Muzică / Concert

​​Scena ca playground: o conversație cu violonistul Gilles Apap

de Cristina Gârbea, fotografii de Șerban Mestecăneanu

Publicat pe 16 noiembrie 2022

Gilles Apap este, în prezent, unul dintre cei mai neconvenționali violoniști din zona muzicii clasice. Încă de tânăr, el a asimilat un repertoriu canonic, a participat la concursuri importante – precum Yehudi Menuhin Competition – și a cântat ca solist la filarmonicile din Boston, Vancouver, Berlin, Hamburg, etc., însă a ales să părăsească scena tradițională de concert și convențiile atașate acestui tip de reprezentație, printr-o adaptare a tehnicii, repertoriului și viziunii sale interpretative unui stil eclectic, într-o fuziune inedită dintre muzica cultă și cea folclorică, cu influențe culturale provenind din diferite zone ale lumii.

Muzica sa capătă și o dimensiune antropologică: promovează influențe tradiționale (din cultura romă, indiană, a oamenilor de culoare, spaniolă, irlandeză, scoțiană, etc.) în sălile de concert, un spațiu în care acestea nu numai că nu sunt promovate, ci nici măcar nu au, de regulă, acces. Prin această fuziune, muzica cultă (asociată, în genere, cu un anumit status social) este adusă laolaltă cu cea „populară/ușoară”, în programe ce nu mai țin cont de codurile uzuale, ci includ orice gen muzical în mod egal, nediscriminant. Pe scenă, violonistul dă impresia că aparițiile sale sunt menite să transmită o joie de vivre publicului, iar celor din breaslă un mesaj extrem de important: cântatul este un motiv de bucurie.

L-am întâlnit pe artist în București, cu ocazia participării sale în cadrul SoNoRo – Orient Express și am povestit despre anxietatea de performanță, despre limitări & joc și despre punctele de cotitură din viața unui artist. S-a întâmplat într-o dimineață de septembrie, după ce l-am ascultat repetând, alături de pianista Diana Ketler, la Ateneu. Deși ajunsesem acolo cu un nod în gât, mi-au trebuit mai puțin de 5 minute ca să înțeleg că am în față un om-aventurier, cald și deschis, cu dorința de a experimenta și de a se bucura de orice interacțiune – fie că e vorba de una profesională sau prietenească. Am făcut cunoștință, ne-am îmbrățișat, și-a pus vioara în cutia sa de rockstar– din piele, acoperită de stickere adunate din călătoriile sale de prin toată lumea – și am plecat să bem o cafea, la o întâlnire ce avea să fie nu doar inspirațională, ci și o lecție de generozitate și firesc. 

Gilles, spune-mi, te rog, cine ești.

Giles: În sfârșit descopăr cine sunt... durează ceva timp. Mă numesc Gilles, iar numele meu de familie este Apap (A-P-A-P, like water). M-am născut în Africa de Nord, în Algeria, în 1963... ceea ce mă face să am aproape 60 de ani anul ăsta. Este absolut fantastic, trăiesc absolut cea mai bună perioadă din viața mea. 

Dar ai energia unui tip de 20 de ani. 

Nu, mai puțin! [n.red: râde, iar între timp primim cafelele comandate, iar Gilles spune un „Mulțumesc” șarmant.]

Am cântat la vioară aproape toată viața mea, de când aveam 12-13 ani. Da, am început destul de târziu, nu am fost un copil minune. Acum, copiii ăștia sunt foarte, foarte buni până la vârsta de 18 ani (ca unii dintre copiii de aici, my God). Eu nu eram așa, eram mai degrabă un copil obișnuit. Am trei frați – mama mea a fost o femeie foarte activă – și sunt născut într-un orășel african numit Béjaïa. În 1963 ne-am mutat în Franța din cauza războiului, a conflictelor. Era o schimbare dramatică pentru familia mea, care a lăsat totul în Algeria când ne-am mutat în sudul Franței, în Nisa. A fost o perioadă în care tatăl meu a trebuit să facă orice pentru a câștiga bani, să clădească o nouă viață având patru copii. Știi… când ești copil, nu simți cu adevărat lucrurile astea. 

Nisa este un oraș foarte relaxat, totul este minunat, aveam prieteni minunați… așa că, într-o zi, pe când aveam 12 ani, cineva de la Conservator a venit să ne spună că ar trebui să ne apucăm de muzică. Și uite așa am început să cântăm, nimic prea competitiv, niciodată nu era competiție între noi. 

Poate că e ăsta este un început cu adevărat bun… 

Așa văd și eu acum, odată cu trecerea timpului. Sunt foarte recunoscător. Am început să cânt la vioară, fără să fie ceva deosebit care să mă atragă la ea. Îmi amintesc de o vioară pe când eram mic, de care m-am îndrăgostit pentru că era atât de strălucitoare, atât de neagră… era un instrument foarte ieftin. Și mai e ceva, o înregistrare pe care mi-a arătat-o mama: era Concertul de vioară scris de Beethoven. Este ceea ce m-a făcut să pătrund în muzică și să mă apuc de vioară.

Pe care ai ajuns să îl și cânți ulterior. A fost ca un cerc închis, l-ai ascultat, l-ai îndrăgit, te-a inspirat, ai ajuns să îl interpretezi.

Da, chiar așa. Acum știi vârsta mea, de unde vin, ce iubesc…

Până într-un punct al carierei tale, ai avut un parcurs „clasic”, atât în ceea ce privește genul abordat, cât și previzibilitatea alegerilor profesionale (ai studiat la universități importante din Europa și SUA, ai participat la competiții serioase, ai apărut în calitate de solist alături de mari orchestre, etc.). Ce te-a făcut să abordezi și să integrezi în repertoriul tău alte genuri muzicale, alte referințe culturale, alte viziuni interpretative?

Ce m-a determinat să fac asta... It’s called life. Se numește a fi îndrăgostit, a urma o femeie în California. Pe atunci aveam 21 ani, eram la Curtis Institute în Philadelphia, dar niciodată nu mi-a plăcut școala. Mă oprisem din a mai merge la școală când aveam 13 ani și niciodată nu mi-a plăcut să îmi spună cineva ce trebuie să învăț. Mă gândeam: ce e în neregulă cu a învăța ceea ce îți dorești cu adevărat?! De ce trebuie să învăț that, that, that, that and this și apoi să le uit? Nu are, de fapt, o legătură reală cu viața. This pissed me off, excuse my french! [râde].

Am mers la Curtis Institute pentru că primisem această bursă în SUA, acolo unde puteam să fiu mai aproape de fata pe care o iubeam. Am rămas 2 luni, a fost groaznic, contextul m-a făcut să urăsc școala din nou, mă simțeam foarte incofortabil și anxios, nu vorbeam nicio boabă de engleză. Na, aveam 21 ani... ajunsesem la New York cu două valize fără roți. Am terminat acolo și m-am mutat în California, unde a început cu adevărat viața. Am întâlnit tot felul de oameni alături de care am descoperit o sumedenie de muzici: jazz, muzici tradiționale, irlandeză, muzică old-time, bluegrass, indiană, românească. De fapt, unele dintre primele muzici tradiționale pe care am încercat să le înțeleg sunt cele din Moldova sau Basarabia. Apoi am început să cunosc oameni călătorind în India, în munții Himalaya, cu care am făcut câteva trasee. Eram la o înălțime de 6.300-6.400 m, cu scripcile noastre și cântam în fiecare seară muzici tradiționale împreună cu prietenii mei stoners, era foarte cool.

Am citit faptul că la 18 ani te-ai automutilat pentru a scăpa de povara susținerii concertelor: ți-ai provocat o rană la unul dintre degete, fapt ce te-a împiedicat să mai cânți timp de 3 ani. [râde mirat de faptul că am aflat această poveste și îmi întinde arătătorul secționat, spunând "Nu mai simt nimic în acest deget. Se pare că sunt o carte deschisă."] Ce crezi despre presiunea uriașă asupra muzicienilor pentru a se adapta la viața de concert și cum faci tu față la ea?

Mereu le spun copiilor că nu este ușor să devii violonist sau orice fel de artist. Emoțional, mai ales, este foarte dificil și sunt multe lucruri pe care trebuie să le înțelegi. Unul dintre ele este cântatul în public, a fi pe scenă... eu mă simțeam foarte inconfortabil. 

Deci crezi că parte din industria muzicii clasice este un mediu toxic?

Da, cred. Cum am mai zis, mie nu-mi pasă ca oamenii să meargă la școală, eu n-am fost niciodată afectat de profesori. If you’re doing your power trip, man, I’m out of here. Lasă-mă în pace, eu îmi fac treaba mea. 

Dar obișnuiai să gândești așa și când aveai 18-20 de ani?

Nu, nu. Pentru că eram incredibil de anxios și niciodată nu mi-a plăcut competitivitatea. Am întâlnit multe ființe umane frumoase pe post de profesori, dar nu știau prea multe. Sentimentul de a fi pe scenă era tare înfricoșător pentru mine. Abia acum îmi place, pentru că știu cum să o fac, dar trebuie să treci prin etapele în care este puțin incomod. 

Atunci cum se poate gestiona anxietatea de performanță? Este ea acel drive, acel imbold creativ sau, din contră, o inhibare a libertății interpretative? 

Trebuie să treci prin viață. Asta este cea mai bună terapie... și să îți asculți sentimentele, să faci mai mult din ceea ce iubești. Fă mai mult, chiar atunci când te simți low, când ești deprimat, doar așa poți să reușești: rămâi jos și, evident, it’s gonna go up again. Aveam 18 ani, mi-am prins degetul într-o ușă foarte, foarte grea, am calculat totul înainte de un concert și m-am rănit foarte rău – nu mai simt nici acum mare lucru. Toate astea pentru a nu fi pe scenă. Prin muzica tradițională am descoperit bucuria de a fi pe scenă, curiozitatea de a cunoaște ființa umană prin muzică.

Deci, pe scurt, să te vindeci de frică de scenă presupune să cauți esența umană. Crezi că este important, ca interpret de muzică clasică, să deprinzi tehnica improvizației? 

Nu cred că este necesar, dar te poate ajuta. Îmi place să improvizez dar, cum am mai spus, este de fapt tot despre oameni. Când improvizez, îmi place să cânt cu oameni. Pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai mult îmi place să cânt cu oameni: cu copii, cu începători, cu profesioniști, îmi place să cânt cu oricine. Este mult mai distractiv așa.

Cânți, deci, pentru conexiunea interumană sau ai cânta și dacă ai fi ultimul om de pe planetă? 

Oh, cânt pentru mine... dar și pentru legăturile umane. Știi... în jam session-uri, acolo îți dai seama dacă te potrivești sau nu cu cineva, înveți și preiei tot felul de lucruri, cum să adaptezi tehnici de arcuș, este fascinant. Trebuie să experimentezi mereu. 

Autoarea și Gilles.

Unde se termină ce a lăsat compozitorul scris pe partitură și unde începe creativitatea interpretului? Care este limita dintre „cuvântul” compozitorului și libertatea interpretului?

Sunt muzici de care nu mă ating niciodată, la care n-aș îndrăzni vreodată să schimb ceva. La Bartók, Bach, nu trebuie să schimbi nimic. Cine sunt eu să fac asta?! Ar fi foarte arogant din partea mea să schimb ceva. De ce aș face-o? Este totul acolo! Dar, din când în când, ca la Concertul de Mozart, am făcut-o... ca un joc, un joc muzical. Când am ajuns să petrec timpul cu acest gentleman, domnul Menuhin, el era foarte interesat de ceea ce făceam. Este cel care m-a „agățat” cu muzica lui și a fost un privilegiu ca el să fie cel care m-a împins să fac genul ăsta de interpretări în public. Se întâmpla acum vreo 30 de ani... Am ieșit pe scenă cu cadența la concertul de Mozart, dar n-aș fi îndrăznit niciodată să o fac fără imboldul din partea domnului Menuhin. Nu sunt o persoană căreia să îi placă să provoace. Și am auzit asta toaaată viața mea: „Îți place doar să provoci”. Eu știu cine sunt, că nu sunt genul ăla de om. Nu sunt un extravagant. Așa că am ieșit pe scenă și oamenii m-au hulit, a fost foarte dureros.

Mă preocupă modul în care oamenii din domeniul muzicii clasice văd ierarhia dintre genurile muzicale și îi întreb dacă mai avem nevoie să trasăm limite între ele. De ce e importantă fuziunea dintre muzici?

Nu cred că fuziunea e importantă... chiar deloc. Nu o văd ca pe un must să combini genurile, cred că este o abordare greșită. Dar este adevărat faptul că este o chestiune de eliberare. Poți cânta o muzică foarte intensă, apoi ceva pentru oamenii care nu știu atât de bine muzică clasică – eu mereu încerc, în recitalurile mele, să cânt și pentru cei care nu sunt atât de familiarizați cu muzica „savantă”, cu concepte precum elaborarea sau dezvoltarea unei fraze și toate chestiile astea... uneori sunt oameni care vin din mediul rural, nu sunt educați în sensul ăsta.

Mă joc, cânt un gig irlandez, apoi mă întorc la Bach, este o chestiune de echilibru. E un joc pentru mine, nu-mi propun să fac un crossover. Când aveam 27 de ani, am avut cel mai mare contract cu Sony Classical, în New York și ar fi fost o mare afacere, aș fi putut fi bogat până acum, foaaarte bogat. Dar pentru mine partea de bussiness din muzică... nu a fost bună. Plus că nu înțeleg nimic din toată treaba asta cu Facebook-ul – am o tânără prietenă care se ocupă de asta pentru mine [râde]. E-mailul, da. Dar toată lumea vorbește pe Whatsapp, and I’m like “What the fuck, send me an e-mail”.  

Ești old school.

Sunt old school și îmi place... e prea complicat. Facebook, Skype, Instagram, Tik Tok... Nu-mi pasă.  

Este muzica clasică un mediu elitist sau este doar un mit care s-a creat în jurul ei?

Yeah, depinde... Uneori oamenii merg la concerte, se îmbracă elegant, e o chestie socială. Și tinerilor nu le place, pentru că au impresia că vor fi intimidați de asta, așa că nu vor să meargă. Și mai e ceva, oamenii nu sunt obișnuiți să stea pe scaun – mai ales copiii, pentru care e și mai greu, puterea de concentrare este mică. Este un gen de muzică cu care oamenii nu sunt obișnuiți. 

Deci mai crezi în ritalul ăsta de concert, că trebuie să te îmbraci, să stai, să aplauzi într-un anumit fel?

Nu, nu, nu. 

Ce anume din muzicile tradiționale te atrage: particularitatea fiecărei expresii sau, dimpotrivă, o anumită universalitate a limbajului muzical?

Mi se pare fascinant să întâlnesc tot felul de oameni. Prin cântat, am întânit cei mai minunați oameni, foarte simpli, unii dintre ei nici măcar nu știu cu ce mă ocup. Locuiesc în acest loc superb din California, la țară. Cântăm în fiecare miercuri sau joi pe verandă, apoi mă duc la surf... iubesc oceanul, mă face fericit, îmi dă viață. Am început să fac surf când aveam 45 ani și nu este nimic mai plăcut decât să intri în ocean, să prinzi valul, oh my God. Surf și muzică, este un combo drăguț. I’m surfing the life, I’m surfing the wave, I’m surfing a beautiful melody – este despre a nu fi prea anxios, despre a-ți controla gândurile. Iar cel mai bun lucru despre muzică este, de fapt, că am învățat-o de la oameni. Dacă găsești un cântec frumos, îți amintește de țara în care erai, îți amintești persoanele... 

Ce preiei în interpretarea ta din experiențele de zi cu zi, precum o partidă de surf cu prietenii, o zi pe șantier în California sau o nuntă de romi lângă Târgu Mureș? Fac ele parte din imaginarul tău muzical?

Sigur, este organic. Mi-e foarte greu să mai am ego, iar asta mi se întâmplă în fiecare dimineață când îmi iau vioara să cânt. 

Această diminuare până la dispariție a ego-ului vine și dintr-un gen de legătură pe care o ai cu spiritualitatea?

Nu sunt neaparăt o persoană religioasă. M-am născut într-o familie catolică, dar eu nu cred în chestiile astea, nu au niciun sens pentru mine... sunt doar conflicte, războaie, care pe mine mă scot din sărite. Dar simt că am primit un dar, ceva ce nu-mi aparține, iar când cânt, simt uneori cum viața se oprește, nu am niciun fel de tensiune în corp și minte, e un dar. De asta trebuie să fii conștient mereu, de frumusețe și viață. Poți să o numești „spiritualitate”, nu știu... Am descoperit exercițiile de respirație, pentru gestionarea anxietății, te pun cu picioarele pe pământ.

Ce ascultă Gilles Apap în timpul liber? Pot să te rog să lași cititorilor câteva recomandări pop-rock?

Am avut perioade în care ascultam orice fel de muzică. Acum, nu-mi mai pun deloc muzică de fundal, prefer să ascult cântul păsărilor, să stau puțin în natură. Îmi place rock-ul, în California toți prietenii mei sunt niște hippies din anii ‘70-80, care ascultă Jerry Garcia, Jimmy Page, Frank Zappa. Dar despre techno – nu știu ce să zic, nu-mi place. 

Simți că este o muzică artificială?

Da, dar este un fel de a fi. Nu critic asta, să nu mă înțelegi greșit, doar că nu trezește nimic în mine. 

Mi-ai povestit adineaori despre întâlnirea cu Yehudi Menuhin. A fost ea una crucială în viața ta? 

Da, sigur. 

Enescu organiza, în timpul Primului Război Mondial, concerte de binefacere pentru refugiați, martiri sau orfani de război, iar Menuhin cânta soldaților sau supraviețuitorilor lagărelor de concentrare în cel de-al Doilea. Are muzica și acest rol, unul de binefacere, de alinare sau chiar de vindecare? 

Da, clar. Am un prieten în India care mereu spune „Gilles, îți zic, muzica este limbajul lui Dumnezeu” [a imitat accentul indian]. Ca astă-dimineață, am cântat piesele, repetam, e de ajuns să auzi o melodie frumoasă și să te facă să te simți mai bine. Apoi poți să te întorci la viața ta, să iei metroul... [râde]. 

Trebuie să îți mărturisesc faptul că atunci când am ajuns la repetiție, te așteptam și eram destul de emoționată. Însă doar am stat, te-am ascultat cântând Schubert și m-am simțit mai calmă. E terapie... 

Trebuie să fii atent cu muzica. Acum ceva timp cântam Sonata a III-a de George Enescu, știu acea piesă pe dinafară, așa cum știu și Impresiile din copilărie, dar este o muzică dificilă, chiar dacă e iconică pentru România. Crezi că toți oamenii de aici (arată către cei de la terasă) ar putea să o înțeleagă? Nu, pentru că este dificilă, nu are un beat, dar scopul meu ca muzician este acela de a-i face conștienți de lucrurile astea. O cântam atunci și un prieten de-al meu a venit și mi-a spus „Gilles, man, mulțumesc pentru muzică. N-am înțeles nimic, dar apreciez efortul.” 

În concluzie, este muzica un limbaj universal?

Yeah, probabil, nu îmi place să fac vreo precizare de acest gen – dacă muzica este universală sau nu – ci doar că uneori te poate mișca, îți poate influența starea, te poate face calm sau tensionat, așa că bănuiesc că poți să-i spui și așa. 
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK