Viață&co / Despărțiri

Lucrurile pe care le luăm cu noi, lucrurile pe care le lăsăm în urmă

de Irina Dumitrescu, ilustrații de Alina Marinescu

Publicat pe 30 septembrie 2019

Acest eseu a apărut în limba engleză în Southwest Review și a fost tradus în limba română de Iulia Gorzo.

Am tot ce-mi trebuie aici,
în poșetă
Toate cele necesare unui exod:
Dropsuri, o hartă, ață dentară.
Ai nevoie de dinți strălucitori
Când închini imnuri de slavă.
- Denis Ferhatović, „Intrare Plecări”


Aveam șase ani când cariera mea de traficantă internațională de obiecte de artă s-a sfârșit brusc. În 1987 trăiam împreună cu părinții mei pe o plajă din Israel, într-un așa-numit „centru de absorbție”. Datorită bunicului meu evreu, Mircea, primiserăm dreptul de a pleca din România pentru aliya, un eveniment care, dacă am înțeles eu bine din cărțile de istorie, presupunea o etapă a tranzacției în care un agent israelian îi pasa unui agent secret român o valiză cu dolari americani într-o cameră dintr-un hotel dubios. Plecarea n-a fost ușoară, chiar dacă primiserăm permisul de „liberă ieșire din București”. Părinții mei și-au vândut multe bunuri, dar în primul rând că nu știau dacă-și vor mai mai revedea vreodată familiile. Cu toate astea, m-am putut întoarce singură cu avionul într-o vizită la bunici în anul următor, când eram deja un copil străin, cu ebraica mea fluentă și bronzul mediteranean intens. Când a venit momentul să mă întorc în Israel, bunicul meu, care noaptea scria poezii și strânsese o modestă colecție de artă, a încercat să scoată din țară una dintre sculpturile lui preferate, la care ținea mult, o figurină din Tanagra, ascunzând-o în bagajul meu. Bineînțeles că vameșul român a descoperit-o și a confiscat pe loc acel obiect de patrimoniu în contul Republicii Socialiste sau, și mai probabil, pentru uz propriu. Așadar, am ajuns să joc un rol central într-o pierdere deplânsă profund de familia mea, chiar dacă nu depinsese în nici un fel de mine. A fost prima mea lecție despre lucruri lăsate în urmă.

A doua lecție a urmat curând după aceea. Viața în Estul foarte sălbatic, mai ales în plină intifada, a fost prea mult pentru părinții mei, așa că la fix doi ani după prima emigrare ne-am mutat iar, de această dată în Canada. Cum nu puteam lua în avion mai mult de două valize de persoană, a avut loc o a doua sortare, mai atentă, a bunurilor noastre de familie. Mi-am luat adio de la numeroasele mele păpuși Barbie, ca și de la colecția de coli de scris. Colecțiile și schimbul de hârtie de scris cu forme nostime și culori pastel, imprimată cu pisicuțe și bărcuțe cu pânze, era la mare modă printre fetițele de șapte ani din Tirat-ha-Carmel la sfârșitul anilor '80 și am dus mulți ani dorul mapei mele cu coli albe, inutile. Dar mi s-a permis să iau cu mine un număr deloc neglijabil de păpuși și animale de jucărie pe care mi le cususe Otilia, o croitoreasă incredibil de talentată care făcea parte din grupul de epigramiști prieteni cu bunicul. Când îmi aduc aminte, mă mir că părinții mei m-au lăsat să iau atâtea păpuși, sacrificând un spațiu prețios din cele șase valize din motive pur sentimentale.

Printre obiectele care n-au trecut de selecție s-a numărat vesela de porțelan primită de părinții mei la nuntă, pe care o luaseră cu ei din România, dar au vândut-o înainte să emigrăm a doua oară. Ceea ce cred că au regretat. După mulți ani căutau în continuare prin magazinele din Toronto același model alb cu albastru, cu desen chinezesc clasic, copaci-melancolici-pe-pod, care de fapt se găsește peste tot. În adolescență mi se părea romantic să caute în continuare exact modelul care le marcase începutul vieții împreună. Mai târziu, după ce au divorțat, mi-a intrat în cap că greșiseră amarnic din capul locului vânzând vesela. Chiar dacă mutările repetate i-au ținut pe ai mei împreună, probabil, mult mai mult timp decât le-ar fi permis afinitățile, eu eram convinsă că păcătuiseră, că-și atrăseseră ghinionul în căsnicie vânzând vesela care fusese simbolul ei.

Ca persoane educate și rafinate, cu sensibilități elevate, se presupune că n-ar mai trebui să ne atașăm de obiecte. Chiar dacă ne etalăm reciproc tehnologiile failibile, privind scrutător ecranele și trimițându-le bezele forțate în timp ce ele ne pozează, trebuie să ne prefacem că nu ne pasă. Când cineva ne spune că și-a vândut toate bunurile lumești și pleacă într-o drumeție prin Siberia, ar trebui să vedem în asta marca unei personalități autentice, realizate, și nu a unui deținut politic sau a unei minorități etnice indezirabile, cum ar putea presupune instinctiv cineva din partea mea de lume. Din acest motiv, mi-e cam rușine de atașamentul meu față de obiecte și de nevoia acută de a aduna mereu altele, oricât ar fi de inutile sau poate cu atât mai mult atunci când sunt inutile.

În primii ani după mutarea în Canada am adunat toate felurile de colecții posibile: păpuși Barbie noi, o colecție de abțibilduri (mă adaptasem, desigur, la modele fetițelor canadiene), o colecție de mingiuțe din cauciuc, albume cu monede vechi și timbre și, cea mai absurdă dintre toate, un set de bucățele de plastic de la capetele pixurilor ieftine, pe care eu și prietena mea cea mai bună le botezaserăm în glumă „dopuri de penis”. Da, aveam, practic, o colecție de nimicuri din plastic, de care însă mă ocupam cu fervoare, atacând cu unghiuțele orice pix care avea un buton (termenul tehnic) într-o culoare care-mi lipsea din panoplie. Se pare că toți copiii fac asta, dar când am mai crescut, au urmat colecții de oameni mari. Am început să-mi cumpăr cărți într-un asemenea ritm încât până la sfârșitul adolescenței a trebuit să mi se amenajeze o cameră întreagă din casa familiei cu biblioteci Billy, ca să am unde să le țin. Cumpăram obsesiv muzică și articole de machiaj, iar la facultate am acumulat o colecție de pahare pentru aperitiv demnă de invidiat – prietenii care plecau în vacanță știau că trebuie să-mi aducă pahare cu denumirea fiecărui loc vizitat. Pe la douăzeci și ceva de ani m-am apucat de dans oriental și, cum locuiam departe de locurile unde se țineau cursuri live, am început să-mi alcătuiesc o biblotecă înspăimântătoare cu lecții de dans, ca să exersez acasă. Spre treizeci de ani, când am învățat să gătesc, bineînțeles că m-a atras bucătăria indiană, pentru că-mi permitea să caut toate condimentele obscure în piețele etnice din cartierul meu. Pe scurt, nu puteam și nu pot face aproape nimic, în afară de dormit și îmbrăcat, fără să construiesc în jurul respectivei activități o colecție irațional de mare de lucruri.

În privința asta semăn cu mai multe femei în vârstă pe care obișnuiam să le consider ridicole. Strămătușa mea, pe care o chema tot Irina, a murit pe când eram în Israel, iar noi ne-am mutat din centrul de absorbție în casa ei. Dar mai întâi a trebuit să facem curat – și era locuința unei colecționare compulsive: printre altele, erau acolo mai mulți saci mari de gunoi plini cu cotoarele de carton care rămân când se termină sulurile de hârtie igienică. Când trăiești în Țara Făgăduinței, te pândesc multe scenarii potențial apocaliptice, dar niciodată n-am reușit să identific unul care să devină mai suportabil dacă păstrezi câteva sute de cotoare de hârtie igienică. Rudele americane pe care le-am vizitat în copilărie aveau colecții la fel de uluitoare de obiecte inutile. M-am mirat de vitrinele aranjate laborios, în care stăteau degetarele și lingurile lor decorative. M-au amuzat mai ales piețele de vechituri pe care le-am vizitat în Florida, cu doamne între două vârste care confecționau urâțenii din mărgele de plastic, dantelă roz și ursuleți bleu cu blăniță artificială, închiriau gherete, vindeau aceste expresii ale geniului lor altor femei, iar cu banii își cumpărau noi obiecte de artizanat și mai urâte, pe care nu le-ar fi putut crea singure.

Îmi amintesc acum de acele femei, poate și de mine, care eram versiunea lor mai tânără, cu o generozitate câștigată prin experiență. E o plăcere să ai lucruri, nu doar obiecte de calitate, bine făcute, ci orice fel de lucruri, lucruri multe, prea multe, dacă se poate. E o plăcere să-ți contempli lucrurile, mirându-te cum de-au încăput în vitrina făcută pe comandă sau cum geme etajera sub ele, și să știi ce pacoste îngrozitoare ar fi să le muți. Simplul inconvenient de a fi nevoit să împachetezi cincizeci de flacoane pentru condimente sau trei sute de DVD-uri cu dansuri din buric pare a fi o promisiune a stabilității, o garanție că vom rămâne locului. De data asta nu ne vom mai muta, vom găsi spațiul perfect pentru obiectele noastre dragi, le vom aranja în ordine alfabetică și le vom lăsa să adune un strat tihnit de praf. Am aruncat polistirenul care proteja porțelanurile și boxele; sigur nu ne mai pune nimeni să le împachetăm la loc cu materiale de calitate mai proastă. Dar bineînțeles că niciodată nu se întâmplă așa, de mutat ne mutăm, și toate obiectele adunate în dorul nostru de permanență devin o povară. Iarăși.

Plăcerea proprietății e una periculoasă, știu asta încă de la o vârstă mai fragedă. Deși pe atunci n-aveai unde să citești povești cu oameni ale căror rămășițe sunt găsite printre maldărele de ziare și pisicile lor sălbăticite, bănuiam deja că obiectele pe care le iubesc pot deveni ostile. În primul rând, bibliotecile din camera mea tremurau sub o greutate care le depășea capacitățile și mi s-a întâmplat nu o dată să-mi cadă cărți în cap când luam ceva de pe un raft de jos. Glumeam – dar numai cu jumătate de gură – că într-o zi cărțile o să mă omoare. În 1994, părinții mei au primit permisiunea emigrării în Canada pentru cei patru bunici ai mei. Mircea, care era legat de România prin activitățile lui literare, avea de gând să stea în Canada doar jumătate din fiecare an. Ceea ce însemna, totuși, că trebuia să aleagă ce cărți ia cu el la Toronto și ce cărți lasă în urmă; orice bibliofil știe cât de dureroasă e această corvoadă.

În retrospectivă, pentru un om cu inima slabă n-a fost o idee bună să stea cu săptămânile până la ore târzii, tot împachetând și despachetând cutii cu cărți, reconsiderând cu grijă fiecare alegere, încercând să hotărască de ce volume se putea lipsi într-o emisferă sau alta. În retrospectivă, n-a fost înțelept nici ca un microbist înfocat să vadă victoria României împotriva Argentinei la Cupa Mondială. În ziua următoare a ajuns la spital, flirtând cu asistentele, după care, cu trei săptămâni înainte de zborul planificat spre Canada, a murit. Cei trei bunici rămași au venit, dar cărțile lui s-au păstrat exact așa cum le lăsase, înghesuite în biblioteca din biroul lui, îngrămădite pe unde li se găsise loc. Pentru mine a fost cea de-a treia lecție despre lucruri lăsate în urmă.

„Refugiații se împart în două categorii: cei care au fotografii și cei care n-au,” spunea un refugiat bosniac.

- Dubravka Ugrešić, Muzeul capitulării necondiționate

Există lecții și despre lucrurile pe care le luăm cu noi. Dacă până să emigreze a doua oară, părinții mei căpătaseră experiență și un spirit practic implacabil, alții porneau pe bâjbâite în noua lor viață luând cu ei te miri ce li se părea nimerit în graba plecării. Artista Anna Loșkin, care s-a născut la Odesa și a emigrat la Boston, a fotografiat cu un aparat adus de la Kiev obiectele pe care evreii sovietici le-au luat cu ei în Statele Unite în perioada 1987-1993. Proiectul se numește Naș cemodan, „Valiza noastră”. Privite cu ochi nord-americani, obiectele par stranii, ecouri ale unei rațiuni de mult pierdute, dar pentru mine, fotografiile sunt ca o întoarcere în propriul meu trecut. O carte cu o sută de modele de rochii evocă un loc unde oamenii obișnuiau să-și coasă singuri hainele; îmi amintește de Otilia făcând minuni cu singurul tip de material la care aveau acces românii în acei ani și care numai șic nu se putea numi. Un bărbat își adusese tocătorul de carne manual, convins că era mai bun decât modelele electrice. Probabil că și Tataie, bunicul meu care a reușit să ajungă în Canada, și l-a adus pe al lui, pentru că mi-l amintesc tocând carne în bucătăria noastră din Toronto, cu mâinile lui îmbătrânite care abia mai puteau învârti manivela. Un al treilea emigrant a adus un set de pahare de sticlă pentru tratamentul cu ventuze – noi le lăsaserăm pe ale noastre în București, dar tata mă delecta cu povești despre eficiența lor și e posibil ca la un moment dat să fi încercat să reproducem tratamentul folosind pahare de aperitiv și niște lumânări. Uneori am senzația că toți est-europenii primesc o scurtă listă cu experiențe de viață care trebuie bifate și, indiferent de ordinea în care facem asta, ne alegem până la urmă cu aceleași amintiri, traume și obiecte vechi și dragi care ne ticsesc dulapurile. I-am scris lui Loșkin – aflată acum la locul potrivit, în Israel, unde continuă Naș cemodan printre emigranții locali, parcurgând propria ei listă.

Îmi plac fotografiile din Naș cemodan mai ales pentru lipsa spiritului practic: una cu niște mănuși de operă, alta cu un samovar ruginit care nu se potrivește cu prizele locale, plus o fotografie cu inevitabila blană de vulpe, cu ochi zglobii, văzută din față. O prietenă rusoaică scrie că familia ei a venit în America cu două valize, în care erau animăluțele ei de pluș, timbrele și un tablou al bunicului, colecția de medalii militare a bunicii, monede vechi și fotografii de familie din secolul al XIX-lea. „Ai înțeles,” adaugă Liza, „lucrurile pe care le iei cu tine când știi că nu te mai poți întoarce niciodată.” Admir stilul de a împacheta al acestor ex-sovietici în atâtea privințe, poate începând cu visele lor despre o Americă unde valorile lor să conteze încă, unde să-și poarte blănurile la operă și să invite oameni la un ceai adevărat. Unde monedele și timbrele să-și păstreze valoarea. Obiectele pe care le-au adus cu ei sunt mai grele decât par, purtând cu ele puzderie de vechi dorințe și amintiri, importante nu din motive de nostalgie, ci pur și simplu pentru supraviețuirea psihologică. Pentru că atunci când te afli într-un supermaket și încerci să alegi între douăzeci de sortimente de ketchup, e vital să-ți amintești că familia ta a irosit la un moment dat spațiu prețios dintr-o valiză cu o vioară de copil.

În romanul lui, Geamantanul („Чeмодан” sau „cemodan” în rusa originală), Serghei Dovlatov spune poveștile a opt obiecte obișnuite pe care le-a adus cu el când a emigrat din URSS. Ciorapi finlandezi, o căciulă de iarnă, o jachetă ponosită din catifea reiată care fusese a lui Fernand Léger, toate sunt puncte de plecare pentru povești din tinerețea naratorului. Dovlatov e descris deseori ca un autor comic, dar pentru mine, poveștile lui sunt insuportabil de triste. Gluma implicită din fiecare poveste este că obiectul pe care ar trebui să-l prețuiască – costumul dichisit, mănușile pentru șofat – devine deja indezirabil până să ajungă la el, fiind compromis de împrejurările jenante sau stupide prin care îi parvine. Într-un capitol, soția naratorului, Lena, primește permisiunea de a ieși din Uniunea Sovietică, numai că el, care suferă de torpoarea intelectuală rusească, hotărăște să n-o urmeze. După ce se organizează și-și cumpără biletul numai dus pentru o singură persoană, ea îi face cadou din banii rămași o cămașă din poplin, de import – de bună calitate, fabricată în România! E aceeași cămașă elegantă pe care el o pune în bagaj când pleacă în Statele Unite, unul dintre puținele lui lucruri bune de îmbrăcat. Obiectele lui Dovlatov nu-și pierd valoarea după emigrare, ca cele ilustrate în Naș cemodan. Evocă mai degrabă o lume care a stors deja orice bucurie din lucrurile frumoase, transformând dorințele tuturor în niște rămășițe nedorite.

Cei mai mulți dintre noi nu mai avem acces la acest tip de traumă est-europeană de calitate superioară. Câtă nostalgie furioasă poți să-ți cultivi când crești în interioare încălzite, cu pașaport occidental și Doritos la discreție? Familia e acum la distanță de un bilet ieftin de avion, iar Skype oferă măcar iluzia unui contact permanent. Și totuși cred că există un preț psihic al mișcării continue pe care sunt nevoiți să-l plătească inclusiv cei care se mută pentru studii, iubire sau promovare profesională. Eu am intrat în mediul academic și, deși teoretic e posibil să lâncezești la aceeași universitate cu zecile de ani, practic mulți dintre noi suntem în continuă mișcare, suferind de prea puțin succes, prea mult succes sau pentru că avem parteneri care vor și ei joburi. În loc de o mare ruptură, ne fărâmițăm treptat, lăsând câte puțin din noi peste tot pe unde trăim. Poate că nici nu ne dăm seama ce lipsește decât mult mai târziu. Că nu avem prieteni care să poată trece pe la noi fără să trebuiască să facem curat mai întâi. Că nu știm adresa unui coafor de unde să nu ieșim arătând ca niște pudeli. Sau că subconștientul nu ne poate spune pe ce străzi e interzis la stânga, cum s-a transformat de-a lungul anilor un anume colț, unde se găsesc tortillas de porumb, brânză indiană sau cafea pe gustul nostru. Și poate, după o anumită vârstă, că ne vedem copiii adaptându-se și readaptându-se la fiecare loc nou, cu mereu alte găști de prieteni, întrebându-ne ce tristeți însingurate ne ascund.

Tristeților mărunte li se potrivește traficul mărunt. După cincisprezece ani în Canada, m-am mutat în alte două țări, mai întâi în Statele Unite, pentru doctorat și primul meu post universitar, apoi în Germania, pentru o bursă de cercetare și cel de-al doilea post. Aceste emigrări mai târzii n-au avut același caracter abrupt și final ca primele două: în ambele țări am plecat inițial cu o viză temporară, intenționând să mă întorc de unde venisem, dar după câțiva ani am ajuns să fac formalitățile ca să mă stabilesc acolo. Dacă primele două emigrări au fost salturi, la ultimele am fost mai degrabă în situația celebrei broaște care nu observă că apa în care stă a dat în clocot. Până să mă dezmeticesc, copilul imigrant se transformase în expatriat internațional, cu dorințe tipice de expatriat, adică mărunțișuri. Alimente, cosmetice, produse ieftine care nu se găsesc decât în cutare sau cutare loc geografic. Când trăiam încă în SUA, dar mai petreceam câte o vară la Berlin, studiind sau îndrăgostindu-mă, făceam fixații pe anumite produse despre care credeam cu tărie că nu au echivalente locale. Șervețelele umede pentru ochelari, de unică folosință, care chiar curățau, crema de față Nivea ieftină și deodorantul care nu-mi irita pielea, gelul de duș pe bază de ulei care combătea uscăciunea pielii pe timpul iernii. Mai târziu, când m-am stabilit definitiv în Germania, mi s-a făcut dor de alimentele care se găseau în State, dorințe la fel de mărunte și de specifice: bicarbonat de sodiu, sare kosher, diferite combinații ieftine de sushi pentru prânz, coriandru proaspăt accesibil, amestecuri de condimente Cajun.

Viața mea pare să-și fi făcut un scop din a mă determina să le înțeleg pe bătrânele pe care le-am cunoscut, și nici aceste doruri mărunte, dar persistente nu fac excepție. Pe când aveam douăzeci de ani, am petrecut o vară la București, iar înainte să plec, am întrebat-o pe bunica Mamaie – care locuia deja cu noi, la Toronto – ce vrea să-i aduc de-acasă. Mi-a cerut o sticlă cu apă de lavandă. Ajunsă la București, mi-am petrecut mare parte din acea vară imposibil de fierbinte colindând magazinele după apă de lavandă. Magazinele universale erau pline cu produse Revlon pe care cei mai mulți români nu și le permiteau, farmaciștii știau despre ce vorbeam, dar nu vindeau așa ceva, și în zadar am tot bătut, asudată, prăvăliile scumpe ale Bucureștiului. Până la urmă, am găsit niște sticluțe cu apă de lavandă la o tarabă dintr-o piață în aer liber, printre articole de uz casnic ieftine, care se vindeau cu echivalentul a 50 de cenți bucata. Iritată, am cumpărat trei – de ce m-o fi pus bunica pe drumuri pentru ceva atât de ieftin? Mă așteptasem să fie vreun parfum prețios, nu o sticlă minusculă, nemarcată, cu o banală apă aromată. Mi-a picat fisa mult mai târziu: nu duci dorul produselor de lux de acasă, ci al mărunțișurilor de toată ziua din fosta ta viață, lucruri pe care le luai drept bune, lucrurile de care ți se pare cel mai nedrept să te lipsești.

Am întrebat mai mulți prieteni care au trăit sau trăiesc în acest moment în străinătate ce lucruri aduc clandestin sau cer de la vizitatori, curioasă dacă au și ei dorințe ca mine sau ca bunica mea. Prima lor reacție a fost una de jenă, urmată de confesiuni înflăcărate. Obiectele dorite sunt, de regulă, mici și personale, strâns legate de corp. Câțiva dintre ei au, la fel ca mine, o listă pestriță de produse râvnite după ce au trăit în mai multe țări: spune-mi ce imporți ca să-ți spun cine ești. Annushka adună Neocitran, melatonină, pastă Marmite și castraveciori murați Kosher, mărci ale diverselor locuri din lume unde a locuit. Susanne importă gem de gutui, unguent cicatrizant Bepanthen, filtre pentru ceai, produse de înfrumusețare și cuțitele ei de bucătărie preferate din Germania. Micah aduce clandestin în Dubai fasole pinto uscată, pentru ca soția lui mexicano-americană să poată găti în continuare mâncarea cu care și-au crescut copiii. Lui Emily, canadiană stabilită în Marea Britanie, îi e dor de supa cu tăieței Lipton, de dropsurile Ny-Quil, de bețigașele de urechi Q-tip, de castraveciorii murați Kosher și de berea Molson Canadian. „Știu că nu tânjesc după niște chestii deosebit de sofisticate,” scrie ea, „dar când am chef de ele, n-am cu ce să le înlocuiesc.” Americanii care s-au mutat în alt colț al Americii față de cel în care au copilărit umplu valizele sau portbagajele mașinilor cu covrigi newyorkezi, sirop de arțar de Vermont, tortillas de porumb adevărate, cafea de la Peet's, gogoși Krispy Kreme și tot felul de snacksuri de la Trader Joe's, pe care le poartă cu ei dintr-un stat în altul cu un fel de mândrie hotărâtă, insolentă. Cel mai mult mi-au plăcut amintirile Monikăi. Ea s-a mutat din Germania de Vest în SUA pe vremea când cafeaua bună se găsea doar la magazinele specializate, așa că-și ruga mătușile rămase în țară să-i trimită. Cum cafeaua era la loc de cinste în pachetele cu ajutoare pe care le trimiteau în RDG, mătușile presupuneau că Monikăi îi lipsesc și celelalte articole de bază obișnuite, cum ar fi ciocolată, cacao și dresuri, așa că-i trimiteau și din astea. Îi era imposibil să le convingă că dresuri se găseau, totuși, și în Statele Unite ale Americii.

Aceste doruri sunt ușor de înțeles. Sunt urme ale unor obiceiuri, amintiri gustative, produse pe care le folosim pentru întreținerea și îngrijirea corpului pentru că știm că sunt eficiente. Uneori, joacă rolul unor suveniruri plăcute dintr-un loc drag. Pot reprezenta și o anumită sofisticare și experiență de viață; la urma urmei, e très chic să te declari veșnic nemulțumit de ciocolata, calmantele sau pâinea locală. Dar eu mai am o teorie. Cred că fiecare loc în care trăim naște altă variantă a noastră. Când plecăm, acea persoană rămâne acolo, în universul ei alternativ, făcând ceea ce am fi făcut noi dacă am fi rămas, dezvoltându-se într-un fel legat organic de țara respectivă. Irina româncă ar fi fost palidă și slabă și ar fi excelat fără efort la matematică și franceză. Irina israeliană ar fi făcut serviciul militar și probabil că ar fi avut o adolescență mai zbuciumată. Irina canadiancă iese chiar în acest moment în oraș cu prietenii ei de la universitate, așa cum face în fiecare weekend după ce-și vizitează părinții. Irina americancă avansează în carieră, dar tot nu-și face timp pentru dans. Acum urmează partea și mai trăsnită a teoriei: obiectele mărunte pe care le aducem cu noi peste granițe nu sunt doar legătura noastră cu trecutul, ci și încercări inconștiente de a ne ucide alter ego-urile străine, de a elimina fundăturile poveștilor noastre de viață. Gătesc chili cu ardei uscați aduși din Texas și folosesc produse de machiaj quebecheze cumpărate din Toronto ca să mă conving că toate aceste repere locale fac parte din una și aceeași poveste coerentă, că nu există, de fapt, niște versiuni-fantomă ale mele. Deși în sinea mea știu că există.

„Orice pasiune e la granița cu nebunia, dar pasiunea colecționarului e la granița cu haosul amintirilor.”

- Walter Benjamin, „Despachetarea bibliotecii: Prelegere despre colecționarea cărților”

Nu e de mirare că și relația cu soțul meu a fost mereu legată de lucruri, de granițe și de transportul lucrurilor peste granițe. L-am cunoscut pe Tim pe când el se afla în Statele Unite la studii, iar mai târziu s-a mutat cu mine. Timp de câțiva ani, ne-am petrecut sărbătorile și vacanțele pe drumuri, între locuința noastră din State și rudele din Canada și Germania. Ei bine, el vine dintr-o familie în care se gătește suficientă mâncare delicioasă pentru ca toată lumea să se ridice sătulă de la masă și unde, în funcție de situație, se poate oferi musafirului o gustare pentru drum și motive să se simtă vinovat. Eu provin dintr-o cultură a ospitalității în care scopul e să-ți îndopi musafirul până când ai putea să-i recoltezi ficatul și să-l vinzi unui restaurant franțuzesc. Când își revine-n simțiri, e de neconceput să-l lași să pornească la drum fără provizii cât pentru o iarnă nucleară prelungită. Desigur, vinovăția e inclusă în pachet.

În practică, asta însemna că ori de câte ori ne despărțeam de familia mea din Toronto, căpătam o pungă mare plină cu șnițele făcute în casă, murături, mandarine, borcane cu pastă de ardei capia și, de obicei, niște vin sau țuică de prune făcute în casă. Soțul meu a îmbrățișat bucuros ideea, iar pe drumul cu mașina înapoi spre Connecticut sau New York, puteam rezista chiar și douăsprezece ore în cap pe austrostradă datorită fluxului continuu de șnițele și murături de ronțăit. Numai că prima oară când am încercat să ne întoarcem în State cu avionul în același fel, ne-am lovit de un obstacol, ca să mă exprim așa. Pearson, aeroportul din Toronto, are un punct de control vamal și de imigrări special pentru zborurile americane și, cum pe atunci nu eram căsătoriți încă, Tim și cu mine ne-am așezat la cozi diferite la controlul pașapoartelor. Plasa uriașă cu mâncare i-a rămas lui pe cap și, cinstit cum e, a recunoscut că aduce în Statele Unite fructe și carne. Agenta vamală l-a întrebat ce fel de carne era. Problema a fost că el habar n-avea. Cum n-avea habar nici care ar fi putut fi răspunsul greșit. Oare care era beleaua momentului: boala vacii nebune, gripa porcină sau gripa aviară? Așa că a răspuns la nimereală că era de pui, agenta i-a cerut să-i arate șnițelul, el l-a scos din plasă, dar cum era prăjit în pesmet, nici ea n-a reușit să-l identifice. Eu, care mă aflam la distanță de câteva șiruri de oameni, nu vedeam decât că l-au reținut și că face ceva cu plasa cu mâncare. De fapt, atât Tim, cât și agenta vamală, miroseau pe rând șnițelul, cu expresii întrebătoare.

L-am admirat pe Tim pentru că protejase proviziile familiei, dar în sinea mea îi dezaprobam sinceritatea. Știam dintr-o experiență îndelungată că agenții vamali sunt dușmanii, cadre ale unor regimuri opresive în care nu te poți încrede sub nici o formă să ia decizia justă, oameni pe care îi poți minți fără rușine, cu conștiința împăcată. Există metode să intri pe teritoriul nord-american cu alcool de contrabandă, salam de țară sau o colecție de lucrări de artă, dar nu și dacă ești din cale-afară de cooperant cu autoritățile. Îmi plătesc impozitele, arunc gunoiul unde trebuie și în general consider că polițiștii sunt puși pe străzi pentru siguranța mea, dar sistemul meu moral suferă de pe urma acestei lacune de lumea a treia.

Grozăvia e că am avut necazuri din cauza asta. Când am făcut, împreună cu soțul meu, cerere pentru green card, am fost nevoiți să călătorim pe baza unui document cu o denumire fermecătoare, „advance parole” (1) (Americanii le fac concurență israelienilor la denumirile cele mai prietenoase cu imigranții.) Prima oară când am trecut granița cu documentul ăsta a fost cu ocazia unui drum la Toronto, prin același punct de control din aeroportul Pearson. Familia mea nu se zgârcise cu proviziile pentru drum, iar eu mai și făcusem cumpărături la St. Lawrence Market din Toronto, o superbă piață alimentară de modă veche. Firește că în formularul vamal am scris că nu aducem nici un fel de alimente în Statele Unite. Dar, cum să vă spun, era pentru prima oară când călătoream ca „advance parolees”, ceea ce după toate aparențele era un temei suficient pentru o inspecție completă a bagajelor noastre. Am fost duși într-o încăpere vecină, unde ne așteptau doi agenți cu geanta noastră, care ne-au întrebat iar dacă avem mâncare la noi. Moment în care mi s-a produs un declic în minte. Am uitat total de mâncare. Credeam sincer că n-avem nici un fel de mâncare cu noi.

Au deschis geanta. În acel moment, am început să mă tem că poate totuși aveam mâncare înăuntru. Au găsit o sticlă de poșircă. Ah, da, avem asta, am zis. M-au întrebat dacă mai sunt și alte alimente. Nu-mi mai venea în minte nici un aliment. Agenții au scos la iveală un borcan mare cu miere scumpă din Noua Zeelandă, cumpărată dintr-un magazin specializat în miere din St. Lawrence Market. M-au întrebat iar dacă avem și alte alimente, prevenindu-mă să nu mint în fața guvernului american. Femeia, care era mai în vârstă, a clătinat supărată din cap; bărbatul mai tânăr era polițistul bun, care încerca să mă facă să pricep gravitatea situației noastre. Au găsit și alte alimente, atât de multe că am și reușit să le uit pe majoritatea. Dar țin minte piesa de rezistență, după ce mă întrebaseră pentru ultima oară dacă mai avem mâncare, ne preveniseră iar că aveau să ne treacă pe lista pasagerilor periculoși, ca să fim supuși aceluiași calvar la fiecare intrare în SUA, ba chiar să nu mai fim primiți deloc în țară, și după ce pur și simplu nu reușisem să-mi amintesc de nici un alt aliment: acolo, pe fundul valizei, învelite în plastic, două cutii mari cu caviar de somon congelat, cumpărate de bunica Nadia dintr-un magazin alimentar rusesc. Icre congelate. Importate din Rusia. În cantitate mare.

Cu ochii în lacrimi, am deschis rucsacul și le-am oferit agenților fursecul ronțăit ascuns înăuntru, care bineînțeles că-mi ieșise și el din minte. Agenții au înălțat ostentativ din sprâncene, cu un aer dezaprobator, în timp ce verificau diversele formulare, apoi ne-au lăsat să trecem cu tot ce aveam. Când am ajuns acasă, ne-am ghiftuit fără tragere de inimă cu caviar, miere și alcool, și până-n ziua de azi am ajuns să declar orice fărâmiță comestibilă, călcându-i pe nervi pe vameșii americani când trec în formularul oficial „baton de Mars, jumătate”.

Dacă mâncarea e un lucru minunat care devine o povară când călătorești, cărțile sunt și mai și. Iată altă sferă în care soțul meu, Tim, a suferit cu răbdarea tăcută a unei Griselde moderne. Și, la fel ca Griselda, răbdarea lui stoică îl face cu atât mai atrăgător. Când părinții mei au divorțat, eu deja plecasem la doctorat, iar tata mi-a împachetat colecția de cărți pe care o lăsasem la ei acasă și mi-a depozitat-o, împreună cu nenumăratele rafturi Ikea, în pivnița noii lui locuințe. Relația noastră era încă relativ proaspătă când, cu ocazia unei vizite, Tim s-a apucat să aranjeze colecția de cărți, asamblând paisprezece biblioteci din piese deformate deja de vechi și uzate ce erau, deschizând cutii și insistând să mai și punem toate volumele în ordinea corectă. Ăsta da bărbat, mi-am zis în sinea mea. După câțiva ani, ne-am mutat împreună la New York și am hotărât să-mi aduc ditamai biblioteca de la Toronto. Am închiriat un mic camion pentru transport de mobilă, iar Tim a dezasamblat toate bibliotecile, a împachetat toate cărțile, a încărcat totul în camion, a condus camionul până la New York, unde a asamblat totul la loc. M-am mutat la Dallas, iar Tim mi-a împachetat cărțile, le-a încărcat în alt camion și a condus toată șandramaua până-n celălalt capăt al țării. Ne-am căsătorit, iar el a venit după mine la Dallas: alt camion, alte cutii, bibliotecile Billy au fost iar făcute bucăți și frankensteinizate. Am făcut pasul hotărâtor în cuplu: ne-am unit colecțiile de cărți și am eliminat dublurile. După care iar le-am împachetat pe toate și le-am depozitat, ca să putem pleca în Germania.

În studenție, în căminul meu stătea un băiat mai mare, un excentric care studia religia și pe care colegii îl porecliseră „Bill Teologul”, genul de intelectual celibatar în sensul de călugăr, parcă ieșit dintr-un roman de Evelyn Waugh, cu un măr și o butelcă ascunse în mânecile lungi și buzunarele robei studențești. Țin minte că, în timp ce beam porto și fumam trabucuri în camera lui împreună cu mai mulți colegi după o piesă studențească criminal de slabă în care jucaserăm cu toții, el ne-a spus, arătând spre unica lui bibliotecă scundă: „Mă descurc cu foarte puține cărți, pentru că dacă am o bibliotecă bună în apropiere, pot împrumuta tot ce-mi trebuie pentru munca mea. Am nevoie doar de câteva cărți cu valoare sentimentală sau care nu se găsesc în altă parte.” Pentru el, asta însemna libertatea: posibilitatea de a pleca oriunde, neîmpovărat de obiecte grele. Am admirat, cum admir și acum, puritatea principiului.

Dar el era un om singur, iar eu am ajuns la concluzia că n-ai cum să te simți singur dacă ai multe cărți. Când deschizi una deja citită, mai ales dacă e chiar același exemplar, cu paginație și fonturi pe care le recunoști inconștient, poate cu vechile tale notații și semne de entuziasm care acum ți se par jenante, cu tine sunt vocea autorului și persoana care ai fost când ai citit-o prima oară. Asta înseamnă deja trei persoane. Nu pot concepe să renunț la romanele sau volumele de poezie bună, cu toată istoria emoțională adusă de citirea lor sau pur și simplu de faptul că le am, le mângâi și intenționez să le citesc într-o bună zi. În plus, oricâtă bătaie de cap înseamnă niște mii de cărți, experiența m-a învățat că nici măcar o bibliotecă universitară excelentă nu are întotdeauna toate cărțile care-mi trebuie mie – cel puțin nu în limba în care vreau să le citesc.

Era digitală are o soluție pentru această problemă, firește, dar cred că însăși povara cărților fizice, pe hârtie, e tot un liant între oameni. Cunosc oameni care nu se îndoiesc nicidodată dacă e înțelept sau nu să cari după tine câteva mii de cărți prin trei țări. Sunt oameni care nu întreabă niciodată: „Câte ai citit pe bune dintre astea?” Bunicul meu Mircea intra deseori în casă cu cartea abia cumpărată ascunsă la spate ca un obiect ilicit, chiar dacă Nadia își cunoștea foarte bine marfa. În adolescență, de fiecare dată când veneam acasă după un dezmăț prin librării, puneam la loc sigur punga de cumpărături înainte să-mi salut părinții, ca să nu vadă cu cât le măream colecția. Dar sunt și oameni care nici măcar nu clipesc când văd noul pachet de pe Amazon, probabil pentru că așteaptă și ei o livrare. În general, cred că e recomandabil să ne căsătorim cu astfel de persoane.

Ați putea crede că efortul de a căra atâtea cărți dintr-un loc în altul ne-a motivat să acumulăm mai puțin în alte domenii. Știu un universitar care ține cu dinții de biblioteca lui valoroasă de studiu, dar altfel trăiește printre piese de mobilier și electrocasnice ieftine, consumabile, iar când se mută pentru un nou post lasă totul moștenire doctoranzilor. Soțul meu și cu mine suntem la polul opus. Până să ne mutăm la Dallas, am stat în locuințe temporare sau comune, cu dotări de proastă calitate, la New Haven, New York și Berlin. În Dallas am împărțit pentru prima oară un apartament adevărat și am început să ne înconjurăm de obiecte greu de mutat, cât mai masive și mai voluminoase. Relația noastră fusese de la bun început în mișcare, rezistând pe bază de călătorii cu trenul, avionul și mașina. Simțeam nevoia de ancore.

Normal că n-a mers. Peste doi ani, eu am primit o bursă de cercetare la Berlin, iar peste alți doi ani, amândoi ne-am mutat cu serviciul în altă parte din Germania. A urmat o mutare de proporții administrative colosale. Asta a presupus nu doar să ne aducem lucrurile din Dallas peste un ocean și într-un apartament din Bonn pe care încă nu-l aveam, ci să ne mai și descurcăm cu autoritățile vamale germane. Autoritățile vamale germane ne-au fost ostile. Cum trăiam deja în Germania de doi ani, erau convinse că avem de gând să importăm un container cu articole de menaj uzate pe care să le revindem pe piața profitabilă a mărfurilor de ocazie. Ca importatori, trebuia să prezentăm o listă amănunțită cu toate obiectele și valoarea lor și să achităm o taxă de 40% din valoarea totală a transportului. Pentru a evita asta, trebuia să le dovedim vameșilor că, deși ne aflam deja în Germania, urma să ne mutăm abia în acel moment.

Au urmat și alte complicații amuzante. Pentru ca noul meu angajator să-mi deconteze mutarea, trebuia să prezentăm estimări de la mai multe firme specializate în mutări înainte să batem palma cu una dintre ele. Numai că firmele serioase nu-ți dau estimări constrângătoare până când nu văd bunurile care trebuie împachetate. Obiectele noastre erau deja în cutii, îngrămădite toate sub cheie, într-un depozit din Dallas. Cheia era la noi, la Berlin. Din punct de vedere legal, nimeni nu știa de cine ține cazul nostru, de autoritățile din Berlin sau de cele din Bonn. Funcționarul vamal din Berlin a luat dosarul la puricat, manifestând țâfna tipică sectorului public la fiecare telefon politicos de încurajare. Deși containerul ar fi trebuit să ajungă în Bremerhaven, un vast port marin, când s-a apropiat de Germania, compania noastră de transport a preferat să-l trimită într-o croazieră pe Rin până la Bonn, unde sunt inspectori vamali recunoscuți pentru dispoziția  relaxată și prietenoasă. Cu toate astea, cu o săptămână înainte să sosească am fost nevoiți să mergem cu mașina până în portul local și să semnăm un teanc de hârtii care să ateste că obiectele fuseseră ale noastre înainte de a le transporta, că erau bunurile noastre personale și era exclus să vindem vreunul dintre ele timp de un an calendaristic. Până-n ziua livării, n-am știut dacă aveam să ne mai revedem vreodată cărțile și mobila.

Cu alte cuvinte, a fost Răzbunarea Lucrurilor, nota de plată pentru atașamentul față de bunurile noastre personale sau, dacă vreți, prețul plătit pentru refuzul de a accepta că nu suntem genul de oameni care să stea vreodată locului. Ziua livrării a început cu o ploaie rară, melancolică, și ne tot aplecam pe fereastră ca să vedem dacă se zărește vreun camion. De altfel, nu știam nici măcar dacă autocamionul care transporta containerul avea să încapă pe străduța îngustă din satul nostru. Într-un sfârșit, a reușit să se strecoare până în fața clădirii noastre, cu tot cu o echipă de hamali germani și est-europeni care i-ar fi putut juca pe meșteri într-o producție shakespeariană locală (2). Relaxați, hamalii au adus totul înăuntru și i-au împărtășit soțului meu din înțelepciunea tradițională macedoneană de tipul „O femeie valorează mai mult decât un sac cu aur. Aurul îl poți vinde.” Aflând că Tim e specialist în literatură germană, unul dintre bărbații mai în vârstă i-a întrebat pe ceilalți dacă l-au citit pe Faust. Unii îl citiseră, alții nu, și s-a iscat o discuție despre când anume este Walpurgisnacht. Cel care deschisese discuția susținea că ar fi în aprilie, alții credeau că e în octombrie, și cineva a propus să se facă pariuri înainte să verificăm pe un smartphone. După ce s-au lămurit că e, într-adevăr, în aprilie, primul tip a comentat liniștit de unde știa despre sărbătoare: „Sunt destul de umblat prin cercurile astea de lesbiene.”

După care, la fel de fulgerător, totul s-a terminat. După atâtea bătăi de cap și hârțogărie, lucrurile ajunseseră la noi. Stătuseră deja doi ani într-un depozit, iar când le-am revăzut a fost ca și când am fi deschis o capsulă a timpului exagerat de depășită. Aveam acolo uscătoare de păr, pick-up-uri și aparate de bucătărie care nu mergeau în prizele europene. Apoi, borcane antice cu mirodenii, în care pătrunseseră molii de bucătărie, exterminate așa cum cerea protocolul de transport. Am descoperit o colecție de casete VHS care se potriveau doar cu televizoarele nord-americane. Dar erau și lucruri la care țineam, cum ar fi cărțile noastre dragi, care-și recăpătaseră noutatea pentru noi. Tim și cu mine ne întrerupeam mereu din despachetat ca să ne arătăm unul altuia ultima redescoperire. În eseul inspirat de despachetarea unei biblioteci rămasă în umbră tot timp de doi ani, Walter Benjamin scrie că „pentru un colecționar de cărți... adevărata libertate a tuturor cărților e undeva pe rafturile lui.” Noi le-am redat libertatea cărților noastre – să fie admirate, răsfoite, iubite, maltratate, ba chiar și citite.

Există vremuri pentru mutat și vremuri pentru adunat laolaltă, inventariat, făcut ordine în lucruri. Când am întrebat-o pe mama de statueta pe care Mircea încercase s-o scoată pe șest din România în copilăria mea, ea și-a amintit că el mai avusese o tentativă cu ocazia plecării în Israel, când se gândise s-o ascundă în mobila pe care o trimiteam acolo. Mama a refuzat, speriată de propunere, și probabil că el a recidivat anul următor, când am călătorit doar eu. După care s-a întâmplat ceva simpatic. Mama a vorbit cu bunică-mea, care a informat-o că figurina din Tanagra nu era în nici un caz pierdută. Ba chiar stătea pe etajera ei. Brusc, povestea a devenit mai puțin clară pentru noi. Poate că Mircea s-a dus la aeroportul din București și a reușit să ia înapoi obiectul, pe care bunica l-a adus în cele din urmă în Canada. Poate că bunica a confundat statuetele. Dar îmi place povestea pentru că răstoarnă o ficțiune despre pierdere pe care familia mea o repetă de aproape trei decenii. Pentru mine, cea mai sfâșietoare trecere a unei granițe e cea pe care bunicul n-a mai apucat s-o facă, cea care ne-a despărțit pentru totdeauna. Dar mă consolează întrucâtva că unele dintre obiectele obsesiei lui au ajuns la mine, ca și justificarea iubirii nebune pentru cărți și lucrurile frumoase care încă ne leagă. Și într-o bună zi, curând, eu și soțul meu vom face ceea ce am făcut deja de atâtea ori. Vom închiria un camion și vom străbate cu el un continent. Ne vom pregăti cutiile întărite și rolele de bandă adezivă. Vom aduce înapoi cărțile bunicului și le vom elibera pe rafturile noastre.


 

(1) „parole” e și termenul juridic pentru eliberarea condiționată din închisoare. (n.tr.)

(2) personaje din „Visul unei nopți de vară”, de William Shakespeare.

30 septembrie 2019, Publicat in Intră la idei /

text de

  • Irina DumitrescuIrina Dumitrescu

    Eseistă și profesoară de literatură medievală la Universitatea din Bonn. Scrie despre dans, cultura culinară, valoarea literaturii în timpuri grele și experiența exilului. A publicat în New York Times, Times Literary Supplement, The Atlantic, Washington Post, The Yale Review și The Southwest Review. Eseul ei, „My Father and the Wine,” despre producția vinului, țuicii și murăturilor în casa familială din Toronto, Canada, a fost inclus în Best American Essays 2016, editat de Jonathan Franzen și Bob Atwan.

ilustrații de

  • Alina MarinescuAlina Marinescu
    Ilustratoare. Părinții nu prea înțeleg de ce, dar nu contează.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK