Film / Festival

5 documentare cu muzică de văzut musai la Dokstation

de Scena 9

Publicat pe 12 septembrie 2019

Dokstation, singurul festival de filme despre/și muzică de la noi, a ajuns deja la a patra ediție, iar noi am mai îmbătrânit puțin. 

Dar ce bine că tura asta tema e disco și-o să ne mai dezmorțim oasele încremenite de melancolia unei noi toamne, în timp ce filmele o să ne-aducă aminte de unde am plecat (Radiohead, INXS, David Bowie, Suede, Elvis) și unde-am ajuns (?).

Proiecțiile au loc, așa cum îi stă bine unei țări care-a rămas fără cinematografe, în cluburile din București, la Control Club, Expirat – Halele Carol, Apollo 111, dar și în aer liber la Fabrica Gastropub și Plaza România.

Programul complet îl găsiți pe site-ul Dokstation, unde n-o să fie doar filme, ci și concerte, de la Karpov Not Kasparov la Elvis Romano ;)

Noi am ales cinci filme din listă, deși le-am fi ales pe toate:

The King, r. Eugene Jarecki, SUA, 2018, 107 min

  • Sâmbătă, 14 septembrie, Apollo 111, ora 19.00

Jarecki îi invită pe mai mulți oameni (muzicieni, actori și autostopiști de pe drum) să meargă cu Rolls-Royce-ul lui Elvis Presley și să povestească ceva despre Elvis și despre situația din Statele Unite, de atunci și de acum, să cânte, să se conecteze la memoria Regelui. Filmul are ceva atmosfera unui documentar de road trip american clasic, folosește drumul și istoria din spatele mașinii ca să deschidă discuția despre problemele țării, de la Tupelo, Mississippi, unde s-a născut Elvis Presley, trecând prin New York, Memphis, Nashville și Hollywood, până în Las Vegas, unde a murit la 42 de ani.

Documentarul încearcă să pună în oglindă viața și cariera lui Elvis cu evoluția visului american, de la certitudine plină de speranță la decădere. E un film care își propune să comunice multe lucruri, ceea ce îl face să fie puțin haotic, dar din haosul lui au ieșit momente emoționante. Pentru mine, bucățile cele mai importante sunt când rapperul Chuck D și omul de televiziune Van Jones explică aproprierea culturală și rasismul care au stat la baza carierei lui Elvis și de ce muzica lui a prins atât de tare la toată lumea, într-un moment în care oamenii își doreau să asculte muzica afro-americanilor, dar nu erau pregătiți să adore un muzician de culoare. (Ioana Cîrlig)

The World According to Radiohead, r. Benjamin Clavel, Franța, 2019, 52 min

  • Sâmbătă, 14 septembrie, Expirat Club, ora 21

Fără doar și poate, cu Radiohead am cea mai lungă relație muzicală neîntreruptă. A început în 1993, când lamentația lui Thom Yorke din Creep rupea filmul MTV, și continuă fără rezerve și azi (chiar luna trecută l-am văzut pe Thom Yorke la Ferrara, unde-a umplut aerul cu Anima, albumul lui solo nou-nouț cu poezie, nevroză și distopie). Ingredientul-minune care ține relația asta vie e refuzul Radiohead de a experimenta o singură formulă de muzică: sunt mereu în schimbare, shapeshifter-i care-au lăsat din ce în ce mai în spate straturile rock, învelindu-le în spiritul din ce în ce mai electronic al timpurilor, în frânturi aproape jazz și experiment liber. 

Documentaul lui Clavel e în același timp o cronică a acestei transformări, dar și o cronică a vremurilor în mijlocul cărora a fost creată muzica și o hartă fugară a influențelor lui Yorke & co. Filmul te ajută să vezi mai ușor rețeaua din spatele poeticii anti-consumeriste și anti-capitaliste (pe care o construiau încă din anii 90, când recitam hipnotic Calm, fitter, healthier and more productive / A pig in a cage on antibiotics fără vreo conștiință socială prea acută). Dai peste Naomi Klein, Noam Chomsky și Thomas Pynchon, peste androizi paranoici care încorporează anxietățile și crizele momentului, citești mai bine printre rânduri și riffuri mărturiile despre depresie și îndemnul la revoltă. 

Nu în ultimul rând, documentarul ăsta pe care-l recomand oricui e curios de relația muzică-societate din ultimii 30 de ani (chiar și celor pe care-i enervează vocea lui Thom Yorke), analizează felul în care Radiohead a dat de pământ cu regulile industriei muzicale. Momentul din 2012, când albumul In Rainbows a fost lansat la liber pe net, iar ascultătorii au fost invitați să plătească cât (și dacă vor), a fost o revoluție pentru piața de muzică. Și, ce e și mai interesant la documentar, e că nu scapă din vedere contradicțiile acestor jocuri de putere și felul în care Radiohead reușește să facă o critică a sistemului chiar din interiorul lui. (Andra Matzal)

Italo Disco Legacy, r. Pietro Anton,, Italia/Germania, 2018, 82 min

  • Sâmbătă, 14 septembrie, Apollo 111, 21

„Nu de mult timp, am fost în Mexic, iar oamenii au luat-o atât de tare razna că am crezut că vine Jennifer Lopez. Dar ei mă așteptau doar pe mine”, povestește la începutul documentarului Albert One, un tip chelios și îndesat, într-o cămașă demodată. De ce au luat-o oamenii razna când l-au văzut în Mexic? Pentru că Albert One, pe numele real Alberto Carpani, a fost unul dintre starurile muzicii Italo Disco, un stil născut în Italia anilor ‘80, aparent naiv și ușurel, dar super inovator privind retrospectiv. Chiar dacă cei care făceau muzica erau italieni, stilul a fost conceptualizat de către producători din exterior. Primele compilatii cu piese din Italia vândute sub termenul de Italo Disco au apărut în Germania. În Italia, muzica asta era super ascultată, dar ignorată de „elite”, pentru că era prea comercială. Nici pe Alexander Robotnick, unul dintre cei mai faimoși producători italieni, nu l-a încântat atunci. A descoperit-o abia după 20 de ani. 

Ce mi-a plăcut la documentar e că îți arată cum snobismul te poate opri din a aprecia ceva ce pare prea simplu ca să fie bun. Mai ales dacă e produs în propria ogradă. „Mă bucur azi de ce disprețuiam atunci”, spune un alt DJ italian. Iar unele piese Italo Disco, așa superfluu cum păreau, au influențat muzica house și techno inventată în Detroit și Chicago câțiva ani mai încolo. „Ăsta e house de Chicago, făcut de italieni cu doi ani înainte ca prima casă de discuri de house din Chicago să existe”, a comentat cineva pe Youtube la „Hypnotic Tango”, una dintre cele mai bune piesă de Italo Disco. Ascultați-o și mergeți apoi să vedeți documentarul! (Diana Meseșan)

Studio 54, r. Matt Tyrnauer, SUA, 2018, 98 min

  • Vineri, 13 septembrie, club Control, ora 19

Studio 54 are o aură care a traversat deceniile: e clubul perioadei de glorie a erei disco, locul unde totul era permis și unde, în consecință, s-a întâmplat totul. Documentat deja într-un film din 1998 și povestit de cei care i-au trecut pragul până la suprasaturație (printre ei se numără The Rolling Stones, Michael Jackson, Divine, Farrah Fawcett și, desigur, Andy Warhol), pare că celebrul club n-a dispărut niciodată. A prins rădăcini în imaginarul colectiv și așteaptă deschis în continuare - dansează acolo, pe ritmuri de Donna Summer, toată protipendada gay de final de ani 70, decimată peste doar câțiva ani de flagelul HIV/SIDA, cele mai spectaculoase drag queens, Warhol și muzele lui.

În realitate, povestea clubului e mai degrabă prozaică. Doi băieți din cartier, din New York, s-au cunoscut la facultate și-au zis să facă niște bani. Cluburile erau pe val, așa că au găsit un cinema vechi, au pompat în el circa 700.000 de dolari, au pus niște condiții de acces foarte arbitrare, au chemat vedetele și „ciudații” epocii, au început să bage cocaină și altele, a venit Fiscul, i-a ars, au făcut pușcărie și cam aia a fost. Unul dintre băieți trăiește și azi, a inventat conceptul de boutique hotel; celălalt a murit la doar 45 de ani, de SIDA, ca atâția dintre clienții lui. Documentarul spune povestea din perspectiva co-proprietarului supraviețuitor, Ian Schrager, care te trece prin toate cele 33 de luni ale existenței clubului, în instantanee inedite, în care bărbați în rochii de seară, femei cu sânii pe-afară și vedete grav avariate de varii substanțe dansează ca și cum ziua de mâine n-ar mai veni niciodată. 

Înțelegi din documentar că Studio 54 a fost o efemeridă - a apărut în exact acea paranteză în timp, între încheierea războiului din Vietnam și a protestelor pentru drepturile afro-americanilor și recesiunea anilor 80, care au îngropat disco-ul. Câțiva ani mai devreme sau mai târziu, povestea clubului n-ar fi fost posibilă. Și poate că tocmai parcursul ăsta fulgurant, improbabil, nebunesc, e ceea ce l-a făcut legendar. (Ioana Pelehatăi)

PJ Harvey: A Dog Called Money, r. Seamus Murphy, UK,  2019, 90 min

  • Joi, 12 septembrie, Club Control, ora 19

Fragmentar, decupat, fugitiv, ca imaginile pe care le vezi pe geamul unui tren de mică viteză, cel mai nou documentar despre PJ Harvey și lucrul la albumul ei The Hope Six Demolition Project te ia într-o călătorie cu PJ și fotograful Seamus Murphy prin Afganistan, Kosovo, SUA și-n inima procesului creativ al unei artiste care-a încercat, de-a lungul anilor, să înțeleagă lumea și să-i dea o voce, chiar și-atunci când vocea strigă de durere, de disperare, de neputință, de frică, de întuneric, chiar și-atunci când pare imposibil să găsești sunete și cuvinte pentru ceea ce e de obicei trecut sub tăcere, chiar și-atunci când nedreptatea se înșurubează în mijlocul realității și nu mai vrea să plece, acum și-n vecii vecilor amin.

N-am să scriu mai multe despre documentar, pentru că-i ceea ce se cheamă un film „de stare”, așa că mai bine go with the flow. (Luiza Vasiliu)

Foto main: Bianca Jagger în „Studio 54”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK