O nouă ordonanță de urgență reduce sporurile pentru cei care lucrează în condiții vătămătoare, în medii toxice, prăfuite sau contaminate, ceea ce afectează restauratori, muzeografi, arheologi, bibliotecari, actori. În paralel, zeci de instituții de cultură riscă să fie comasate sau desființate, fără o consultare prealabilă cu angajații
Lucrătorii culturali din România semnalează o ruptură tot mai adâncă între discursul despre valoarea culturii și realitatea din instituții. Salariile mici, expunerea la riscuri profesionale și lipsa perspectivelor alimentează un sentiment de abandon sistemic.
Pe fondul tăierilor și al concedierilor anunțate, nemulțumirea se transformă în mobilizare. Sindicatele anunță posibile greve, iar angajații vorbesc despre epuizare și sentimentul că sunt tratați ca o poveste secundară, nu ca o resursă esențială pentru societate.
După valul de reacții din sectorul cultural, Ministerul Culturii a transmis public că susține menținerea profesioniștilor în sistem, în timp ce peste 500 de artiști, regizori și lucrători din teatre au semnat o scrisoare deschisă prin care cer stoparea măsurilor de austeritate.
Am stat de vorbă cu restauratori, muzeografi, conservatori, actori, regizori, cercetători care, alături de colegii lor, țin în viață instituții culturale. Împreună, au o vechime profesională de aproximativ 150 de ani. Iar cumulul sporurilor lor lunare, în forma anterioară plafonării, nu depășește 3.500 de lei net. E o sumă care, raportată la bugetul public, pare nesemnificativă – dar care, în realitate, acoperea medicamente, întrețineri și, uneori, diferența dintre un trai minim decent și pragul sărăciei.
Imaginează-ți următorul scenariu – lucrezi de 30 de ani în praf și mucegai, printre chimicale, ca să ajungi la un salariu în mână de cel mult 5.000 de lei pe lună, dintre care aproximativ 500 de lei sunt adăugați pentru condiții vătămătoare. Iar acum rămâi și fără ei.
Sporul pentru condiții vătămătoare, o sumă modică, ce compensa riscurile reale ale muncii în cultură – de la solvenți cancerigeni, la microclimate toxice – a fost recent plafonat la 300 de lei brut, adică în jur de 175 de lei net. Măsura afectează direct angajați din muzee, biblioteci, teatre și institute de cercetare, mulți dintre ei cu venituri aflate deja sub media pe economie.
Aceasta este o radiografie a muncii invizibile din spatele culturii oficiale – și a modului în care măsurile de austeritate lovesc, încă o dată, în cei deja vulnerabili.
Trei decenii de muncă, un salariu sub cel al unui debutant
„Eu în momentul ăsta am ajuns ca manager de proiect să am salariu mai mic decât zilierii pe care îi coordonez”. Așa începe Mihaela Simion, arheologă și muzeografă la Muzeul Național de Istorie a României, o descriere care nu e singulară, dar care concentrează, în câteva cuvinte, raportul inversat dintre responsabilitate și plată. Cu aproape 30 de ani de muncă în spate, zeci de descoperiri arheologice importante, proiecte internaționale și o carieră în slujba patrimoniului, Simion vorbește despre ce înseamnă munca în sistemul muzeal, despre efortul fizic, cunoaștere și sacrificiu.
„Pentru statul român, cultura a fost strict legată la spectacole, ceea ce nu este rău. Dar diferența de salarizare dintre muzee și instituții de spectacol, care sunt în interiorul aceleiași familii ocupaționale, este de aproape unu la trei”.
La ora actuală, salariul ei, cu tot cu vechime, sporuri și titlu de doctor, abia depășește 5.000 de lei. După plafonarea sporurilor, a coborât sub această limită.
Sporul pentru condiții vătămătoare – 300 de lei în cazul ei – nu era, de fapt, o compensație reală, ci semnul unei disfuncții sistemice. „Acest spor se dă din cauza unor condiții improprii de muncă. Efortul trebuie să fie direcționat către crearea condițiilor de muncă, ca să nu mai plătești sporul ăsta”.
Condițiile despre care vorbește, în cazul ei, sunt extreme. De doi ani lucrează pe un șantier CFR din vestul țării, pe tronsonul Arad-Timișoara, în cadrul unui proiect PNRR. „Lucrăm la -10, -15 grade Celsius, câte opt-zece ore în câmp, cu utilaj mecanizat, cu zeci de muncitori. La fel, lucrăm și la 40 de grade Celsius în aceleași condiții, în aer liber”. Munca de arheolog implică nu doar săpături, ci și prelevări, curățare, sortare, pregătire pentru restaurare. Iar odată încheiată faza de teren, urmează altele.
„Fișele noastre de post presupun atribuții răspândite în vreo trei ocupații: curatoriat, muzeologie, muzeografie. Mulți dintre noi suntem și conservatori, plus arheologi. Aici, când ești arheolog, trebuie să știi și un pic de topografie, trebuie să știi matematică, trebuie să știi pedologie. Suntem așa, un soi de ucenici vrăjitori, foarte bine specializați”.
Mihaela Simion a participat, de-a lungul carierei, la expoziții internaționale, a publicat cărți și a condus șantiere cu valoare istorică. A contribuit inclusiv la expertize pentru instanțe și poliție, în cazuri de trafic cu bunuri culturale. Cu toate acestea, povestește că un debutant dintr-un muzeu universitar are astăzi, în unele cazuri, salariu de încadrare mai mare decât al unui expert cu trei decenii de experiență. „Un debutant de la un muzeu de universitate are tot cu 10 lei mai mare salariu decât unul cu 30 de ani de vechime dintr-un muzeu care administrează Cloșca cu Puii de Aur”.
Pentru ea, consecințele plafonării nu se reduc doar la pierderi financiare. „Sigur că o să facem tot ce este de făcut, dar pe de altă parte, mi se pare că ne-am lăsat prea mult, ca întreaga societate să speculeze pasiunea și buna noastră credință”. Iar mobilizarea în jurul unui protest e inevitabilă: „Suntem hotărâți, nu numai la nivelul muzeului – noi, toți, colegii din țară – să facem absolut toate demersurile, fiind organizați și sindical, pentru a declanșa greva generală”.
Lumină artificială, praf și solvenți: o zi obișnuită la Palatul Culturii
Pentru Cristina Celia Iacob, conservatoare la Palatul Culturii din Iași și vicepreședintă a Sindicatului CulturMedia, deteriorarea stării de sănătate în rândul lucrătorilor din muzee nu mai este o excepție. Este ceva care a intrat în rutină. Aproape toți colegii ei se confruntă cu probleme respiratorii sau dermatologice, iar în ultimii ani, cazurile de cancer s-au înmulțit îngrijorător în rândul restauratorilor. „Nu există om în muzeu să nu aibă astm, rinite alergice, alergii și mai nou bronșite căpătate din cauza substanțelor cu care se lucrează. Și cancere – în zona de restaurare sunt depistate trei-patru cancere pe an”.
În astfel de condiții, sporul pentru condiții vătămătoare, plafonat acum la 300 de lei brut, nu acoperea decât o mică parte din realitatea muncii zilnice. Înainte de tăiere, valoarea acestuia ajungea la 280 de lei net pentru un conservator ca ea, iar la personalul de supraveghere – sub 150 de lei. Sume modeste, dar esențiale într-un domeniu cu salarii deja sub media sistemului bugetar. „Avem salariile la mai puțin de jumătatea celor din familia ocupațională culturii, respectiv instituții de spectacole, sau mult mai mici decât personalul din muzeele care țin de universități”.
Impactul nu este doar financiar. Pe termen lung, explică ea, tot mai mulți angajați își caută un alt drum, iar muzeele rămân descoperite. „Toată lumea vrea să plece din muzeu. Noi ne căutăm serviciu”. La un concurs organizat recent pentru postul de supraveghetor, s-au prezentat doar persoane de peste 50 de ani. „Persoane care nu se mai regăsesc pe piața muncii au venit, deci nu putem atrage tineri”.
Pe lângă substanțele periculoase din laboratoare și contactul cu obiecte infestate, conservatorii lucrează zilnic în spații fără lumină naturală. Este o măsură de protejare a patrimoniului, dar care adaugă o presiune fizică asupra personalului. „Este un microclimat nefavorabil. În permanență este iluminat artificial, care ne distruge ochii. [...] Substanțele astea persistă pe obiect luni întregi. La noi este un ciclu așa, permanent, de restaurare – expunere, restaurare – depozitare și așa mai departe”.
Cazurile grave nu sunt teorie. „Am avut o colegă care a murit la 54 de ani de cancer de creier”. Iar în prezent, spune ea, un alt coleg se luptă cu un diagnostic grav. „Am un coleg bolnav de cancer de pancreas, în condițiile în care nu bea, nu fumează. Are 53 de ani”.
La Palatul Culturii din Iași lucrează sub 150 de angajați. Cristina Celia Iacob este în instituție de peste 22 de ani. Ea avertizează că, în ciuda dedicației, limitele au fost atinse. „Categoric, noi ne pregătim de o grevă generală, fiindcă nu se mai poate, efectiv”. Costurile vieții cresc, iar muzeografii sunt tot mai vulnerabili. „Condițiile de lucru sunt extrem de precare. [...] Guvernanții s-au gândit să ne ia banii de medicamente, că noi cheltuim mii de lei pe medicamente, din cauza bolilor profesionale, bineînțeles”.
Depozite ca zone de risc: „Am intrat în combinezoane, ca în pandemie”
Cărțile vechi din depozitele Bibliotecii Naționale nu pot fi întotdeauna expuse, consultate, sau restaurate imediat. Multe dintre ele au fost „triate, desprăfuite și trimise la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele pentru a fi decontaminate – cu cobalt –, pentru că nu puteau fi prelucrate în stadiul de contaminare”. Liliana Hudrea, membră în Biroul Executiv al Sindicatului Bibliotecii Naționale, spune că asemenea situații nu sunt excepționale, ci frecvente.
Instituția gestionează un patrimoniu vast, format din cărți, ziare, albume și hărți, unele dintre ele vechi și afectate de condițiile improprii, în care au fost depozitate timp de decenii. „Toate aceste documente [...] sunt încărcate cu microorganisme, cu fungi, pe care noi le inhalăm zilnic”. În lipsa unei clădiri proprii până recent, multe dintre fonduri au fost mutate dintr-un loc în altul, în spații umede sau neventilate. Consecințele sunt vizibile pe pagini și resimțite în plămânii angajaților.
Deși în cultură salariile sunt printre cele mai mici din sistemul bugetar, sporul pentru condiții vătămătoare aducea o compensație importantă. „Cei care sunt profesional la nivel maxim, pe treapta profesională maximă și cu vechimea mare, aveau sporul lunar undeva la 800 de lei pe lună. Ceilalți, nou angajați, aveau 400-500 de lei”. Pierderea acestor sume este considerabilă pentru cei 190 de angajați ai instituției. „Pentru noi, sunt sume care oricum ne ajutau. La nivelul țării, cred că sunt firmituri la bugetul țării”.
Problema nu este doar financiară, ci structurală. Din cauza salariilor mici, instituția nu reușește să atragă tineri. „Tinerii vin, se angajează, stau o perioadă, capătă o minimă vechime în muncă și pleacă”. Personalul actual este îmbătrânit, cu majoritatea angajaților având peste 30 de ani vechime. „Am inhalat la ce a fost pe cărțile astea ani de zile, zeci de ani”.
Pe lângă inhalarea de mucegaiuri și praf contaminat, mulți angajați au dezvoltat boli profesionale - „Boli de piele, alergii, boli pulmonare. [...] Am intrat în depozite în combinezoane, ca în perioada Covidului. Pentru că nu riscă nimeni să intre și să inhaleze, să intre în plămân un mucegai din ăla”.
Reducerea sporurilor vine într-un moment în care biblioteca are deja dificultăți majore în menținerea personalului și în funcționarea zilnică. „Suntem, ca personal, insuficient și oricum în descreștere în ultimii ani”.
Dezamăgirea este accentuată de lipsa de susținere din partea autorităților. „Suntem profund dezamăgiți de ordonanță și de faptul că Ministerul Culturii nu a susținut mai mult cultura”. Hudrea consideră că măsura a fost luată fără diferențiere și fără a evalua impactul pe instituții. „Au luat această măsură otova pentru toată lumea”.
Sindicatul din care face parte este afiliat la Blocul Național Sindical și încearcă să organizeze un protest comun cu alte sindicate din cultură. „Toți sunt nemulțumiți. Chiar credeți că se făcea așa o economie la bugetul țării?”.
În ciuda nemulțumirilor, angajații își continuă munca. „Colegii mei își fac treaba în continuare. Nu asta este problema. Oamenii muncesc, oamenii vin la serviciu”. Dar, spune ea, sentimentul general este de frustrare și epuizare. „Suntem profund dezamăgiți, suntem mâhniți – și pentru sporurile astea, noi ne-am luptat”.
„Pe un specialist aflat la cel mai înalt nivel, statul îl plătește sub coșul minim”
- Spuneați că aici se lucrează inclusiv cu substanțe cancerigene?
- Da, sunt diferiți solvenți. Și nu e ca și cum ți-ai face unghiile și ai inspira acetona. Colegii mei stau ore întregi, lucrând cu ele sau cu substanțe de decapare.
Ana Negoiță, președinta Sindicatului Specialiștilor de la Muzeul Național de Artă al României, vorbește despre una dintre cele mai invizibile și subevaluate realități ale muncii din muzee: expunerea zilnică și prelungită la compuși chimici periculoși, folosiți în restaurare.
La Muzeul Național de Artă, unde lucrează aproximativ 250 de angajați, substanțele cancerigene sunt folosite în fiecare zi. Restauratorii, conservatorii, muzeografii, dar și angajații din pază și logistică sunt expuși la un mediu contaminat, în contact direct cu obiecte de patrimoniu vechi de secole. „Obiectele care sunt ținute în niște condiții care respectă niște norme de conservare cât poate muzeul, dar ele, în sine, creează un mediu contaminat”.
Sporul pentru condiții vătămătoare se acorda în urma unor măsurători făcute de Direcția de Sănătate Publică. Indicatorii arătau niveluri ridicate de contaminare, inclusiv în depozite sau săli de restaurare: „Suntem aproape de ultimul grad. Cred că în unele secții sunt patru din cinci, în altele chiar cinci din cinci – e vorba de indicatorii care arată prezența mediului contaminat sau care poate fi definit ca lucru în condiții vătămătoare sau în condiții grele”.
Odată plafonat, acest spor aduce o pierdere reală pentru angajații cu salarii deja mici. „În funcție de salarii, pot reprezenta la unii 400, pot reprezenta la unii 200 de lei. Erau niște bani care compensau niște activități”. Media salarială netă în instituție este de aproximativ 3.500 de lei. Pentru cineva aflat sub acest prag, cei 200 de lei pot face diferența între a rămâne peste sau sub salariul minim pe economie.
Problemele nu se opresc la plafonarea sporurilor. Muzeografii sunt „sectorul cu cel mai mic salariu, față de teatre, față de instituțiile de spectacol”. Iar încercările de echilibrare prin legea salarizării unice, demarate de sindicate, nu s-au concretizat. „Noi am încercat de anul trecut, de când s-a făcut greva de Noaptea Muzeelor, să cerem autorităților aplicarea legii salarizării unice”.
Austeritatea recentă se suprapune peste o criză deja existentă. „Aproape că ne luasem gândul că salariile vor crește, pe fondul acestor condiții de austeritate, dar acum s-au adăugat și scăderea sporurilor, și frica colegilor mei, că vor mai veni și alte măsuri”, explică Ana Negoiță.
În această atmosferă, moralul este scăzut, iar sentimentul general este de fragilitate economică și nesiguranță. „Pe un specialist aflat la cel mai înalt nivel, cu foarte multă școală și foarte mulți ani de formare, statul român ajunge să-l plătească astfel încât el să nu-și poată permite coșul minim de cumpărături”.
Obiecte provenite din morminte și tratamente cu solvenți periculoși
La Muzeul Olteniei, sporurile pentru condiții vătămătoare au fost introduse târziu și acum urmează să fie plafonate sau reduse. Leonard Ionescu, șef de laborator și restaurator metale, spune că așteaptă „formula oficială de tăiere, pentru a merge mai departe”. „N-avem încotro, trebuie să ne supunem legislației existente”, afirmă el.
Condițiile de lucru justifică însă aceste sporuri: „Lucrez într-un laborator de restaurant metale, unde suntem în permanență sub efectul substanțelor chimice, al solvenților și în special al solvenților care, în mare parte, au efect cancerigen, al substanțelor chimice pentru tratamente specifice metalelor”.
Dă un exemplu concret: „Benzotriazolul este un inhibitor de coroziune al aliaților cuplului, de exemplu al bronzului, și este un tratament strict necesar. Iar benzotriazolul este o substanță foarte cancerigenă. Este suficient să fie inhalată puțină pulbere și există riscul de a se activa celule canceroase”. În plus, riscurile nu sunt doar chimice: „Sunt multe exemple de substanțe, pulberi, risc biologic, dat fiind faptul că lucrăm cu obiecte provenite din săpături, din morminte”.
Chiar și cu funcție de conducere, Ionescu spune că sporul său ajunge „în jur de 700 de lei net”, iar venitul total rămâne modest: „Eu cu spor cu tot, sunt sub salariu mediu pe economie. Și am cel mai mare salariu”. Vechimea lui în muzeu este de 20 de ani, iar în total, în câmpul muncii, de aproximativ 40 de ani.
În instituție, spune el, atmosfera este apăsătoare: „E o tristețe profundă și e o stare de frustrare totală, dat fiind faptul și că salariile noastre sunt foarte mici. Nu se compară cu nimic din ce se vehiculează în media, că salariile bugetarilor sunt exorbitante. Nici pe departe”.
„După 10 minute de stat în depozit ai dureri de cap și grețuri toată ziua”
Oana Chirilă este muzeografă la Muzeul de Istorie din Baia Mare și are în gestiune depozitul de carte veche. Lucrează zilnic într-un spațiu care nu beneficiază de condiții standard pentru conservare, iar contactul cu praful acumulat de-a lungul secolelor, alături de substanțele folosite pentru îndepărtarea dăunătorilor, are efecte directe asupra sănătății.
„Noi neavând condițiile absolut standard pentru păstrarea de carte veche, îndepărtăm dăunătorii posibili cu naftalină. Ori după 10 minute de stat în depozit acolo, ai dureri de cap și grețuri toată ziua. Nu te mai ajută pastile, nu te mai ajută nimic. Nici nu o dată am plecat acasă mai devreme, pentru că mi s-a făcut rău, efectiv, după cinci-zece minute de stat acolo”.
Pentru ea, tăierea sporurilor este o „lovitură umilitoare” care vine în completarea unei inechități salariale vechi, nerezolvate: muzeele publice, precum cel în care lucrează, plătesc cu aproximativ 20% mai puțin decât muzeele universitare pentru funcții similare. „Problema noastră nu e că au ei mai mult, ci că de ce nu avem și noi la fel ca ei, bineînțeles, că nu se justifică diferența”.
Salariile angajaților din muzee rămân mici chiar și cu vechime în muncă. „Salariul final, în mână, oricum este atât de mic, că nu știu care sută de lei de la care spor vine”. Sporul pentru condiții vătămătoare, în cazul ei, e de aproximativ 350 lei. „Da, vorbim despre sume infime”.
Oana Chirilă lucrează în muzeu de trei ani și spune că reducerea veniturilor poate duce la blocarea unor activități fundamentale. „Pe de-o parte, noi ne pregătim de grevă generală, dacă negocierile eșuează și condițiile noastre nu sunt împlinite, cum n-au fost împlinite de fapt nici până acum”
Personalul muzeului a afișat pe uși și geamuri logo-ul „Cultura contează”, inițiat de sindicatul CulturMedia, un mesaj vizibil pentru fiecare vizitator. „Peste tot e un semn de protest tăcut, pe care îl facem în fiecare zi. Și vizitatorii mai întreabă – «Ce este asta, cu Cultura contează?». Și le explicăm că noi suntem într-un continuu protest de doi ani”.
„Eu aflu informații de la televizor”: incertitudine într-o instituție care studiază extremismul
„Stăm de la o zi la alta și așteptăm să vedem ce sporuri se mai scad, care va fi situația salariului, dacă vor fi comasate instituții, dacă vor fi oameni dați afară”. Adina Marincea, cercetătoare științifică la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, se află într-o situație diferită față de ceilalți muncitori culturali: lucrează într-una dintre instituțiile vizate direct de concedieri.
Pe lângă reducerea sporurilor, parte din noile politici fiscale ale Guvernului Bolojan implică disponibilizări de personal din instituțiile aflate în subordinea Cancelariei Primului Ministru, precum și celor subordonate Secretariatului General al Guvernului.
Aceasta spune că angajații de la „Elie Wiesel” nu au primit nici până acum o comunicare oficială în legătură cu viitorul locurilor de muncă - vor rămâne sau vor pleca? Dar incertitudinea a devenit o obișnuință.
„Eu aflu informații de la televizor, am văzut inclusiv legat de institutul nostru că au circulat niște liste, s-a discutat la unul dintre canalele de televiziune și nu înțeleg de ce pe listele respective reflexul este ca primele instituții de la care să se taie să fie instituții care au de-a face fix cu extremismul, cu trecutul acesta extremist al României, cu protecția drepturilor minorităților”.
Adina Marincea este cercetătoare cu normă întreagă, cu doctorat și postdoctorat, într-un domeniu considerat esențial pentru înțelegerea și apărarea valorilor democratice. Cu toate acestea, salariul ei net, cu tot cu sporul de doctorat, este de aproximativ 4.300 de lei. „Pentru un cercetător științific, eu cred că este destul de mic, este semnificativ sub media salariului net pe țară, să nu mai zic pe București”.
Reducerea acestor venituri, fie prin tăierea sporurilor, fie prin alte măsuri, nu e doar o problemă economică personală, ci un simptom al priorităților pe care le comunică statul. „Dacă publicul sau politicienii consideră că 4.000 și un pic de lei, ca cercetător științific, este un salariu nesimțit, din care este cazul să mai taie încă câteva sute de lei, ca să ajungem la 3.000 și ceva de lei net salariu, atunci cred că avem o serioasă problemă de cum ne raportăm la educație, la cercetare, la cultură”.
Problema nu e doar lipsa de fonduri, ci și lipsa de consultare și analiză de impact. „Nu pare să fi existat o analiză a impactului per diferite instituții, adică sunt luate la grămadă diferite instituții, sunt luate la grămadă categorii de angajați.” În cazul lor, nu e clar nici măcar dacă sporul de doctorat va fi păstrat, și nici în ce categorie sunt încadrați în noul sistem de tăieri – cercetare sau educație.
Critica sa se îndreaptă și spre felul în care este întreținut un discurs generalizat și antagonizant despre bugetari. „E multă ură, din nou, legată de bugetari – toate aceste discursuri care, din nou, nu fac diferența între anumite posturi de conducere, care au, într-adevăr, salarii mari, și care sunt de cele mai multe ori posturi politizate – și grosul angajaților, care câștigă niște salarii mult mai mici”.
Institutul în care lucrează are 22 de angajați. „Gaura din marele deficit bugetar nu pornește de la o instituție cu 20 de oameni, din care, v-am spus, cercetătorii au niște salarii sub media pe economie”.
Deși în campaniile electorale recente s-a vorbit despre nevoia de educație democratică, istorică și de formare a gândirii critice, Adina Marincea remarcă o ruptură între acele declarații și acțiunile din prezent. „Acum vedem că nu ne mai interesează acest lucru, că primele domenii de la care se taie sunt culmea, cele mai sărace – adică partea asta de educație și cercetare și pozițiile cele mai de jos”.
Subfinanțarea cronică pune în pericol viitoarele producții de teatru
Deși teatrele sunt considerate cel mai bine finanțate dintre instituțiile de cultură, nici ele nu scapă de tăieri. La Teatrul Național din București, s-a anunțat deja că din toamnă vor fi reduse bugetele, iar actorul István Téglás trage un semnal de alarmă legat nu doar de tăierile de sporuri, ci și de situația mai amplă a subfinanțării în teatrele din România.
„S-au tăiat bugetele teatrelor care țin de Primărie, adică Teatre de Stat, cum ar veni cele mai mici. Și din acest motiv, colaboratorii, printre care și eu, nu suntem plătiți din luna martie”, spune el. Colaborează cu mai multe instituții din București, printre care și Teatrul Masca, dar nu a încasat banii pentru spectacolele jucate în ultimele patru luni.
Tăierea sporurilor, deși aparent minoră, are un impact major asupra celor care nu au alte surse de venit. În sfera spectacolului, sporul pentru condiții vătămătoare se pot acorda pentru factori de risc precum zgomotul, vibrațiile, substanțele chimice sau efortul fizic intens.
„Era o parte importantă acest spor, în special pentru oamenii care trăiesc doar din salariu, fără alte colaborări, care au și copii”. În contextul viitorului apropiat, lucrurile par să se înrăutățească, iar următoarele producții și spectacole stau sub semnul întrebării.
Téglás vorbește despre fragilitatea financiară cu care se confruntă mulți dintre colegii săi, în special cei care nu sunt angajați și nici nu pot fi angajați, în lipsa locurilor disponibile. „Știu colegi de-ai mei, și tineri, și mai în vârstă, care efectiv trăiesc de pe-o zi pe alta”.
După un an cu trei premiere în teatre diferite, actorul spune că a ajuns în pragul epuizării. „Sunt în concediu acum și nu mai puteam, eram în prag de burnout”. Chiar și salariul său de la Teatrul Național, „care e și ăla la nivelul la care e – acum și fără sporuri”, abia acoperă nevoile de bază, într-un context economic tot mai apăsător.
Pentru István Téglás, miza este și una legată de conținutul artistic. Nu se implică în orice tip de spectacole, ci proiecte care îl reprezintă și pe el, dar și ideea unei contribuții civice. „Am făcut ‘compromis’ acum câțiva ani, după pandemie. Mi-am spus mie că până la urmă meseria asta trebuie să aibă și o latură civică, într-un fel sau altul”.
Dar acum, spune el, se întreabă dacă va mai putea continua în aceeași direcție: „Trebuie să regândesc rolul nostru: îmi permit să mai fac proiecte ca până acum sau va trebui să fac doar comedii ca să am bani din ce trăi?”.
Precaritatea din teatre, agravată de tăieri și restanțe salariale
Pentru regizorul Bobi Pricop, de la Teatrul Național din Craiova, tăierile anunțate în cultură vin pe un fond de lipsuri cronice. „Instituțiile de cultură funcționează deja la limită, cu bugete tăiate”, spune el, subliniind că, în București, „sunt teatre care au colaboratori neplătiți din februarie”.
Măsurile de austeritate, în opinia sa, nu sunt doar o reacție la o situație bugetară, ci reflectă o relație dezechilibrată între stat și cultură. „Statul ar trebui să-și amintească că are o datorie față de aceste domenii, nu un privilegiu pe care îl poate retrage după bunul plac”.
Pentru angajații din cultură, spune Pricop, situația financiară este deja fragilă. „Sute de artiști și tehnicieni trăiesc în precaritate, cu salarii de 3.000 de lei, acum afectate și de noile tăieri de sporuri”.
El consideră că nu este vorba doar despre măsuri punctuale, ci despre un context care durează de zeci de ani. „Tocmai ce am văzut în ultimele luni, în timpul alegerilor, cât de vulnerabili suntem în fața manipulării și dezinformării - efecte directe ale constantei lipse de investiții în educație și cultură în ultimii 35 de ani”.
În final, avertizează că, fără intervenții reale, efectele se vor extinde dincolo de sectorul cultural. „Dacă nu ne asumăm acum responsabilitatea de a proteja – și, evident, de a reforma – aceste domenii, riscăm să pierdem mai mult decât niște bugete: riscăm o amputare lentă a coeziunii sociale, a gândirii critice și a oricărei idei de solidaritate reală”.
