În timpul săptămânii artei pe insula Hydra, printre catâri, freddo espresso și colecționari de artă cu bugete astronomice, sculpturile Andrei Ursuța au instalat apocalipsa în spațiul unde animalele așteptau odinioară sacrificiul — un abator cu vedere la Marea Egee.
Mulțumiri Ulrikăi Carlsson și Andreei Nastac
Prima oară când calci pe insula Hydra simți că e altceva. Să fie catârii? (Nu conducem aici.) Să fie copertinele ample, elegante, sau altarul de marmură de la Mitropolia Insulelor Saronice, semn al unor averi strânse cu multe generații în urmă de navigatorii de pe insulă? Aici, pălăriile elegante se plimbă cu oameni sub ele.
Prin luna mai se prezicea că vara lui 2025 va fi White Trash Lotus Summer. Dar Hydra nu e trashy, e posh. Către finele lui iunie are loc pe insulă o așa-numită săptămână a artei, un after party neoficial de câteva zile pentru cei care vin aici direct de la ArtBasel, în care se pot răcori pe plaje pe care cu siguranță și Sophia Loren a fost, se bucura de un freddo espresso la Barul Piraților, pot asculta bârfe spuse de după evantai (doar că nu în sala de bal, ci pe faleză) sau pot face, eventual, un mic pelerinaj la cele mai matinale ore până la Mănăstirea Proorocul Ilie, urmată de o drumeție până pe Muntele Eros, totul încheindu-se cu un foc de artificii care țâșnește dintr-o corabie în golf, cu ocazia festivităților tradiționale de pe insulă (Miaoulia).
Pe timp de vară, Hydra e locuită și de oameni care poate doar s-au născut un pic mai competitivi decât alții, dar, ca urmare a unui consum de substanțe, venit pe filieră profesională au ajuns să-și amplifice această tendință. Printre locuitorii din timpul săptămânii artei de pe insulă se numără potențiali cumpărători, membri ai unor case regale din Golful Persic sau simpli oameni de afaceri asiatici, dotați cu bugete de zeci de milioane de euro doar pentru achiziții de artă contemporană. În timpul acestei săptămânii artei, Hydra te face să te gândești că unii au luat serialele HBO drept model, nu avertisment, și ajungi să vizualizezi grafice care cresc nivelul de microagresiune în funcție de fluctuațiile de pe piața artei. La un moment dat, priveam participanții la o petrecere părăsind Four Seasons Hydra pentru a urca în taxiul acvatic și mă gândeam că atât cei de pe mal, cât și cei de la bord ar dori ca barca să se scufunde doar de ciuda celuilalt.
Anul acesta, motivul pentru care „ne-am adunat cu toții aici” a fost expoziția artistei românce Andra Ursuța, Apocalypse Now and Then, care are loc la Fundația Deste până pe 31 octombrie. Ursuța este o prezență pe atât de misterioasă pe atât de plină de succes: reprezentată de David Zwirner (dintre lucrările vândute de acesta se remarcă Ortodoctrinatorul), expusă de trei ori în pavilionul central de la Bienala de la Veneția, una din sculpturile sale urmează să fie amplasate în spațiul public, în Piața Trafalgar, atât ea cât și sculpturile sale apar în filmul Queer (2024) de Luca Guadagnino.
Seara vernisajului, pe fundalul celui mai spectaculos apus de soare care se termină undeva dincolo de peninsula Peloponez, s-a desfășurat ca o coregrafie de dimensiuni considerabile, completată de o coadă lungă, perfect continuă, care ducea până în fostul abator de pe insulă. La prima vedere, puteai spune că acești oameni venerează succesul și așteaptă să intre la expoziție de parcă ar urma să sărute sfintele moaște. Soarele lui Jeff Koons răsare idolatru peste mica clădire. Este plin de semnificație și gol de conținut în același timp. Poate fi generos, dar te poate respinge în orice moment.
Apocalypse Then and Now este o expoziție care „meditează asupra unei bariere”. A fost concepută ca o arheologie personală a unei civilizații matriarhale antice, având în vedere decăderea acesteia. Sculpturile Andrei Ursuța seamănă cu asamblaje, în care părți ale corpului artistei sau ale celor dragi ei se regăsesc printre elementele frânte. Semnificațiile titlurilor lor sunt fragmentate. „Toate lucrările conțin puțin alcool”, a mărturisit artista în timpul unei conferințe de presă organizată la cinematograful de pe Hydra și moderată de curatorul și criticul de artă Massimiliano Gioni.
O extensie a fostului abator de pe Hydra este împărțită în trei celule în care animalele erau ținute în așteptarea morții. Aceste spații mici expun acum lucrări unite de tema comună a violenței și a morții. Unele dintre lucrări fac parte dintr-o serie numită Produsele dezolării și sunt compuse din sculpturi din bronz turnate prin tehnica ceară pierdută. Acestea sunt urmele unei civilizații care nu poate fi plasată într-o perioadă de timp specifică, deoarece utilizează tehnologii din mai multe epoci, chiar și din cele care încă nu s-au întâmplat. Artefactele par să provină din Atlantida și arată ca și cum ar fi fost descoperite în Antikythera. Fie că sunt piese de mobilier sau ceramică, aceste sculpturi vorbesc despre violență și ἀνάγκη – necesitate sau chinul destinului. Dar scaunele ornamentale din bronz, asemănătoare tronurilor, evocă ierarhia: controlul și supunerea. Artefactele par să fi supraviețuit unui eveniment violent și, astfel, să constituie memoria unei civilizații care s-a prăbușit – sau se va prăbuși. Toate acestea sunt prezentate de Ursuța, desigur, pe fundalul impresiei că am putea trăi în declinul unei ordini stabilite, așteptând venirea unei alte ordini. Violența pe care o reflectă sculpturile sale este atât o mărturie a nemiloasei soarte din mitologia greacă, cât și a violenței psihice din zilele noastre, despre care vorbește filosoful și teoreticianul cultural Byung Chul-Han: presiunea subtilă, interiorizată, de a realiza ceva, care duce la epuizare. Un dispozitiv metalic, oarecum antropomorf, arată în același timp ca un instrument de tortură și ca balanța justiției a zeiței Nike. Vasele „bizantine”, pline cu mâncare sau băutură, ar putea fi la fel de bine bombe.
Două lucrări interconectate mi-au atras cel mai mult atenția. Marea odaliscă, realizată din sticlă turnată portocalie, un văl care pare să acopere un craniu. În sine, evocă mantilla, rochia de doliu pe care o poartă femeile andaluze în timpul Săptămânii Sfinte. Totuși, titlul, împrumutat din pictura lui Ingres, ne obligă să luăm în considerare diferența dintre tinerețea fertilă și plină de viață și bătrânețea emaciată. Tânăra sexy a lui Ingres ne întoarce spatele. Nu are mai mult de o secundă să ne întâlnească privirea: în clipa următoare, va reveni la privirea înainte. La urma urmei, după cum comentează filosofa Ulrika Carlsson, are o civilizație de construit. Noi, privind cavitățile oculare sugerate în spatele vălului de sticlă portocaliu, ne amintim de honey traps care apar în diverse povestiri – iluzia unei tinere senzuale, care de fapt este un monstru cu un corp în descompunere.
A doua lucrare, Tulburarea dorică, este un scut de bronz acoperit cu șerpi, o referință la gorgona Medusa, al cărei cap a fost folosit ca scut de Perseu. Titlul poate fi interpretat ca o perturbare a ordinii clasice, subminarea canonului, deraiere a gândirii.
În cea de-a doua celulă se află o sculptură din bronz. Picioarele unui schelet sunt detașate de partea superioară a corpului înghețată de o teroare invizibilă, provocată probabil de radiații. Pe raftul de deasupra se află portretul din bronz răsturnat al unui bărbat mort în agonie. Caracterul arheologic criminalistic al acestor două sculpturi este întrerupt de o lucrare cu caracter etnografic – un tors feminin cu un colier proeminent care cade peste sânii conici, o figură arhaică care ar putea proveni la fel de bine din România, Grecia sau Africa de Nord.
Înainte de a intra propriu-zis în abator, suntem informați de o coasă de pe perete – cu un scaun de bicicletă atașat la mâner – că cineva a traversat râul Styx.
Pe pereții abatorului sunt agățate vase de lut cu sâni, o instalație numită Camera atrofică. Vasele conțin ulei și, la fel ca sânii, pot conține și lapte. Sunt purtătoare de viață cu vergeturi.
Dar la piece de resistance este Mumia pe jumătate beată în cele două variante ale sale: albă și multicoloră. Sculpturile sunt din sticlă, goale pe dinăuntru, și așteaptă să fie umplute cu alcool. Două figuri hibride, identice, compuse din motive ale mai multor epoci – o rochie din Egiptul Antic, postura unei zeițe minoice cu șerpi, dar și postura din Grecia clasică, cu un picior în fața celuilalt, modernitate și contemporaneitate, un cap și un gât compuse dintr-un corset care pare un personaj de David Cronenberg. Corpul este supus unei deformări. Carnea e textilă sau chiar din plastic. Un braț în formă de sticlă de apă. Haine ca acoperământul unei mumii. Asociată cu celelalte elemente constitutive ale statuetelor, îmbrăcămintea lor egipteană intră în acord cu ceea ce artista mărturisea la conferința de la cinema în legătură cu o artă egipteană care nu se dedică unei vieți de apoi, ci caută să dea semnificație vieții de aici. Fesele sculpturilor nu sunt scoase proeminente, ceea ce face din ele „opusul lui Kim Kardashian”, după cum remarca un vizitator al expoziției. Ele se aseamănă, mai degrabă, „piciorușelor” de pe fundul unei sticle de plastic deformate termic, împinse în interior.
Lucrarea albă lasă spațiu privitorului să se bucure de forme aleatorii, de pattern-uri și texturi care pot provoca la senzații intracorporale diverse. Când peste toate acestea se adaugă și culorile spectaculoase, ale căror dinamici sunt complex de urmărit, sculptura nu te poate lăsa decât cu o amintire complicată și plăcută. Ambele sculpturi sunt compuse din sticlă reciclată. Cea albă este marcată un mic „accident” care trădează procedeul: pe faldurile unui picior, o pată galbenă, care cel mai probabil își are originea într-o sticlă de whiskey. În cazul sculpturii colorate, sticlele sparte de diferite culori au ajuns împreună în cuptor și s-au reconfigurat în rezultate „precis-imprecise”.
Cele două mumii poartă o conversație despre extinderea adevărului pe perioade lungi de timp și fluctuațiile pe care le suferă acesta. Perechea ne reamintește că, deși în prezent percepem sculpturile clasice grecești drept albe, acest lucru este rezultatul trecerii timpului, deoarece inițial ele erau colorate. „Mumia albă” cu braț în formă de sticlă cu capac, care indică spre perete, reprezintă cunoștințele vechi fixe. Același braț al „mumiei colorate” nu are capac și indică spre balconul abatorului de deasupra mării.
Totuși, deși lucrările comunică mai mult decât armonios cu spațiul, atmosfera e întreruptă de un detaliu, care, pe cât e de util pentru vizitatori și custozi, pe-atât e de supărător pentru tot ansamblul: un aparat de aer condiționat mare și urât. Cu un pic mai multă bătaie de cap, putea fi mascat, integrat cromatic în spațiu sau înlocuit cu un alt tip de sistem de ventilație. Am văzut detalii de genul și în spațiile publice de expunere ale unor colecționari și mecena din România și alte țări: materiale ieftine de construcție sau soluțiile nefericite de design coabitează cu un spațiu doldora de artă. Arată ieftin. Și te face să te gândești că, dacă s-au zgârcit când vine vorba ca spațiul să arate bine, sigur se zgârcesc și cu remunerațiile.
Abatorul ascunde și o mică încăpere lăuntrică, cu priveliștea asupra coastei, în care Ursuța devine ironică. Continuând discuția despre „ce ne ține în viață”, artista introduce un „vas cu sâni” alături de alte două sculpturi intitulate Lingătorii podelei – limbi de silicon atașate unei cozi de mătură. Ești invitat să atingi limbile, iar senzația e aparte. Lucrarea vorbește despre plăcerea și obiectificarea sexuală, despre corpul celuilalt, său părți din el, care pot fi utilizate și reutilizate până la dezumanizare, despre reducerea acestui celălalt la instrument pentru propria plăcere. Pusă în contextul lumii artei care defilează pe Hydra, lucrarea poate vorbi și despre instrumentalizarea celuilalt dincolo de aspectul sexual, utilizarea lui ca pe o „unealtă” în scopuri proprii, fie că e vorba de plăcere, distracție, confort, afirmarea statutului, networking, obținerea a ceva sau implicit, respingerea cuiva, pe criterii ce țin de inutilitatea lui evidentă sau aparentă. Tu ești mereu subiectul, iar ceilalți sunt mereu Lingători care stimulează „zonele erogene” ale egoului propriu.
*
Firește că timpul de pe insulă a devenit mai relaxat pe măsură ce zilele săptămânii artei s-au scurs, fiecare marcată de câte un apus la fel de spectaculos, dar diferit de precedentul. Și, oamenii au devenit mai deschiși. Curatoarea și autoarea Ekaterina Juskowky îmi povestește ceva cu care, într-un fel sau altul, sunt în asentiment: „Când am venit prima oară pe Hydra, am făcut-o fără niciun țel în minte, de dragul procesului, alături de oameni frumoși, într-un peisaj frumos, în care să ne exprimăm pe noi înșine și să vedem ceea ce urmează”. Aceasta s-a ocupat de expoziția găzduită de liceul de pe insulă, Lithos/Lethe (Piatră/Uitare), curatoriată de Dimitris Antonitsis, cu sprijinul Gagosian, și de curatorierea „salonului” desfășurat în acea săptămână la Vechea Fabrică de Covoare, un punct de sprijin prin rutina pe care o crea, cu oameni politicoși și curioși.
*
În prima noapte am dormit pe plajă. De nicăieri, în momentul în care am închis ochii, o pisică s-a lipit de mine și nu a mai plecat. Dimineața devreme, când veneau primii înotători, m-am mutat de pe plajă într-un cărucior alăturat. Pisica m-a urmărit și s-a mai lipit o dată. A privit răsăritul din brațele mele. A simțit că trebuie să-mi arate că Hydra e primitoare, doar că într-un mod specific ei.
Imagine principală: „Mumia pe jumate beată” (2024, sticlă cu plumb).
Fotografii de Dario Lasagni. Imaginile au fost obținute prin amabilitatea organizatorilor expoziției, cu excepția situațiilor în care se specifică altceva.