Prorectorul Alexandru Nechifor, paznici, instalatori și o mână de studenți în pufoaice s-au adunat în fața căminului C din campusul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. E sâmbătă dimineața, dar pare că-i luni. Directoarea Nicușoara Mareș descuie căminul închis pe timp de pandemie, când mulți dintre studenți au făcut școala online. Acum va fi pregătit să găzduiască zeci de refugiați ucraineni.
Înăuntru e mai frig ca afară, dar nimeni nu pare să-l simtă. Directoarea face instructajul, iar oamenii se risipesc prin clădire: instalatorii verifică țevile, câțiva băieți mai voinici stau de pază prin camere în caz că apa caldă va pocni caloriferele, iar ceilalți studenți caută perne și pături în depozit. „Zece miliarde de lei vechi” (un milion RON), spune directoarea Mareș că a venit factura la gaze pe luna decembrie, pe întreaga rețea de clădiri a instituției de învățământ.
Suntem la Galați de vineri seara, unde am venit să facem un reportaj cu poveștile celor 85 de studenți ucraineni care învață la facultățile Universității „Dunărea de Jos”. În realitate însă, o comunitate întreagă s-a mobilizat să ofere primul ajutor refugiaților, în loc să stea deoparte și să vorbească cu noi.
În căminul C, tot mai mulți studenți vin să se ofere voluntari, unii dintre ei direct în pijamale. Înconjurate de siluete care se agită în jurul lor, trei studente se odihnesc pe o bancă din fier. În fața lor, un televizor agățat în perete rulează în continuu imagini de la vama Siret, cu reporteri de televiziune care le bagă microfonul în față refugiaților de îndată ce trec linia ce desparte simbolic țările. Când aud că și eu sunt tot jurnalistă, una dintre studente își duce mâna la frunte și privirea în pământ. „Nu vrem să vorbim cu presa”, sare în apărarea ei una dintre colegele de pe bancă. „Ai mei nu vor să treacă granița și să-l lase singur pe tata”, spune alta. „Mi-e frică pentru ei”. Anxietatea pare că a pus stăpânire pe toate gândurile și vorbele lor.
Holul de la intrarea în cămin începe rapid să semene cu o gară. Studenții se organizează ca soldații, pe două coloane: unii intră cu pachetele, alții ies să le culeagă de afară. În prag, tot mai mulți localnici lasă baxuri cu apă, hârtie igienică, portocale, pamperși și pungi imense cu pufuleți.
„Nu am dormit deloc azi-noapte. Am stat cu gândul la ai mei”, spune Tatiana, o studentă de 19 ani, una dintre primele care a venit să ajute și printre puținele care au vorbit cu presa. „Am crescut în Ucraina și acolo e casa mea”. În familie, părinții moldoveni au învățat-o românește, iar școala a învățat-o cântece patriotice. Tatiana a venit în România când avea 17 ani. În sistemul de învățământ din țara de origine, atunci a terminat liceul. Și-a dorit să studieze jurnalismul într-un stat al Uniunii Europene, nu foarte departe de satul în care s-a născut, Lymanske, o localitate cu șapte mii de oameni, la granița cu Republica Moldova. Spune că i-a plăcut jurnalismul pentru că se potrivește cu personalitatea ei, deloc pasivă și dornică să ajute. Familia ei a rămas acasă. „Vorbesc aproape în fiecare oră cu dânșii, mai ales acum”, povestește Tatiana. „E foarte greu de când a început chestia asta, nu pot să mă concentrez pe facultate, pe nimic. Stau numai cu gândul acolo”. Deocamdată, regiunea în care sunt cei dragi e ferită de conflicte, dar în caz că războiul ajunge și acolo, mama Tatianei și fratele ei de patru ani sunt pregătiți să vină la ea, în cămin. Bunicii însă, sunt mai liniștiți, s-au obișnuit cu conflictele. Pentru generația ei, studenta spune că primul conflict a apărut în 2014, când în Donbas a început războiul ruso-ucrainean. „Până în 2014, eram practic frați și surori, după aia ne-am împărțit pe tabere”, povestește ea.
La finalul discuției noastre, oftează și spune că semestrul al doilea, desfășurat în persoană și nu online, i-a salvat pe studenții ucraineni care învață la Galați. În preajma războiului, ei s-au întors la școală. Cei care vin aici să facă facultatea locuiesc în localitățile aproape de graniță. Crede că majoritatea părinților care au copiii înscriși la facultate aici nu simt încă nevoia să fugă, pentru că nu simt presiunea celor care sunt în zone cu bombardamente în fiecare zi.
În jurul prânzului, primii refugiați ajung în campusul studențesc al Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Sunt un cuplu de vârsta a doua, iar el are 59 de ani. Vineri, în urma lor, au mai apucat să treacă încă două mașini, apoi granița s-a închis definitiv pentru bărbații adulți cu vârste sub 60 de ani. „Lor de ce le dați voie să treacă?” strigau oamenii rămași pe partea cealaltă să înfrunte războiul.
În urmă au lăsat o gospodărie mare cu 60 de familii de albine, un tractor și zeci de hectare de pământ, într-o localitate la o sută de km de Odesa. Gândul lor a rămas tot dincolo de graniță, unde unicul fiu își încearcă acum norocul. Dacă va reuși și el să treacă granița, vor pleca cu toții în Bulgaria, la familia norei.
„Voi ne priviți ca pe niște eroi, dar noi nu ne simțim așa”, ne mai spune ucraineanul de 59 de ani. Soția sa își ajută mama să urce scările căminului în baston. Cu mâna dreaptă o strânge de braț, cu cealaltă strânge o geantă în care e îndesat un cearșaf.
A doua zi, duminică, voluntarii sunt depășiți de darurile localnicilor. Câteva remorci parcate în fața căminului se umplu repede cu alimente și pături cu animal print, care vor merge la vama Isaccea, să întâmpine nevoile celor care tot vin. Pe holul din cămin, câțiva copii se adună în jurul unui bufet suedez cu banane, biscuiți, fanta și conserve.
Unii dintre voluntari sunt în picioare de două zile. „Tura mea e de ieri noapte. Nu se mai oprește tura mea”, râde o tânără de 20 de ani, care face parte din Liga Studenților. „Trebuie să rezist când îi văd pe ei că au nevoie de ajutor. Adulții sunt triști, copiii plâng că vor acasă.” În două zile, la căminul C au ajuns aproape două sute de refugiați, printre care 15 bebeluși care au până-n doi ani. În ajutorul voluntarilor de la Liga Studenților au venit cei de la Facultatea de Medicină. „Fiecare a știut să-și facă datoria: unii au luat etajele, alții au organizat mâncarea și produsele care au fost aduse”, povestește studenta. Cei care au mașini personale merg la vamă, să aducă oamenii, iar cei care știu rusă sau ucraineană ajută cu cazarea. „Ne-am ajutat între noi ca să-i ajutăm pe ei”.
Afară, un șofer și-a parcat microbuzul ca să-i ducă la București pe cei care nu rămân peste noapte. Pe bucata de iarbă din fața căminului, un bărbat cu tatuaje se uită în ecranul telefonului și vorbește pe speaker. „Pot să lupt, dar vreau să-mi salvez fiul”, ne spune el, după ce încheie apelul cu fratele mai mic. Bărbatul are 23 de ani și a trecut sâmbătă granița pe la Giurgiulești, Moldova. Într-una dintre camerele de la etaj, doarme băiatul lui de un an. Ne arată contul de Instagram, care deschide o lume dintr-o altă dimensiune: multe poze cu un copil senin lângă un tată relaxat. În viața de dincolo de graniță și de dinainte de război, bărbatul lucra cu criptomonede și avea o trupă de rap.
Îl întreb cum a reușit să treacă granița ca bărbat, dar din puținele cuvinte în limba engleză pe care le știe, nu reușesc să înțeleg decât că a fost ajutat de niște moldoveni. Familia lui e împărțită în toate colțurile Europei, iar el vrea să ajungă în siguranță cu copilul la mama lui, în Italia. Soția a rămas la Kiev, unde se adăpostește de rafalele de mitraliere. Tot acolo e și fratele mamei, transformat peste noapte în soldat. „Ucrainenii le țin piept rușilor, care îi roagă să le dea de mâncare și țigări”, povestește el. Deschide un canal de Telegram și ne arată imagini cu ajutoare pentru soldați: cărucioare de supermarket pline cu alimente.
Când băiatul lui se va trezi, o vor lua din loc, ca să ajungă cât mai repede în Italia. „Las copilul la mama și înapoi în Ucraina pentru soția mea”.
De când am plecat din Galați, conducerea Universității „Dunărea de Jos” a deschis mai multe cămine pentru cei care trec granița și au nevoie de cazare. În prezent, 503 refugiați sunt cazați în complexul studențesc și continuă să vină. Sunt chemați tot mai mulți voluntari, căci cei care au dat o mână de ajutor în primele zile au nevoie de odihnă și nu fac față. Dacă aveți cum să ajutați, îi puteți scrie prorectorului Alexandru Nechifor.
