comerț. Cu acest gând în minte, mă așteptam la o abundență de fotografie „cuminte”: peisaje liniștite, frunze, nori, pe scurt imagini decorative, fără mari pretenții conceptuale.
Dar sincer, nici la mamaie la țară n-am văzut atâta varietate de buruieni, flori si copacei cât am întâlnit anul acesta la Paris Photo Fair. Și nici nu aveam cum.
O parte dintre aceste proiecte sunt justificate cu teme grele: schimbări climatice, dezastre naturale, impactul industrializării. Problema apare când narațiunea este deja ambalată din oficiu, dar reprezentarea vizuală rămâne vagă și ornamentală. Aș prefera o asumare reală, măcar discursivă, deși știu prea bine că nu așa funcționează ecosistemul unui târg de artă. „Bonjour, am venit cu imagini frumoase pentru oameni suficient de bogați să cumpere o poză cu lalele ce va arăta superb într-o sufragerie.” Și asta este ok. Mi-ar plăcea să cred că natura poate fi mai mult decât un fundal estetic, dar nu cred că vom vedea prea curând astfel de poziționări incomode în standurile unui târg.
Că tot veni vorba de galerii românești prezente, a semnat și Anca Poterașu condica. Expoziția adusă face parte din sectorul Voices, curatoriat de Devika Singh (Senior Lecturer la Courtauld Institute) și Nadine Wietlisbach (directoare a Fotomuseum Winterthur), unde tema acestui an este peisajul. Galeria Anca Poterașu a mers pe o direcție safe, aș zice, cu imagini semi-conceptuale cu flori și natură semnate de Ioana Cîrlig. Ea este cunoscută pentru seriile documentare, în special pentru portrete, care, let me tell you, sunt de o sensibilitate rară. În acest context, deși nu am ce reproșa fotografiilor prezentate la targ, simt că se îndepărtează de emoția crudă cu care m-a obișnuit.
În fine, problematica asta apropo de relația cu natura, când noi ucidem sistematic mediul cu mânuțele astea două echipate cu degete opozabile, nu se poate ilustra în câteva imagini super-estetice cu plante sau în peisaje atent încadrate.
Artiști emergenți - între performance și sinceritate
După două zile de umblat pe la tarabele de la parter, este timpul să urcăm la balconul Grand Palais, unde expozițiile artiștilor emergenți vin ca o briză sub forma a 20 de proiecte solo din 9 țări. Ce admir cu adevărat la „generația nouă” este felul în care își asumă intimitatea: își lasă traumele, viețile personale și vulnerabilitățile la vedere cu o naturalețe pe care de multe ori o invidiez. Imaginile sunt uneori viscerale, alteori ludice sau neserioase.
Expunerea capătă o tentă performativă și nu mai știi exact cât e real și cât este construit, dar poate tocmai acolo stă farmecul: în amestecul indecis dintre confesiune și scenografie. De asemenea, am remarcat o critică indirectă a lumii digitale și ultra rapide în care trăim, prin tehnici slow de realizare a lucrărilor.
Emma Sarpaniemi, o tânără artistă născută în Finlanda, folosește autoportretul ca spațiu performativ. Aceasta explorează feminitatea prin personaje ficționale cu referințe autobiografice, revendicând astfel controlul asupra imaginii proprii. Câteva fotografii sunt prezentate în rame - casă, ca mici scenografii ale identității. Chloe Azzopardi, o artistă care activează între Franța și Belgia, propune un post-umanism reinventat prin extensii corporale realizate din materiale găsite în natură. O hibridizare între corp și mediu, o reacție la obsesia contemporană pentru tehnologie și control.
Mia Weiner, artistă americană din Los Angeles, cu o practică orientată către identitatea de gen, traduce imaginile digitale în tapiserii: pixeli țesuți manual. Privite de la distanță par ecrane, ceea ce mi se pare delicios de ironic, având în vedere că încerc să-mi reduc screen time-ul, doar ca să mă trezesc în fața unei versiuni artizanale a lui.
Premiile Aperture PhotoBook
Nu am cuvinte să vă explic cât de mult mă bucur că am trecut peste oboseala din ultima zi și m-am oprit vreo două ore la masa cu cărți foto. La Paris Photo, secțiunea dedicată cărților este un univers în sine: aici sunt expuși finaliștii Aperture Photo Book Awards - ceea ce transformă standul într-un punct obligatoriu. Am băgat mâna adânc în buzunare, pentru că a trebuit să intru în posesia titlurilor preferate. Je ne regrette rien!
Sufletul meu balcanic nu m-a lăsat să plec fără Echo in Delirium, cartea Evei Szombat din Budapesta: un fever dream colorat, kitschos, nostalgic, care m-a cucerit, atât ca obiect, cât și ca experiență vizuală. În mod ironic, estetica internetului incipient (pe care mă prefac adesea că am depășit-o), m-a atras la acest proiect.
Acum realizez că am achiziționat cărțile pe criterii exagerat de sentimentale. Imaginile din photobook-ul câștigător mi-au amintit de condițiile sărace în care mi-am petrecut clasele primare. Bănci uzate, praf de cretă și early postcommunism.
The Classroom a lui Hicham Benohoud a rescris narațiunea sărăciei educaționale pentru mine. Profesor de arte într-un liceu din Marrakech la începutul anilor ’90, acesta și-a transformat orele, sufocate de rigiditatea sistemului postcolonial, într-un spațiu de joacă și imaginație. Timp de un deceniu, a improvizat ședințe foto cu elevii săi, folosind materiale banale și decoruri făcute din bănci și cartoane. În locul disciplinării prin frică, cartea arată inventivitate, joc, solidaritate și o formă de libertate despre care bănuiam că există, dar nu am apucat să o experimentez niciodată, cel puțin nu în școală alături de profesori.
Într-o direcție jucăușă similară, proiectul Angan-Angan Harsa de Farid Renais Ghimas încetinește timpul în Bengkulu. Întors acasă după studii, artistul de origine indoneziană, surprinde momente intime cu familia și prietenii, mici ritualuri cotidiene, uneori puțin regizate, alteori doar observate. Nostalgia devine aici un instrument de a trăi prezentul, nu o evadare din el.
Bianco Ordinario de Hélène Bellenger , o artistă din Marseille, preocupată de suprasaturație și consumerism schimbă complet registrul. Cartea leagă istoria carierelor de marmură din Carrara de cultura vizuală a albului occidental. Artista colectează ambalaje banale care conțin carbonat de calciu și tipărește pe ele imagini cu peisajele carierelor. Tipologiile rezultate fragmentează vizual locul, creând o punte între materialitatea unei industrii și formele cotidiene ale consumului pe care le ignorăm, ele făcând parte dintr-o rutina deja împământenită.
În rest, secțiunea de cărți de fotografie a bifat teme aproape prea ca la carte, de parcă juriul ar fi urmat o listă de verificare pentru sensibilități contemporane. Avem câte puțin din toate: o doză de nostalgie frumos ambalată, fotografii alb-negru, feminism, tematici queer atent calibrate pentru consum cultural occidental, relatări intime despre boală și vulnerabilitate. Problema apare când toate acestea rămân încadrate în canoane safe, fără un risc real, fără momente de ruptură sau disconfort care să justifice statutul de best of.
În plus, transparența criteriilor de selecție rămâne minimă și nu e foarte clar dacă photobook-urile sunt alese pentru forța lor artistică, pentru alinierea tematică la discursurile dominante sau pur și simplu pentru că se potrivesc bine într-o vitrină.
Rezultatul? O selecție solidă, dar pe alocuri previzibilă, care confirmă mai degrabă decât provoacă. Într-un context unde cartea foto poate fi un spațiu de libertate extremă, rămâne un mic gust amar legat de repetitivitatea temelor selectate.
Cu toate nemulțumirile și comentariile mele, trebuie să recunosc că, de la marii maeștri la artiști emergenți, de la arhive și estetică analog la arta digitală, de la fine art și fashion la conceptual, Paris Photo rămâne un târg pe care orice artist sau entuziast ar trebui să-l vadă măcar o dată în viață.
Gallerina își încheie aventura, cu speranta ca v-a adus inspirație și teme de gândire pentru anul care tocmai a început. De data asta, până și condeiul meu tăios a fost îmblânzit de plimbările lungi pe străduțele Parisului, de proiectele surprinzătoare și de clișeele romantice care m-au vrăjit în acest oraș.
Sper să ne auzim cât de curând și de la alte evenimente de anvergură mondială XOXO,
Gossip Gallerina
