Lenea nu e văzută cu ochi buni în cultura occidentală, dar poate fi o experiență filozofică în sine. Poate că cea mai curioasă formă de lene e una pe care aproape toți o cunoaștem îndeaproape: procrastinarea.
Acest eseu a fost publicat inițial în The New York Times. Traducere în limba română de Iulia Gorzo.
Cunoașteți povestea arhitectului din Shiraz care a proiectat cea mai frumoasă moschee din lume? Nimeni înaintea lui nu mai concepuse un asemenea proiect. Îți tăia răsuflarea prin îndrăzneală și totuși era bine proporționat, era de un rafinament divin și totuși emana neîndoios căldură umană. Toți cei care au văzut planurile au fost profund impresionați.
Constructori faimoși s-au rugat de arhitect să le încredințeze ridicarea moscheii; oameni cu dare de mână au venit de departe ca să cumpere schițele; hoți au uneltit să le fure; cârmuitori puternici au plănuit să le ia cu forța. Dar arhitectul s-a încuiat în cabinetul său și, după trei zile și trei nopți în care a stat și a privit lung schițele, le-a ars pe toate.
Arhitectul n-a putut suporta gândul că, odată ridicat, edificiul avea să fie supus forțelor degradării și ruinei, poate prăbușirii sau distrugerii de către hoardele barbare. În acele zile și nopți petrecute în camera de lucru, și-a văzut creația profanată și făcută una cu pământul, iar priveliștea l-a zguduit teribil. Mai bine să rămână perfectă. Mai bine să nu fie construită niciodată.
Povestea e o parabolă, dar ideea sa principală – că starea ideală a unui lucru este înainte să-și înceapă existența, că e mai bine să nu se nască – e pe cât de înfricoșătoare, pe atât de nefirească, mai ales în zilele noastre, când progresul și productivitatea sunt, practic, venerate. Și evocă o intuiție filozofică cu rădăcini străvechi, care merită cercetată în continuare.
„Lumea s-a născut dintr-o greșeală”, citim în Evanghelia Gnostică după Filip. Demiurgul care a creat-o „a vrut s-o facă nepieritoare și eternă”, dar în cele din urmă „vrerea nu i s-a împlinit, căci lumea n-a fost niciodată nepieritoare, cum n-a fost nici cel care a zămislit-o”. Gnosticii vedeau în non-existență o emblemă a perfecțiunii, iar în naștere, o formă de degradare. Bazilide, una dintre cele mai fascinante figuri ale gnosticismului timpuriu, credea că atributul suprem al divinității e inexistența sa. Bazilide se considera el însuși un teolog al „Dumnezeului inexistent”; îl numea pe Dumnezeu „cel care nu e”, prin opoziție cu creatorul lumii, prizonier al existenței și al timpului.
Gândirea gnostică ne conduce la un teritoriu ontologic privilegiat: starea de perfecțiune care precedă înfăptuirea. Ceea ce e încă nenăscut – că vorbim despre lume, o persoană, o piesă de mobilier sau un text ca acesta – poate să nu fie nimic, dar în acest stadiu își atinge culmea. Nimicul său e mai plin și mai bogat decât orice existență obișnuită. A trece la existență înseamnă a te supune timpului, iar timpul aduce cu sine degradare, îmbătrânire și moarte.
Susținătorii moderni ai acestei idei sunt rari, dar filozoful francez de origine română Emil Cioran e cu siguranță unul dintre aceștia. Pentru Cioran, care a murit în 1995, există ceva infinit mai rău decât moartea – „catastrofa nașterii” și „căderea în timp” pe care o presupune. În cartea sa Despre neajunsul de a te fi născut, Cioran schițează nimicul de necuprins de dinainte de nașterea sa.
„Nu mă seduce decât ceea ce mă precedă”, scrie el, „clipele fără număr în care n-am existat: nenăscutul”(1). Din această perspectivă, privește lumea cu alți ochi și capătă o înțelegere mai profundă a sinelui: „Nu m-am considerat niciodată o ființă. Ci un non-cetățean, un marginal, un nimic absolut care nu există decât prin excesul, prin supraabundența propriului neant”.
Cioran era o persoană cu gusturi neobișnuite. Avea o simpatie pentru traci pentru că „îi deplângeau pe nou-născuți”, ca și pentru secta gnostică a bogomililor care, „ca să-l dezvinovățească pe Dumnezeu, îl făceau pe Satana răspunzător de infamia Creației”.
Toate acestea ridică o întrebare evidentă: de ce am face lucruri? De ce să contribuim la eșecul cosmic, la „infamia Creației”?
După cum știm, lenea nu e văzută cu ochi buni în cultura occidentală, dar poate fi o experiență filozofică în sine. Bertrand Russell i-a lăudat meritele într-un lung eseu, iar Oscar Wilde credea că „a nu face nimic e cel mai dificil lucru din lume”, dar și cel mai intelectual. Iluștrii leneși ai literaturii (Oblomov al lui Ivan Goncearov sau Bartleby al lui Melville) sunt simboluri ale căutării metafizice: ilustrează cu o complexitate neobișnuită feluri de a fi om.
Așadar, lenea dezvăluie o experiență a nimicului. În timp ce în tradițiile orientale ca budismul sau taoismul, nimicul tinde să ocupe o poziție centrală, noi, cei din Occident, mai degrabă ne ferim de el; în definitiv, una dintre ramurile cele mai caracteristice ale filozofiei occidentale este ontologia, studiul a ceea ce există.
Și totuși, chiar dacă nu alegem să îmbrățișăm nimicul, e posibil ca nimicul să ne îmbrățișeze pe noi. Nu pentru că n-avem nimic de făcut, ne plictisim sau preferăm să amânăm, ci pur și simplu pentru că ni se pare că n-are niciun sens. Intuim în lenea noastră o lipsă de sens cosmică, la care se adaugă înțelegerea faptului că fiecare acțiune ne afundă și mai tare în farsa universală.
Poate că cea mai curioasă formă de lene e una pe care aproape toți o cunoaștem îndeaproape: procrastinarea. Lenea e greu de găsit în stare pură. Într-adevăr, într-un anume sens, lenea ne scapă pentru că, în starea sa cea mai radicală, tinde să-și devoreze adepții (din nou, Oblomov și Bartleby). Dar procrastinarea e cu totul altceva: nu e doar mai la îndemână, ci și mai dinamică, așa cum și procrastinatorul e o figură mai dramatică decât leneșul, care e ascetic și imobil ca un stâlpnic. Drama procrastinării provine din natura sa scindată. La fel ca arhitectul din Shiraz, procrastinatorul e subjugat de imaginea perfectă a lucrului încă nenăscut; e vrăjit de atâta puritate și splendoare. Are în fața ochilor ceva întreg, neatins de timp, nepătat de mecanismele unei lumi defecte. În același timp însă, procrastinatorul e perfect conștient că toate acestea vor fi de scurtă durată. Imediat ce întrezărește perfecțiunea ce precedă înfăptuirea, e condamnat să devină el însuși parte a procesului de înfăptuire, să fie cel care desfigurează idealul și aduce pe lume o copie șubredă, spre deosebire de arhitectul care îl salvează dând foc schițelor.
Procrastinatorul își contemplă fapta și-i întrevede toate viitoarele imperfecțiuni, dar, fiindcă e o făptură căzută, „un om al lumii”, parte din „infamia Creației”, trebuie s-o înfăptuiască. Procrastinatorul e atât contemplator, cât și om de acțiune, deci cum nu se poate mai rău, astfel că se simte sfâșiat. Procrastinarea trădează în primul rând anxietatea creației: e insuportabil de dureros pentru noi să ne dăm seama că, oricât de bine intenționați am fi, suntem agenți ai degradării, că în loc de o creație care să rămână întreagă și neprihănită, prin însăși transpunerea în fapt o facem „pieritoare și muritoare”, în formularea autorului gnostic al Evangheliei după Filip. Procrastinarea e strâns legată de doliu: căci a procrastina înseamnă a jeli precaritatea creației noastre încă înainte de a o aduce pe lume.
Poate că ar trebui să stăruim mai mult asupra bogatei virtualități care precede trecerea la existență. La urma urmei, aceasta trebuie să fie adevărata esență a contemplării: un negoț cu irealitatea lucrurilor, o deprindere dobândită de a le privi din perspectiva privilegiată a pre- și non-existenței lor. În loc să ne împotmolim în aparența înșelătoare a lumii materiale, ne întoarcem în timp până în momentul când lumea, cu toate lacunele și imperfecțiunile sale, nu se întâmplase încă.
(1) Citatele din Despre neajunsul de a te fi născut de Emil Cioran sunt preluate din ediția publicată de Ed. Humanitas în 2002, în traducerea din limba franceză a lui Florin Sicoie.
Imaginea principală: Fortepan / Berkó Pál
