Muzică / Experiment

Polimuzici: lumi suprapuse

De Cristina Gârbea

Publicat pe 23 martie 2023

La etajul 5 al Centrului Pompidou, în Paris a fost deschisă de curând, timp de trei luni, poarta de intrare într-o vastă lume audio-vizuală – tărâmul lui Christian Marclay. Cu această ocazie am făcut cunoștință cu creația lui și a rezonat în interiorul meu gândul la două personalități inedite ale lumii muzicale din secolul trecut: Charles Ives și Mauricio Kagel.

Din noiembrie 2022 până în luna februarie a acestui an, la capătul scărilor rulante ce par fără sfârșit, vizitatorii au putut pătrunde în acest univers multimedia profund. Expoziția, curatoriată de istoricul de artă Jean-Pierre Criqui, a readus laolaltă nu mai puțin de 200 de lucrări ale artistului, dovezi ale unor preocupări constante de a transforma sunetul în materialitate, dar și ale unei fascinații neobosite pentru sound, cinema, pictură, fotografie, instalație etc.

Christian Marclay, născut în 1955 în California și crescut la Geneva, educat în domeniul artelor plastice/vizuale în Elveția și Statele Unite ale Americii, este o personalitate greu de încadrat: deopotrivă compozitor, DJ, artist vizual și plastic, performer, monteur, artist multimedia, Marclay este, mai degrabă, un explorator al granițelor creativității. Participant pe scena muzicală a New York-ului și Londrei (în special, a cartierului Soho) a anilor ’70-’80, a colaborat, printre alții, cu John Zorn și cu trupa Sonic Youth sau cu Cvartetul Kronos, căutându-și sound-ul sau forma de expresie proprie la intersecția dintre punk-rock, jazz, improvizație și muzică de avangardă. Este considerat a fi inițiatorul turntablism-ului: Marclay manipula viniluri (recycled records), deconstruindu-le și reasamblându-le pentru a crea noi sound-uri cu asperități (sunete „zgâriate”, distorsionate, hârșâite, mixate împreună), folosind apoi discurile transformate ca pe încarnări vizuale, fizice ale unor procese creative. 

Christian Marclay, colaj din coperte de discuri.

La Pompidou s-au putut vedea toate acestea: viniluri arse, coperți de discuri alăturate în colaje comic-ironice, instrumente muzicale distorsionate, picturi, fotografii, video-uri atent editate ce evocă nesfârșite imagini cu telefoane zbârnâitoare sau uși trântite, camere imersive ce adăpostesc instalațiile lui. „Procesul de editare este ceea ce îmi place cel mai mult – să pun piesele laolaltă și să le dau un sens”, susține Marclay, iar instalația All together o și demonstrează. Comisionată de platforma digitală Snapchat, lucrarea propune zece telefoane aranjate într-un arc, pe ale căror ecrane sunt afișate, în paralel, scurte snaps, video-uri tipice generației Alpha (animale, mâncare, plimbări etc.), organizate în așa fel încât să comunice între ele ca într-o compoziție audio-vizuală unificatoare. 
 

Dar poate cea mai edificatoare lucrare pentru vocabularul tehnic al lui Marclay (editare minuțioasă a nenumărate filmulețe pentru a crea, la final, o operă de artă dinamică prin juxtapunerea lor) este Video Quartet (2002) – un adevărat artizanat tehnologic. Expusă într-o încăpere cu pereți și podea negre, ca într-un hău obscur, ea se constituie din 4 ecrane înlănțuite, așezate linear, pe care sunt proiectate, pe rând, nu mai puțin de 700 de clipuri. Ele au ca punct de plecare sound-ul, sub diferitele sale forme: se cântă la instrumente sau cu vocea, se dansează step, se sparg obiecte, se trântesc uși etc. Scenele afișate sunt, de cele mai multe ori, videoclipuri-statement din cinematografia hollywoodiană (de prin anii ’20 până la începutul anilor 2000), în care Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Liza Minelli, Rita Hayworth, Jack Nicholson, Maria Callas, Jimi Hendrix, Arthur Rubinstein și mulți alții își dau întâlnire pe o scenă imaginară, într-un jam session coordonat de Marclay. Iar artistul face atât de bine selecția și montajul, încât aceste 14 minute de proiecție devin o adevărată compoziție structurată – cu momente de calmitate, urmate de unele mai dramatice, cu fragmente jucăuș-improvizatorice, lirice sau chiar de noise –, o coregrafie audio-vizuală, în care lumile diferite se suprapun.

Această „room of musical tunes” a lui Marclay – ca să parafrazez unul dintre versurile pink floydiene – amintește de încăperea imaginată de Mauricio Kagel într-unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale, Ludwig van. Compozitorul și regizorul germano-argentinian – la rândul lui un artist complex, inovator, ieșit din șabloane, ce navighează ușor între muzică, teatru și film, inițiator al teatrului instrumental, realizează în 1970 un film-omagiu dedicat lui Ludwig van Beethoven, cu ocazia împlinirii bicentenarului de la nașterea acestuia. Kagel nu numai că nu-și propune să prezinte personalitatea compozitorului german prin prisma unei viziuni elogioase, ci ironizează toate acele clișee reverențioase, ridiculizând această ultra-comercializare a imaginii lui Beethoven, devenită un produs supra-exploatat.

Începând cu reperul 25:35, timp de aproape 8 minute, Kagel imaginează următoarea scenă: camera de filmat pătrunde într-una din încăperile din Beethoven-Haus Bonn, plimbându-se de-a lungul mobilierului înfășurat în partituri și arătând publicului frânturi amestecate din lucrările cele mai cunoscute ale compozitorului. Sincronizat cu imaginea, soundtrack-ul se constituie din aceste crâmpeie sonore, mixate câteodată într-o combinație de layere beethoveniene, din care se disting pasaje recognoscibile din simfonii, cvartete de coarde sau sonate de pian, în configurații instrumentale și suprapuneri inedite, mult diferite față de original. 

La începutul secolului 20, același gen de layering sonor este abordat de Charles Ives, un compozitor american puțin apreciat în timpul vieții sale și cu o creație complexă, dificilă din punct de vedere tehnic, încă evitată de interpreți și dirijori. Absolvent al universității Yale, lucrând ca agent de asigurări, dar și activând ca organist în biserici, Ives s-a dovedit a fi și unul dintre cei mai avangardiști compozitori din State: muzica sa ar putea să treacă ușor drept contemporană. Cu un sound eminamente american influențat de marșuri, imnuri și cântece tradiționale, el s-a îndepărtat de spiritul muzical convențional și a abordat un limbaj futurist. Creează în compozițiile sale un soi de colaje muzicale suprapuse – o îmbinare a mai multor lumi sonore aparent incompatibile –, în care se folosește de politonalism și poliritmii pentru a realiza un tot unitar.

Două dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Central Park In The Dark și The Unanswered Question, au la bază chiar acest puzzle sonor. În prima dintre acestea, Ives își dorește să recreeze un imaginar nocturn sumbru și tainic, ca un film sonor în derulare, cu nuanțe de thriller-mistery american. Acest peisaj cinematografic sugestiv are ca fundament stratul corzilor – ambiental, încețoșat –, la care se adaugă, ca niște scurte episoade neașteptate, instrumentele de suflat și de percuție, o pianină și un pian, pentru a evoca, pe rând, sunete de cazino, parade și fanfare stradale, cântăreți ambulanți, o mașină de pompieri sau un ragtime trist. Toate acestea apar ca impresii sonore ale unei metropole „înainte ca motorul cu combustie și radioul să acapareze pământul și aerul […] când oamenii stăteau pe o bancă din Central Park într-o noapte fierbinte de vară”.

În cea de-a doua compoziție, Ives reconstituie un „peisaj cosmic” pluristratificat. De la început până la sfârșit, într-un mers perpetuu, necontenit, corzile interpretează, în surdină (și, de preferat, înafara scenei) acorduri lente, de un calm ancestral, fără preget – acorduri tonale, consonante, ce semnifică „liniștea druizilor”, metaforă pentru înțelepciune, credință, transcendență. Suprapuse acestora, două evenimente sonore apar, prin repetiție, sub formă de interogație și răspuns: trompeta intonează „întrebarea perenă a existenței”, iar cvartetul de instrumente de suflat din lemn dă „răspunsuri luptătoare” ce devin din ce în ce mai aprig-disonante, pline de frustrare. Lucrarea se încheie după o reiterare a întrebării fără de răspuns, suspendată în abisul unui ultim acord de sol major, lăsând publicul să decidă pentru sine: este oare o piesă care vorbește despre dihotomia tonalism-atonalism atât de prezentă la începutul secolului 20 sau despre sacru – natura  nemuritoare/divinitatea – versus profan – existența efemeră și incertă a umanității? 

Iată cum, în decursul unui secol, trei artiști nonconformiști, cu preocupări în diverse zone profesionale, și-au dedicat activitatea creatoare (și) încercării de a omogeniza lumi sonore (sau/și vizuale) diferite, într-un „haos controlat”, printr-o confecționare a unor universuri distincte în opere de artă neconvenționale. Marclay n-ar fi putut exista, cel mai probabil, fără ca muzicienii Charles Ives, Karlheinz Stockhausen, John Cage, Mauricio Kagel și alții să experimenteze și să hrănească spiritul interdisciplinar al artei.

Fotografii realizate de Cristina Gârbea. 
 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK