Poveștile pentru copii vorbesc direct și extrem de sincer cu publicul lor, dar, până să ajungă acolo, trec prin medierea adulților. De aceea, pentru adulții din ziua de azi am recreat călătoria uneia dintre poveștile care pot ajunge la copiii pe care îi au în preajmă.
Am stat de vorbă de curând cu o poveste nouă. În primul rând, am citit-o cu copiii în două limbi diferite, apoi am vorbit cu autoarea și ilustratoarea ei, cu editoarea cărții și am încheiat sărbătoresc mergând la lansare, un eveniment efervescent care a adus mulți oameni împreună, aproape la fel ca pe vremuri. A ieșit un scurt material polifonic, un minimum pe care l-ar merita fiecare carte sau alt lucru inventat încă de creativitatea minții umane.
Conversația mea începe cu Anastasia Staicu, editor la Editura Seneca și creatoarea primului anticafe din România, Seneca Anticafe. Am discutat cu ea despre apariția colecției de carte pentru copii, Fabula, și despre cum se poziționează deocamdată planul său editorial pe piața românească. Apoi conversația continuă alături de Olga Grebennik, o autoare și ilustratoare ucraineană. Cea mai recentă carte a sa tocmai a fost lansată în România în ediție bilingvă (română-ucraineană) și a deschis seria de povești pentru copii Fabula.
Se împlinește în curând un an de la începerea războiului, un an de la ziua în care Anastasia Staicu, mecena și editoare româncă de origine rusă, pleca la vama Siret doar ca să ajute un grup mic de refugiați să treacă cu bine granița. Avea să rămână acolo timp de o lună pentru a oferi asistență, traducere și sprijin mamelor și copiilor ucraineni ajunși la vamă. De atunci multe dintre eforturile ei au fost îndreptate spre nevoile oamenilor alungați de război.
În timp, la Seneca Anticafe s-a creat o comunitate de femei ucrainence care învață limba română, o bibliotecă pentru copiii ucraineni, un hub pentru proiecte culturale adresate tinerilor refugiați, o rețea de voluntari care au ajutat cu alimente și produse sanitare familii rămase în Ucraina. În acest fel s-au creat relații personale și profesionale care au produs la rândul lor acțiuni și proiecte separate. Iar câteva dintre ele s-au transformat în povești scrise pe hârtie.
Una dintre persoanele care au avut norocul să o întâlnească pe Anastasia pe drumul complicat al exilului a fost artista Olga Grebennik, o ilustratoare și autoare ucraineană foarte apreciată nu doar în Ucraina. Editura Seneca a tradus și publicat Jurnalul de război al acesteia anul trecut, imediat ce a apărut, iar de curând și-a lansat colecția de literatură pentru copii cu cea mai nouă poveste scrisă de artista ucraineană, O casă capricioasă. Povestea traduce emoții contrastante, un sentiment neîmplinit al apartenenței și al atașamentului în stările unei case prin care se succed o mulțime de locatari care acompaniază pentru o vreme un loc fix, așa cum este casa.
Iulia Iordan: Colecția de carte pentru copii Fabula, apărută sub umbrela Editurii Seneca, își începe activitatea cu patru cărți ale aceleiași autoare, Olga Grebennik, o artistă ucraineană refugiată în timpul războiului mai întâi în România, apoi în Bulgaria. Dintre cele patru cărți, una a fost lansată sâmbătă, pe 4 februarie, la Seneca Anticafe, într-o atmosferă ca din vremurile de dinaintea pandemiei.
Câtă emoție și câte calcule au stat în spatele deciziei tale de a publica o autoare ucraineană direct în limba română, fără ca poveștile ei să fi fost publicate mai întâi în alte limbi? Cum te aștepți să fie primite aceste titluri de către publicul român, mai ales că ai experiența publicării unui alt titlu al autoarei, traducerea Jurnalului de război, în cursul anului trecut?
Anastasia Staicu: Decizia a fost una spontană. Răspunsul „DA!” a fost înainte de calcul, a fost un răspuns la ilustrațiile Olgăi. Fiecare desen al ei este o poveste în sine, privindu-le poți citi si ceea ce nu a fost scris. Simți că aceste ilustrații-povești te transformă într-un co-autor. Deci, emoție. Iar partea de calcul a venit și ea repede. Am numărat până la patru: „Olga, te rog, cel puțin patru povești!” La faptul că nu au fost publicate în alte limbi deocamdată nu m-am gândit.
Așteptările oricărui editor sunt aceleași întotdeauna: „cititorii se vor îndrăgosti de cartea noastră!” Iar această dragoste a cititorului este o loterie de fiecare dată. Cred că știu de ce ai pus în întrebarea ta titlul primei cărți a Olgăi, tradusă în română, Jurnalul de război. Există un risc de a speria cititorul. Ar putea să creadă că autorul va scrie despre război și în povestea pentru copii, iar „noi nu mai vrem să suferim, nu vrem să ne speriem copiii”. În schimb, literatura clasică pentru copii este plină de povești necruțătoare, cum sunt cele ale lui Andersen: nu este una la care să nu fi plâns.
Poate dintr-un pragmatism de ordin economic, poate ca efect al unei oarecare coerențe stilistice sau, în mod ideal, al unui scop asumat de educare a publicului, editurile românești de literatură pentru copii au crescut în preajma lor comunități de părinți sau de profesori, iar dependența dintre aceste entități a ajuns să fie reciprocă. Uneori acest duo se oglindește într-un altul: cerere versus ofertă. Neavând o piață de carte pentru copii efervescentă, editurile sunt tentate să fie mai degrabă precaute. Iar precauție înseamnă uneori reprimarea unor titluri singulare, care nu respectă tendințele din lista cu cărți de tip bestseller. De aici putem porni cea mai complicată discuție despre conținut, asumarea riscurilor și cercul vicios aferent acesteia. O voi pune pe pauză deocamdată, ca să te întreb cum vă poziționați voi în acest context și ce fel de comunitate își propune Fabula, fata mai mică a lui Seneca, să crească în jurul ei?
O discuție despre precauție ar trebui purtată cu o altă editură, nu cu Editura Seneca. Când am publicat prima noastră colecție - ÎN DOI – dialogurile filosofului stoic Seneca, scrise acum 2000 de ani la Roma și ilustrate în zilele noastre de un artist tânăr din România, și am trimis oferta către cea mai mare librărie din București, m-a lovit întrebarea lor: „Dar cine credeți că va cumpăra cărțile astea?” În prezent, suntem la a șaptea reeditare la unele dintre titlurile de atunci.
În ce privește întrebarea referitoare la comunitate, am un răspuns foarte rușinos. Când mi-am crescut copiii nu mi-am propus să-i cresc într-un anume fel. Tot ce am vrut a fost să împart cu ei „jucăriile mele”, tot frumosul lumii pe care îl adunaseră ochii, mintea și inima mea de până atunci. Scoteam la lumină din „cufăr” momente, descoperiri și le întindeam în fața copiilor mei.
Esențial era să nu mă mint, să nu mă mintă. Îndrăznesc să cred că am reușit același lucru în comunitatea noastră mică, de familie. Cred că acesta este unul criteriile pe baza căruia vom publica și următoarele povești.
Dacă ar trebui să găsim o trăsătură comună a editurilor românești de literatură pentru copii, prima care sare în ochi este publicarea cu precădere a traducerilor. Impresia mea este că revirimentul literaturii autohtone contemporane, pe care l-am observat cu toții înainte de pandemie, deocamdată s-a cam estompat. Precauția despre care vorbeam mai devreme este întărită în prezent și de fluctuarea prețurilor de producție, determinată mai întâi de pandemie, apoi de război. Cum este firesc într-o astfel de situație, editurile au devenit și mai selective deoarece garanția vânzării reprezintă o formă de supraviețuire. Ce fel de cărți își propune Fabula să scoată în viitor și ce loc ocupă în această proiecție literatura românească contemporană?
„Povești magice bazate pe evenimente reale” – acesta este sloganul colecției Fabula. Ce ne povestește lumea înainte de a-i pune noi etichete pe fiecare obiect? Ce ne povestesc drumurile înainte să le numim DN1 si DN13?
Povestea magică bazată pe fapte reale se naște atunci când ai ridicat spre lumină un bob de strugure și, hop, vezi toată seva pământului – un dar dulce și luminos. Vezi mișcarea din spatele unei pelicule aurii subțiri, un univers între degetele tale. Povestea locuiește pe drumuri fără nume care te duc în pământuri necunoscute. Iar tu ai curaj pentru că ești eroul celei mai importante povești – povestea vieții tale. Astfel de texte vom căuta. Eroul/autorul nu trebuie neapărat să fie unul încununat cu lauri, nu trebuie să fie unul cunoscut. Vom aprecia în primul rând privirea lui asupra lumii, mirarea cu care o descoperă și magia lumii pe care ne-o arată. Începem cu o carte bilingvă româno-ucraineană. Urmează încă trei din această serie. Dar nu ne vom limita la traduceri, vom căuta și textele autohtone.
Lansarea poveștii Olgăi s-a făcut cu sala plină, într-o zi friguroasă pe dinafară și emoționantă pe dinăuntru. Amfiteatrul Seneca Anticafe a primit haine noi, recreate după ilustrațiile delicate ale artistei și continuate de copiii, în mare parte ucraineni, prezenți la lansare. În timp ce oamenii mari au ales cuvinte cu grijă, pentru că în realitate încă nu știm cum să-i vorbim unei persoane care fuge de război, copiii au pus cu dezinvoltură în desen familii de șoareci, iepuri, arici, întocmai ca în desenele artistei.
Redau în continuare dialogul dintre mine și Olga care s-a derulat în urma lansării și a fost posibil cu sprijinul Anastasiei.
Iulia Iordan: Dragă Olga, ți-am citit jurnalul de război imediat ce a apărut în România. Textul tău a redus atunci la tăcere mulți cititori pentru că au simțit alături de tine neputința la cotele cele mai înalte. Războiul a umilit bucuria unei vieți simple pentru o țară întreagă și s-a reverberat dincolo de granițe. Chiar dacă nimic nu poate compensa pierderile, încă mai așteptăm o continuare a jurnalului ucrainean în libertate și un posibil final al unui eveniment absurd care a durat prea mult.
Deși este vorba despre un alt gen literar, cu un alt public, citind cartea ta cea mai nouă, am perceput-o ca pe o continuare îndelung așteptată a jurnalului. Am citit-o alături de o clasă de copii în ucraineană și română de Ziua Internațională a Cititului Împreună. Copiii au râs spumos în prima parte a poveștii de toate capriciile casei, a fost ca și cum povestea exilului închisă într-o posibilă metafora a casei capricioase ar fi scos la iveală tocmai buna dispoziție pe care o simte o familie atunci când se află strânsă în propria casă. Unde te aflai când ai scris și desenat povestea și cui i-ai citit-o prima dată?
Olga Grebennik: Mai întâi a fost o mică schiță, în care am creat personajul principal, și anume Casa, care ar putea avea propriile sentimente. Apoi, în mintea mea, am adaugat detaliu peste detaliu în fabula poveștii. Și când povestea s-a format, m-am așezat și am scris-o în bucătărie, în timp ce fierbeam supă, în timp ce fiica mea cea mică desena. Primii care au auzit povestea au fost copiii mei. I-am văzut îngrijorați, participând activ la discuții și, uneori, chiar plângând în fața nedreptății din intriga uneia dintre cele patru povești.
Literatura pentru copii este pentru cei care lucrează în domeniul ei un animal fantastic care îmblânzește idei, un spațiu viu și liber care ne face imaginația un pic mai elastică. Ai trecut de la literatura pentru copii la un jurnal cu desene abia schițate, apoi te-ai întors la povești ilustrate. Ce s-a schimbat în modul și stilul tău de lucru în ultimul an și care dintre genurile artistice pe care le-ai experimentat în text sau ilustrație ți se par în prezent cele mai potrivite pentru a te exprima ca artist?
Este adevărat. M-am întors la stilul meu obișnuit de a desena cu ajutorul unui pix cu gel și a creioanelor colorate, îmbogățind ilustrația cu detalii. Jurnalul a fost mai degrabă o excepție. Pe atunci, în subsol, nu aveam decât un simplu creion și nu aveam de ales: să nu tac. Jurnalul a apărut în mod spontan și reflectă evenimente specifice la un moment dat. Când am scris povestea, am vrut să mă îndepărtez de realitate. Am încercat să mă gândesc la o metaforă. Am pus laolaltă experiențe care sunt familiare pentru fiecare persoană. Am ales Casa ca un personaj colectiv, cu sentimentele unui om - cu egoismul, cu dorința de a fi liber, cu înțelegerea importanței de a fi lângă cineva care are nevoie de tine.
Cum ai descrie literatura pentru copii din Ucraina dinaintea războiului și ce se întâmplă cu ea acum?
Cred că literatura ar trebui să formeze valorile umane: bunătate, implicare, compasiune. Ar trebui să opună aspirația pasivității, hărnicia lenei, frica vitejiei, empatia indiferenței. Dacă literatura de război ar instiga la ură față de dușman, m-aș întrista foarte tare. Dacă literatura ar savura tema războiului, ancorând acea pată neagră în memoria luminoasă a copilăriei, atunci nu voi mai putea să simt, să imaginez viitorul.
La finalul poveștii O casă capricioasă spui că de fapt povestea abia începe. Cu țara ta într-un război prelungit, cu tine și familia ta într-o altă viață și o altă casă, cum te raportezi la începuturi și finaluri. Ce-ți alimentează speranța?
Despre basm: povestea este abia la început, pentru că în curând cititorul va putea afla mai multe despre poveștile tuturor locuitorilor casei capricioase. Și ei au propriile lor sentimente, la fel ca și personajul principal.
Despre familie: războiul se prelungește, într-adevăr. Și nu am cum să prevăd un moment în timp în care să mă aștept la pace. Deoarece, dacă acel punct nu va corespunde așteptărilor mele, nu voi mai putea fi la fel de puternică. Îmi fac treaba aici și acum. Schimb ceea ce pot schimba la nivelul meu micro. Restul este în afara puterii mele.
Anastasia Staicu este editor la Editura Seneca și coordonator al colecției de cărți pentru copii, Fabula, lansată de curând, cu ocazia apariției poveștii O casă capricioasă de Olga Grebennik. Anastasia este nu doar omul cu viziune din spatele editurii, ci mai degrabă un editor-acompaniator, asta pentru că fiecare carte lansată la Seneca Anticafe a devenit poveste în poveste, fiind tratată de fiecare dată ca o vedetă pe Scena prima.
Olga Grebennik este o scriitoare și ilustratoare din Harkov, Ucraina. Înainte de război, cărțile ei au cunoscut un real succes atât în Rusia, cât și în Ucraina. După ce a început războiul, a petrecut opt zile și opt nopți într-un subsol, alături de copiii săi. În tot acest timp a notat și desenat într-un jurnal, publicat apoi cu titlul de Jurnal de război și tradus în limba română la Editura Seneca. Artista locuiește momentan în Bulgaria și continuă să scrie și să ilustreze.
Ilustrație principală este realizată de Olga Grebennik și parte din cartea O casă capricioasă.
