Am 31 de ani. Am trăit 1612 săptămâni și mi-au mai rămas 2392, dacă mă iau după speranța de viață a femeilor din România. Cifrele-s aproximative, ideea e aceeași: timpul pe care-l avem de petrecut pe-aici, printre oameni, o să se termine și noi ne purtăm ca și cum n-am ști asta. Întârziem, amânăm, procrastinăm.
Maximilian Kiener, un designer din Austria, a făcut un infografic interactiv pornind de la teoria unui filosof francez, care susținea pe la 1890 și ceva că percepem timpul în funcție de un „timp absolut” la care ne raportăm. Adică: atunci când ai 10 ani, un an e o zecime din viața ta (aka „timpul absolut”), iar când ai 30, un an e deja o treizecime, deci e mai „mic”, deci trece mai repede. Sau, în cuvintele lui Maximilian, „să aștepți 24 de zile până la Crăciun când ai 5 ani e ca și cum ai aștepta un an când ai 54” sau „vacanța ta de vară din primul an de facultate e egală cu al 76-lea an al tău”. Sau mai bine te duci să te joci cu infograficul lui Maximilian, ca să vezi cum trece viața ta pe ecran, an după an. Dar promite-mi că te întorci aici.
***
Gata? Ți-a plăcut? Ți-ai dai seama că oricum e nasol, chiar dacă mai ai niște ani buni de trăit, o să treacă mai repede ca anii de până acum? Și nu e doar asta. Imaginează-ți că, atunci când aveai 16 ani, îți mai rămăseseră 5000 de discuții cu părinții tăi, 800 de răsărituri, 750 de beții crunte, 4000 de partide de sex, 40 de vacanțe la mare, 10 000 de hlizeli cu prietenii tăi cei mai buni. Acum nu mai e așa. Ți-au mai rămas 2000 de discuții cu părinții tăi, 50 de răsărituri, 45 de beții crunte, 1000 și ceva de partide de sex, 20 de vancanțe la mare, 6000 de hlizeli cu prietenii tăi cei mai buni. Părinții sunt departe de tine, prietenii își văd de viața lor, soarele răsare în spatele storurilor pe care le ții mai mult trase. Viața-i scurtă, procrastinarea-i lungă.
(Au trecut trei ore de când am scris primul rând. Între timp, am mâncat niște cireșe, am dat de mâncare la pisici, m-am spălat pe dinți, am strâns așternuturile de pe canapea, am spălat castronul în care am mâncat cireșe, am vorbit cu 17 oameni pe Facebook, am răspuns la 9 mailuri și 2 telefoane. A, și am dat peste o piesă nouă de la The National. Se cheamă „The Day I Die” și are foarte multe tobe. Am băgat-o pe repeat.)
Procrastinarea sună a boală contagioasă de piele, dar înseamnă, de fapt, să amâni ceva știind că vei avea de suferit mai târziu. Cui îi pasă de mai târziu? Tracey Potts, de la Universitatea din Nottingham, susține că procrastinarea a intrat pentru prima dată în atenția specialiștilor pe la mijlocul secolului XX, într-o circulară a Departamentului de Război din SUA, care-i punea la colț pe soldații leneși: e inacceptabil, zicea Departamentul, să fugi de îndatoririle tale militare „prin măsuri pasive, cum ar fi proasta dispoziție, încăpățânarea, procrastinarea, ineficiența și obstrucționismul pasiv”. Asta era în 1945, dar ni s-ar putea aplica și-acum tuturor, bieți soldați culcați pe burtă în tranșee, la pândă în marele război cu deadline-ul.
Ce poți amâna știind că vei suferi mai târziu? Lucruri mici și lucruri mari. Lucruri mici: depunerea declarației de venit la ANAF, spălatul hainelor, o vizită la niște prieteni buni, programare la stomato (deși ăsta nu e chiar mic), un mail de mulțumire, un text, o măslină, o atenție. Lucruri mari: proiectul ăla despre care știi că o să-ți schimbe viața pentru că e Proiectul Vieții Tale, pus bani deoparte pentru pensie, împăcat cu cineva cu care te-ai certat, ziua în care o să-i întrebi pe ai tăi ce regretă cel mai mult în viața asta, ce-i face fericiți, unde și-ar dori să plece în vacanță.
})
Seneca, ai legătura: „Vei auzi mulţi oameni spunând: După cel de-al cincizecilea an mă retrag într-o viaţă tihnită, iar cel de-al şaizecilea an mă va scuti de îndatoririle publice. Şi, la urma urmei, ce garanţie ai că vei avea o viaţă lungă? Cine îţi va îngădui să îţi parcurgi viaţa aşa cum plănuieşti? Nu îţi este ruşine să păstrezi pentru tine numai resturile vieţii tale?” (Seneca, Alt timp nu am, Ed. Seneca, 2014). Seneca a scris aceste vorbe pline de înțelepciune cu aprox. 2016 ani în urmă, ceea ce înseamnă că amânarea nu-i o problemă de dată recentă. Doar că, la început, problema era a individului și ținea de propria lui viață și de alegerile sale. Dup-aia și-au băgat coada etica protestantă și spiritul capitalismului: munca a devenit principala datorie a omului, iar amânarea muncii un păcat.
N-am ieșit din logica asta nici acum. Procrastinarea e nasoală nu pentru că ne face niște oameni mai puțin buni, ci pentru că ne transformă în niște indivizi mai puțin eficienți. The Economist a calculat ce-ar fi putut realiza omenirea în cei 16 000 de ani pe care i-a pierdut uitându-se la „Gagnam Style” pe YouTube: 20 de Empire State Building-uri, 4 Stonehenge-uri jumate, 4 piramide și-un pic etc. The Economist n-a calculat câte vacanțe la mare sau câte sieste sau câte înghețate cu fistic ar fi putut mânca omenirea în 16 000 de ani. Pentru că totul e legat de performanță și eficiență. De asta ne place, probabil, să stăm cu ochii în clipuri cu pisici care cad de pe canapea sau cu rețete de plăcintă în 30 de secunde - fiecare minut pierdut în gifuri, clipuri, poze drăguțe e o odă adusă inutilității.
La finalul lui aprilie, Facebook a anunțat că utilizatorul mediu petrece aprox. 50 de minute pe zi pe Facebook, Instagram și Messenger. Adăugați la asta minutele (ca să nu zic orele) pe WhatsApp. Și mailurile, mai ales mailurile: americanii cu guler alb locuiesc în email 6.3 ore pe zi. N-am găsit statistici recente legate de consumul de net în România, dar am găsit altceva (în Monday Memo-ul Monei Dîrțu&Andreei Roșca): potrivit unui studiu EY, „70% dintre angajați și 86% dintre managerii români lucrează ore suplimentare. În Germania, procentul e de 45%. Problema e că același studiu amintește că productivitatea în România e de șase ori mai mică decât media Uniunii Europene. De 7,5 ori mai mică decât în Germania.” Nu știu dacă are legătură cu procrastinarea, dar e clar că muncim mult și prost.
})
Procrastinarea poate să fie înfiorător de enervantă, ca un glonț pe care ți-l tragi singur în picior. De ce? Pentru că uneori pur și simplu pierzi timpul aiurea, când ai putea să faci o grămadă de chestii mișto cu el (și nu mă refer la muncă). În loc să afli de pe ce site îți iei niște sandale pe care n-o să ți le iei niciodată, în loc să vezi cum poți să decorezi o cană cu sfoară colorată, în loc să verifici scorurile zilei la campionatul european de fotbal, ai fi putut să mergi la Elvira Popescu, ca să vezi pe ecran mare Zelig, WoodyAllen-ul tău preferat. Sau ai fi putut să ieși la un pahar de vin cu o prietenă pe care o tot amâni pentru că „muncesc prea mult, n-am timp.”
Cine nu se recunoaște în clipul ăsta al Școlii vieții lui Alain de Botton poate s-arunce primul cu piatra.
N-am fost așa mereu. Prima oară când am început să abuzez de snooze a fost după ce-am terminat facultatea (chestie oarecum amuzantă, având în vedere că aproape toate studiile despre procrastinare sunt făcute pe studenți). Până pe la 20 și ceva de ani, timpul se-ntindea pe Câmpiile Elizee ale veseliei, ziua avea fix 24 de ore, dacă nu chiar ceva mai mult. Nu mă treceau toate apele când aveam de scris un text, nu mă plângeam că am prea mult de muncă, nu pierdeam vremea pe net. Dup-aia au venit primul job, și al doilea, și tot felul de alte task-uri care se îngrămădeau pe listele „de făcut” din carnețele, iar timpul s-a transformat într-un dulap cu multe sertare - la ora 8 deschizi sertarul și găsești 7 chestii urgente, în sertarul de la ora 9 sunt deja 15 și tot așa, 24 de sertare pline cu sarcini, deadline-uri, mailuri, telefoane, până când se face seară și conținutul ultimului sertar îți cade-n cap și te lasă leșinat pe podeaua din bucătărie.
Csf, ncsf, așa că procrastinezi. Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, ziceau înțelepții popoarelor, dar cine ascultă de înțelepți? Oricum ești înghițit de stres, task-uri și vinovăție, oricum n-ai timp să te mai gândești la nimic. Ești un membru activ al societății, ești șoricelul perfect, trebuie să alergi pe rotiță. Și rotița îți intră în creier și strică totul pe-acolo.
Înainte să citesc studii despre procrastinare ca să scriu ceva cât de cât valabil în textul ăsta, aveam impresia că e doar o problemă de time management. Că, dacă aș găsi în sfârșit, o metodă de auto-disciplină care să funcționeze, aș găsi și cheia succesului. De vreo doi ani, nu mă mai pot trezi la timp dimineața. Am încercat toate aplicațiile posibile, și alea care-ți cer să rezolvi ecuații de matematică înainte să tacă soneria, și alea care te pun să te învârți în jurul propriei axe, degeaba. Îi invidiez cu furie pe oamenii din jurul meu care se trezesc senin la 6 dimineața. Eu nu pot. Idealul meu în viață e leneșul din pădurea amazoniană, pe care care l-am deranjat cu restul hoardei de turiști în timp ce îmbrățișa un copac. Să îmbrățișezi toată viața un copac, iată visul. Credeam, deci, că am o problemă cu timpul, dar am aflat că am mai multe probleme. Se pare că mecanismul e următorul: ai multă spre foarte multă treabă, devii stresat, vrei să faci totul cât mai bine, ți se pune un nod în gât, poate nu acum, poate mai târziu, mai bine mâine. Problema nu e că nu știu să-mi organizez timpul, ci că nu știu să mă descurc cu emoțiile. Procrastinez pentru că mi se pare că nu pot să încep nimic bun când nu sunt cea mai fericită fată din lume. Dar mâine sigur o să fiu, mâine toată lumea o să fie fericită și n-o să mai fie războaie și textele o să se scrie singure.
Cică se cheamă „miopie temporară”. Să crezi că dacă n-ai chef azi, dar mâine sigur o să ai. Mâine, ce cuvânt frumos. Îi plăcea și lui Proust: „Dacă aș fi fost mai puțin hotărât să mă apuc în sfârșit de treabă, poate că aș fi făcut un efort să încep imediat. Dar, de vreme ce rezoluția mea era formală și că, peste douăzeci și patru de ore, în cadrele goale ale zilei de mâine în care totul se așeza atât de bine pentru că nu eram încă acolo, hotărârile mele bune urmau să se îndeplinească cu ușurință, era mai bine să nu aleg o seară în care să fiu prost dispus pentru un început față de care, hélas!, zilele următoare nu aveau să se arate mai propice. Dar eram rezonabil. Din partea cuiva care a așteptat ani întregi, ar fi fost pueril să nu suporte o amânare de trei zile.” (din În căutarea timpului pierdut) Și asta zice naratorul unui roman în șapte volume. Care n-avea Facebook.
Scriitorii oricum nu au o relație bună cu timpul. În afară de niște bestii ale organizării (Hemingway, de pildă), restul par complet lipsiți de apărare. Poate că textul e cel mai bun spațiu pentru amânare, poate că acolo, între două rânduri, se îngrămădesc frica de a dezamăgi și groaza de-a rata combinația perfectă de cuvinte. Cică o scriitoare de cărți pentru copii își lega șireturile de picioarele biroului. Mi le-aș lega și eu, dar n-ar fi suficient. Acum vreo câțiva ani, Zadie Smith și Jonathan Franzen povesteau ce tool-uri folosesc ca să-și taie Internetul când scriu. Unul dintre ele se cheamă Freedom. Trebuie să plătești doi euro pe lună ca să fii liber. Eu n-am plătit, am găsit o variantă gratis care să-mi blocheze tentațiile online. Funcționează așa: îți setezi tu pe ce site-uri vrei să nu mai intri și cât timp vrei să stai departe de ele. Din obișnuință, intram pe Facebook și dădeam refresh în gol, deși site-ul era blocat. Alte variante care să-ți bage disciplina pe Internet: SelfControl, FocusMe, Focus. Funcționează până când te plictisești de ele și cauți pe Google (la care nu renunți niciodată) „cum să deblochez Facebook-ul după ce mi l-am blocat”. Sau poți să ieși de pe Facebook, cum am făcut eu vreo două luni și-a fost minunat, dar asta nu-i o soluție pe termen lung. O să găsești mereu altceva de făcut. Chiar și înainte de Internet, scriitorii procrastinau: Colette vâna puricii din blana buldogului ei Souci (Grijă), Graham Greene căuta combinații norocoase de numere, Dickens trebuia să aibă pe birou fix 9 (nouă) obiecte etc. Aș mai procrastina puțin în căutare de alte obiceiuri de procrastinare (cum ar fi să gătești în sfârșit supa aia de ceapă, să faci curat în dulăpiorul din baie, să bagi o serie întreagă din Gossip Girl), dar mă opresc aici.
Ce e de făcut? Nu vă fie teamă, cercetătorii lucrează. La a noua ediție a Conferinței pentru Studiul Procrastinării, desfășurată anul trecut la Universitatea din Bielefeld, Germania, s-au rostit următoarele alocuțiuni: „Măsurarea prototipurilor de amânare folosind o abordare tip vinietă: Dezvoltarea și validarea chestionarului amânării”, „Este mai de dorit să faci curat în casă? O perspectivă analitică asupra evaluării dimensiunii proiectului comparând sarcinile evitate și sarcinile alternative adoptate”, „A fi sau a nu fi: sentimentele indecise ale procrastinatorului și dorința de a schimba acest comportament”, „Legături între procrastinare, impulsivitate și auto-reglare: Rezultatele comportamentale seamănă cu datele din chestionar?”, „Procrastinarea japoneză: Examinare culturală a indeciziei printre cetățenii aparținând unei culturi colective”, „Procrastinare și folosirea media ca escapism: Același lucru, dar altfel”.
Ce-ar fi, totuși, de făcut? Asta dacă vrei să faci ceva, pentru că uneori cică ar fi bine să procrastinezi (bine pentru creativitate, nasol pentru productivitate). Când nu e bine, Internetul zice: să nu cedezi tentației unui strop de dopamină acum pentru o găleată de haos mai târziu, să nu crezi că mâine va fi mai bine, să nu rămâi blocat într-o chestie care nu-ți iese, să calculezi cât timp ți-ar lua să faci ceva și să aloci timp DUBLU (scuze de caps), să muncești și când/dacă n-ai chef, să spargi o sarcină mai mare în unele mai mici, să-ți dai recompense, să te șantajezi emoțional etc.
Ceva nu scrie pe marele internet: că cel mai bine ar fi să respiri. Problema nu e că nu faci, ci că-ți faci prea multe griji că nu faci. Să scapi de vină, să mănânci niște cirește. S-o iei încet-încet. Să intri în Mișcarea de Rezistență împotriva Deadline-urilor. Să deschizi fereastra. Să ceri o zi în plus între sâmbătă și duminică. Și, dacă nu ți se dă, atunci să te descurci cu ce ai. Să-ți amintești că n-ai chiar un infinit. Să-ți lipești deasupra biroului rândurile astea dintr-un portret de grup al seniorilor din New York, în care e vorba despre Jonas Mekas, patriarhul cinemaului documentar și colecționarul fragmentelor de frumusețe din fiecare zi:
„A zis că nu și-a făcut niciodată griji legate de viitor. Chiar și-acum se trezește mai degrabă fără nici un plan, și-apoi se apucă de orice are chef în ziua respectivă. „O să încep să-mi fac griji când o să se întâmple ceva”, a zis. „De ce să-ți faci griji când nu se întâmplă? Și-apoi, de ce să-ți faci griji când se întâmplă? Te descurci tu. (...) Dar să nu pierzi timpul.”
Mekas are 93 de ani. Tu câți ani ai?
Notă: Din pricina procrastinării intense din timpul scrierii acestui articol, am ratat zilele de naștere a doi prieteni buni. Bogdan, Nicu, la mulți ani, la anul o să scriu mai puțin!
