Sâmbătă, 22 noiembrie, se deschide la Salon de Papier din București expoziția „În căutarea umbrei”, a fotografului Bogdan Gîrbovan. Am vizitat expoziția în urmă cu o lună, când s-a deschis la Drobeta-Turnu Severin, într-un fost sediu de bancă ce urmează să intre în renovare, și am stat de vorbă cu Gîrbovan despre periplul lui prin cea mai secetoasă zonă a României, în urma căruia a construit acest proiect documentar.
Intrând în prima încăpere a expoziției de la Drobeta, adică în camera cu ghișee dintr-o fostă bancă inițial Poștă Română, contruită în stil neo-românesc la 1908, primul lucru pe care l-am remarcat au fost sulurile diafane de hârtie de orez, prinse vertical din tavan. Atârnate la diferite înălțimi, toate aproape de sol, sulurile sunt imprimate cu fotografii ce surprind mai puțin fântânile abandonate în sine, cât drumul anevoios dintre ele. Într-una din imagini vezi o barcă abandonată, înțepenită într-o dună de nisip. În alta vezi o tufă singuratică cu un puț lângă, ambele într-o mare de pământ uscat. Pentru a completa atmosfera, pe fundal se aud greierii de pe câmpuri, care te fac să ai senzația că ești undeva singur, la capătul lumii.
Punctul de plecare urmat de Bogdan Gîrbovan în acest proiect de documentare a fântânilor secate e înrădăcinat chiar în copilăria artistului, după cum îmi povestește el: „Tot tripul conceptual vine dintr-o amintire de-a mea din copilărie – căutarea mingii căzute în fântână cu oglinda. Ne jucam pe uliță, unde înainte de asfaltări erau extrem de multe fântâni. Mergeai 25, 35, 50 de metri, mai era o fântână. Erau multe, nu mai sunt. Eu am mai prins așa, că am fost în zone destul de arhaice ale Olteniei, pe ultimul drum de la sud de Dunăre. Nu au ajuns încă prea multe fonduri pe acolo, încă găsești fântâni. Dar satele care s-au renovat, s-au asfaltat cu rigole stânga-dreapta, cu modernizare completă a șoselelor, care ține până în gardul privat al persoanelor, au desființat tot. Au astupat fântâni. Deci o dată că au secat, dar apoi au fost și astupate.”
Cuvintele lui Gîrbovan rezonează cu o temă care asupra căreia specialiștii tot atrag atenția: regiunea Olteniei se deșertifică. Acum 30-50 de ani exista un sistem de irigații bine pus la punct în județele Dolj și Olt, prin care apa era trasă direct din Dunăre și astfel, se irigau peste 70.000 de hectare. O zonă deșertică, nisipoasă, putea fi astfel transformată într-un paradis pentru creșterea legumelor și a fructelor. Însă, din cauza neglijenței umane și a lipsei de investiții, sistemul s-a degradat, iar “regiunea Sadova-Corabia e azi cunoscută nu doar ca patria pepenilor de Dăbuleni, dar și ca Sahara României”.
Gîrbovan este interesat în general să privească lucruri aparent banale, cotidiene, din perspective neobișnuite. Cunoscut în special pentru proiectul 1/10, unde a fotografiat persoane care locuiau în același bloc cu el, având apartamente identice dar vieți diferite, Gîrbovan recontextualizează subiecte marginalizate. Anul acesta a pornit la drum în cele mai încinse luni de vară, când temperaturile urcă în zonă deseori peste 40 de grade, însoțit de fotografii Michele Bressan și Valeriu Cătălineanu, colaboratori de cursă lungă. A fotografiat prin sate care nu se află la drumul mare, atât în jurul Drobetei, unde s-a născut, cât și mai la est, pe lângă Bechet.
Această căutare după sursele de apă dispărute, unele dintre ele construcții de sute de ani, altele improvizate, pe un fundal arid, deșertic, are o tentă suprarealistă. După cum povestește și artistul, titlul expoziției trebuia să fie inițial miraj. „Efectiv căldura copleșitoare, căutarea asta asiduă… Am avut momente în care ziceam vezi fântâna asta? Hai s-o vedem mâine, că suntem obosiți, dar a doua zi nu o mai găseam. Vedeam fântâni încontinuu. Temperaturile astea ridicate te fac să vezi lucruri”, își amintește Gîrbovan.
Nu a avut o hartă pusă la punct cu toate opririle, ci a intrat în vorbă cu oamenii din sate, rugându-i să îl direcționeze către fântâni. Pentru Gîrbovan a fost important și să discute cu localnicii, să le afle părere în legătură cu pierderea rapidă a acestei surse vitale pentru viața de zi cu zi: “Ei se simt groaznic, dar nu au nici bani să le întrețină, nici ale statului nu sunt.” Astfel, comunități întregi devin dependente de apa îmbuteliată, iar pentru uzul personal, se alimentează manual de la cele una-două fântâni care mai există în sat, dacă mai există.
Fântânile nu erau doar surse vitale de apă, ci și spații de întâlnire pentru comunitățile rurale. De exemplu, în Izvorălu, satul bunicilor lui Gîrbovan, oamenii se strângeau în curtea bunicilor, să ia apă. “Pe timpul când trăiau bunicii mei, în curte la noi era coadă. Lăsau gălețile la coadă și bunică-mea, un mare orator, vorbea cu toți. Nu mai spăla, nu mai gătea, nu mai făcea nimica, se lua la taină cu toți. Afla, știa tot ce se întâmplă. Acuma lumea are apă la robinet, s-a închis poarta. Dar în lunile iulie-august, când e secetă, nu mai curge nici aia, și nu mai au nici în fântână. După, iar vin la noi în curte.”
Una dintre fotografiile expuse surprinde apele tulburi, dar liniștite, ale Dunării. O alta arată o realitate contrastantă: o piscină, chiar în mijlocul zonelor aride. Deși nu sunt abordate în mod explicit, alăturările acestea duc cu gândul la diferențele sociale, la accesul inegal la resursele naturale și la exploatarea excesivă. Pare greu de conceput că niște localități aflate la doar câțiva kilometri de această resursă generoasă de apă, cum este Dunărea, suferă de secetă. Într-un mod foarte subtil, fotografiile lui Gîrbovan devin și o critică socială, mai ales la adresa clasei politice corupte, care nu a reușit decât să extragă cât a putut, dar nu și să ofere un standard de viață decent locuitorilor din zonă.
Coborând la subsolul clădirii, am ajuns într-o încăpere circulară, întunecată, din care străbat vibrații și un sound puternic. Sunetul, creat de Vlaicu Golcea, acompaniază niște instalații tubulare, care amintesc de niște fântâni. În momentul în care privești înăuntru, tuburile întunecate se activează și îți dezvăluie conținutul acestor puțuri secate și înfundate, pe care Gîrbovan le-a fotografiat printr-o tehnică inedită: cu ajutorul reflexiei luminii soarelui prin niște suprafețe reflectorizante, precum în principiul lui Arhimede. Același principiu îl folosea și copil fiind, când încerca să-și recupereze mingile scăpate în puțuri.
Astfel, dacă în încăperea de sus putem vedea nivelul solului și ce se întâmplă ușor deasupra lui, coborând câțiva metri (dacă ar fi să calculăm după adâncimea unui puț, câteva zeci de metri), avem contactul cu străfundurile misterioase ale puțurilor. Unele dintre ele sunt înecate de gunoaie (într-unul dintre ele zăcea chiar o blană de mistreț), iar altele mai au doar un pic de apă pe fund. Alăturarea dintre sunet, tuburi, imagini și spațiul circular în sine dă o senzație de vis, după toată agitația, iar la final din nou liniște, creând un rollercoaster ciclic de emoții. Dacă partea de sus a expoziției te ajută să înțelegi criza apei și viitorul dezolant care ne așteaptă pe toți, cea de jos te încurajează să te retragi în tine, să devii una cu mediul înconjurător, să te identifici mai ușor cu peisajul sterp al Olteniei unde apa devine ceva rar și vindecător.
