18 aprilie. Ursula von der Leyen (într-un articol din presa ucraineană): exporturile către Rusia au scăzut cu 70%; peste 700 de avioane ruseşti nu au mai primit licențe de zbor, fiindcă n-au mai avut piesele de schimb & updaturile de software necesare; economia Rusiei se va contracta anul ăsta cu 11%; următoarea pe lista sancțiunilor e Sberbank, de care depinde 37% din sectorul bancar rusesc; falimentul național al Rusiei e doar o chestiune de timp; cu acest război, Putin îşi distruge viitorul propriului popor.
Bun aşa. Sancțiunile trebuie să fie şi mai aspre - şi menținute şi după război, până când Rusia admite vinovăția națională & începe procedurile de asumare a ei, ca-n Germania post-nazistă. Iar dacă nu admite niciodată - atunci sancțiunile trebuie menținute indefinit.
Notez rândurile astea în aeroportul Otopeni, unde aștept să iau avionul spre Paris, se ține acolo reuniunea finală a juriului pentru European Prize for Literature - merg să pledez pentru nominalizarea României, adică romanul Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18. Am venit spre aeroport cu inima strânsă, de fapt cu o teamă enormă - mă așteptam din nou la imaginile teribile cu refugiații de aici; însă și în Gara de Nord, și în Otopeni sunt sensibil mai puțini refugiați - fie pentru că vin mai puțini, fie pentru că voluntarii români au învățat să gestioneze mai bine fluxurile de refugiați ucraineni (statul e, și de data asta, de o indolență revoltătoare; ca întotdeauna în ultimii ani, România civică e opusul României politice; România e o țară al cărei hard politic a rămas mult în urma softului civic).
Deși era evident că n-o să fie așa, eram în același timp aproape sigur c-o să regăsesc în aeroport acea fetiță dormind în geamantanul deschis al mamei ei ucrainence - am văzut-o aici când am așteptat avionul spre Washington, la vreo săptămână după ce începuse războiul, am asociat-o atunci cu o imagine din Sebald despre WW2 (am notat asta în jurnal, sunt aproape sigur), mă așteptam ca fetița să fie tot aici, ca un corelativ obiectiv al războiului din Ucraina (pre-WW3, cum ar veni). Aceeași fetiță, venind dinspre un război mondial înspre altul - dinspre creierul unui scriitor înspre altul.
(Literatura - trecând ca un soldat dintr-un creier în altul, dintr-o inimă în alta - și inflamându-le metodic rând pe rând - și înviindu-le necruțător.)
(O carte e o cantitate de sânge inflamat.)
19 aprilie. Regăsesc Parisul exact cum îl ştiam - ca întotdeauna, până şi lumina lui e estetizantă, până şi aerul pare un artefact luminos. Atâta doar s-a schimbat: în grădinile din Tuileries se joacă şi copii de refugiați ucraineni. Iar pe unele instituții, alături de steagul Franței flutură şi cel al Ucrainei.
M-am văzut cu prieteni mai vechi & mai noi: Tatiana Țîbuleac, Luca Niculescu, Iulia Badea Guéritée, Doina Marian. Iar mâine o să pledez pentru propunerea României la Premiul European pentru Literatură, Teo de la 16 la 18, romanul Ralucăi Nagy. Şi, dacă am noroc, reuşesc şi să îl ascult pe Alberto Manguel la Collège de France - şi să mai vorbesc cu Andrei Kurkov, venit şi el la Paris să susțină propunerea ucraineană pentru acelaşi premiu.
Tatiana, azi, la cafeaua băută împreună la cafeneaua Campanella, pe Rue Saint-Dominique:
- După ce am citit Nostalgia, am știut că se poate scrie și în română.
20 aprilie. Discuție dimineața cu Andrei Kurkov, înainte & după jurizarea de la European Prize for Literature. (Din juriu face parte și Gheorghi Gospodinov.) (...) După jurizare & după discuția cu Kurkov, plimbare de unul singur până la Collège de France, unde Alberto Manguel urma să țină o conferință despre Orlando al Virginiei Woolf. Steagul & culorile Ucrainei lângă cele ale Franței & Europei pe teatrul Odéon. Afiş enorm cu Ucraina pe intrarea de la Librarie Polonaise. Steagul Ucrainei lângă cel al Franței pe Catedrala Sfântul Volodimir. Mă emoționează enorm solidaritatea asta. Ea va învinge răul.
(Am dat întâmplător peste casa în care Sylvia Beach a publicat acum 100 de ani Ulisele lui Joyce - nu ştiam că-i pe Rue de l'Odéon, fix peste drum de mansarda lui Cioran.)
Manguel, bineînțeles, strălucitor. A vorbit despre felul în care, la jumătatea romanului, Orlando devine subit femeie, și de aici a trecut la discuții despre identități fluide, despre identități migrante, despre cum poți prelua identități externe într-un mod inițial doar mimetic, devenit apoi catalitic (unul dintre exemplele lui: bărbații francezi din secolul 19 începând să imite, cu bărbile lor tunse pătrat, imaginile faraonilor din piramidele tocmai decodificate de Champollion - și, de aici, toată cataliza produsă în cultura europeană de Egipt &, subsecvent, de Orient). Și a încheiat observând că războiul declanșat de Rusia în Ucraina poate fi privit și ca o încercare de a elimina brutal o identitate a unui popor - și de a-i impune, la fel de brutal, o alta.
După conferință, am vorbit cu Manguel despre modificarea identitară a lui Daphne, devenită laur ca să evite agresiunea sexuală a lui Apollo (un alt exemplu analizat de el pe larg în conferință) - i-am spus că primul poem al lui Pound din prima lui carte, adică A Tree din A Lume Spento, are exact tema asta - și că în cercul lui Woolf de la Bloomsbury (în care Pound, via Eliot, admis în & susținut de Bloomsbury Group, avusese acces) asta era cu siguranță un subiect cunoscut. Manguel mi-a cerut să mai vorbim pe e-mail - și, în mai puțin de o zi, am ajuns să schimb cu el câteva e-mailuri - în care i-am vorbit inclusiv despre Mircea Ivănescu & pasiunea lor comună, adică a lui Ivănescu & Manguel, pentru Alice's Adventures in Wonderland & Through the Looking-Glass; una dintre propozițiile la care Ivănescu se gândise mult era cea spusă de Alice Pălărierului Nebun with some severity, cum spune naratorul: „You should learn not to make personal remarks, it's very rude”. Pe de o parte, Ivănescu credea și el că în literatură evenimentul biografic trebuie trecut oarecum impersonalizat - de asta îmi recomandase (& fusese descumpănit când eu refuzasem) să nu trec numele lui Cami tale quale în poeme, sau să codez & să camuflez în orice caz biografismele (așa cum el coda & camufla sinuciderea fratelui său Emil, traumă centrală în tot scrisul lui, dar nenumită niciodată ca atare). Pe de altă parte, era convins că literatura se naște numai din adevărul personal, că trebuie să nu minți niciodată în poezie în raport cu acest adevăr personal, că propoziția lui Alice e, așadar, o esențială definiție în negativ a literaturii. Era dilema esențială a întregii lui credințe în literatură - din care se naște natura duală a întregii lui literaturi, deopotrivă impersonal intertextuală & profund personală, deopotrivă evitând biografia & vorbind obsesiv numai despre ea - adică ceea ce am numit cândva „discreția absolută” a scrisului lui Ivănescu.
După conferința lui Manguel de la Collège de France, flanări prin Paris, încă nu foarte aglomerat în finalul ăsta din aprilie. La buchiniști, un Salammbô făcut roman grafic, care mi-a adus aminte de Theodorosul lui Mircea. În Tuileries, din nou și copii ucraineni. Lumina teribilă & atotputernică din râsul lor.
Foto cover: arhiva Fortepan
