E 15 decembrie și ninge ca în povești în Vatra Dornei. În fața centrului de închirieri de echipament, lumea stă buluc la coadă. Proprietarul centrului de-abia deschis nu știe cum să mai împartă schiurile. Oamenii intră, cer un număr de clăpari și pleacă cu altul, dacă nu e disponibil cel dorit. Nu contează că îi strâng puțin sau le sunt prea largi, ei vor cât mai repede pe pârtie.
Așa își amintește Daniel Banu, în vârstă de 55 ani, ziua în care și-a deschis propriul centru de închirieri schiuri, la baza pârtiei Parc, acum 27 de ani. „Am început cu vreo opt sau zece perechi de schiuri”, spune el zâmbind. „Acum am în jur de 700 și ceva de perechi, dar, ce să spun, turiști tot mai puțini.” Astăzi, 28 decembrie 2023, până la ora prânzului, a închiriat șase perechi.
„Nu se compară”, spune Banu despre vremurile de când a intrat în business-ul sporturilor de iarnă. „Deci ce aveam atunci era o zăpadă ca-n povești. Când ningea într-o singură zi, ningea câte 20-30 cm, poate chiar și mai mult, iarna era iarnă, vara era vară, primăvara era primăvară și toamna era toamnă.” Ține minte că primii fulgi de zăpadă cădeau la mijlocul lui octombrie, în noiembrie erau în plină iarnă, iar de Moș Nicolae se înregistrau temperaturi de minus 15-20 de grade. „Erau un frig și o zăpadă de-ți clănțăneau dinții în gură și veneai cu drag la pârtie”, spune el.
Ca probabil mai toți cei născuți și crescuți în Vatra Dornei până în anii 2000, Banu a schiat de mic copil. A început la 4 ani cu niște doage de lemn. Au urmat 14 ani de schi fond, biatlon și apoi încă câțiva de schi alpin. Problemele pe care le are astăzi la coloană îl împiedică să mai schieze cât și-ar dori, însă, prin activitatea sa, a rămas aproape de pârtie. Afacerea pe care a dezvoltat-o este una de familie, lucru care îl bucură și îi aduce satisfacție. Tot ce a câștigat, a reinvestit. Acum, familia mai are un apres-ski de care se ocupă soția lui, și o școală de schi, condusă de fiul lor.
„Timpul s-a schimbat în ultimii 6-7 ani, nu mai este ce a fost odată”, adaugă Banu. „Deja începe să ne arunce tot mai mult înspre primăvară. Deci iarna aici va începe acum, părerea mea, după 15 ianuarie încolo și văd că ne duce în februarie, martie. Dar din martie deja turiști nu mai vin. Deja sunt plictisiți, se pregătesc pentru concediile de vară.”
Cu ochii pe pârtie
Pe unul dintre geamurile pensiunii care dau spre versanții din Vatra Dornei, Maria Rîpan stătea cu ochii lipiți de pârtie. Un lucru știa sigur: „Dacă nu e zăpadă, nu avem clienți.” Nu o stresa nimic mai tare decât să vadă pete negre pe covorul alb de nea. Dar asta era cu ani în urmă. Acum, s-a obișnuit.
Acum mai bine de douăzeci de ani, Maria Rîpan și soțul ei, Ioan, decideau să transforme fabrica de mezeluri pe care o dețineau în pensiune cu restaurant. Apariția MDM-ului – pasta obținută prin zdrobirea mecanică a oaselor, pielițelor și resturilor cărnii – și, astfel, a mezelurilor ieftine –, făcea produsele lor tradiționale, din carne, necompetitive la vremea aceea. Domnul Rîpan era bucătar destul de cunoscut în zonă, astfel că s-au orientat către partea de servicii. Au început cu zece camere, iar acum Casa Bucovineană are 30 de încăperi și un restaurant renumit.
„Noi nu ne mai axăm doar pe partea turistică”, spune Maria Rîpan. „Fiind așezată la șosea, noi avem tranzitul, plus în oraș ne cunoaște lumea și vin și mănâncă la noi. Este și turismul, că în momentul când sunt turiști în Vatra Dornei toate pensiunile astea din apropiere vin la noi și mănâncă. Deci ne ajută și pe noi turismul. Nu ne ajută când… uitați-vă, acum nu-i zăpadă, turiști nu vin. Asta-i situația.”
Pe site-ul stațiunii Vatra Dornei, la descrierea „Perlei Bucovinei”, cum este supranumită, printre alte informații menite să ademenească călătorii, scrie că „Vatra Dornei este, în primul rând, orașul sporturilor albe.”
„Acum 30 de ani eram foarte renumiți în țară. Puneam probleme multor cluburi, aveam și sanie și bob, schiul fond era foarte bun la nivel național”, își amintește Iliuță Groza. Groza, în vârstă 57 de ani, schiază de când avea șase, iar de 20 de ani este monitor de schi pe pârtia Parc. Rememorează vremurile în care, copil fiind, urca cu schiurile în spate prin zăpada de peste un metru, în care antrenamentul era antrenament și încă se țineau multe concursuri. „Noi, localnicii, aveam condiții bune de antrenament. Acum nici nu poți să pui cinci fanioane ca să antrenezi copiii. N-ai unde să le pui”, spune el. Ne explică cum fanionul trebuie să intre cam 30 de centimetri în zăpadă. „Aici la noi zăpada e de 5 centimetri și nu ai cum. Nu poți să bagi fanionul în pământ.”
Pe timpul copilăriei lui, schia peste 90 de zile pe sezon. Acum, un copil poate să se dea maxim o lună și jumătate. Schimbările intervenite în cantitatea și consecvența stratului de zăpadă, mai ales în ultimii șase-șapte ani, după cum spune Groza, sunt motivul pentru care puținii tineri care mai fac schi de performanță azi sunt nevoiți să se antreneze în afara țării.
Zăpada ce cade tot mai rar și mai puțin se vede și în activitatea monitorilor. „Începe să scadă și numărul de turiști și numărul de cerințe la ore”, zice instructorul de schi. „Foarte multă lume are de pierdut din cauza asta, începând de la sistemul hotelier, pensiuni, cabane turistice, cei de la baza pârtiei care au centre din închirieri, chiar și vânzătorii ambulanți care au o mică afacere. Pentru noi, ca monitori, începe să se simtă că nu mai sunt vremurile alea, când erau zăpezile care veneau în noiembrie, în decembrie deja era zăpada mare și aveam de lucru până în martie, aprilie.”
Sărbători de iarnă fără zăpadă
O mână de oameni pe schiuri se răsfiră pe petecul de câteva sute de metri de zăpadă. De unde se termină teleschiul începe iarba, acoperită doar pe alocuri de ce a nins în ajunul Crăciunului. La poalele pârtiei, albul devine maro, iar infimul strat de zăpadă se pierde în noroi.
„Este foarte deprimant când văd ce timp este afară, cum era acum patru zile și cum arată acum”, spune Banu. Povestește că în ajunul Crăciunului a nins „ca-n povești” – vorba lui preferată când ninge ca lumea –, vreo 25 de centimetri. „Am zis că vom avea un sezon superb. Și când am văzut a doua zi de Crăciun, ce timp e… S-a încălzit dintr-o dată, a plouat și s-au dus aproape 30 centimetri de zăpadă. Dintr-o dată, verde! Cu natura nu-i de joacă. Se schimbă radical în două zile.”
Banu ne explică că cea mai profitabilă perioadă este cea a sărbătorilor de iarnă, de Crăciun și de Anul Nou. Atunci face cam 70% din venitul pe un sezon. „Dar odată ce nu este zăpadă, e greu, rămâi la supraviețuire pe weekend-uri când este zăpadă”, spune el. Ne mai spune că tot ce se vede acum pe pârtia Parc este zăpadă artificială.
„Noroc că avem totuși un pic de instalații de a face zăpadă și putem totuși să deservim numărul de cerințe cât de cât”, spune Groza, monitorul de schi. „Administratorii se ocupă, cât au și ei putere, cât le permite și lor natura” Din câte ne explică, trebuie să fie temperaturi de sub minus patru grade pentru a fi rentabil să folosești tunurile.
Pârtia Parc este una dintre cele trei existente în Vatra Dornei și singura deschisă azi. Are o lungime de 1.200 de metri și este deservită de două teleschiuri, unul de 800 de metri în zona inferioară, și altul de 400 de metri, mai sus. Cea de-a doua, pârtia Veverița, are 800 de metri și nu este funcțională acum din cauza lipsei zăpezii naturale și a faptului că acolo sunt nevoiți să acopere întreaga pârtie cu zăpadă artificială pentru a-i putea da drumul. „Îți trebuie zăpadă pe linia de urcare”, ne explică Groza. Cea de-a treia pârtie și cea mai lungă, Dealul Negru, are 3.000 de metri – e a treia ca lungime din țară, după Drumul Roșu, 4752m și Sulinar, 3394m – și este deservită de un telescaun vechi. Fără instalații de zăpadă artificială, aceasta nu a mai fost deschisă de câțiva ani buni.
Iar zăpada artificială nu vine nici ea ieftin. „Începând de la apa propriu-zisă, curentul, plus munca… trebuie să stai noaptea și trebuie să supraveghezi, îți trebuie trei-patru oameni să aibă grijă de fiecare zonă”, spune monitorul de schi. Ambele pârtii funcționale din Vatra Dornei sunt administrate de firme private care suportă singure aceste costuri.
Doar că zăpada artificială costă
„Cel de la pârtia Veverița încă nu și-a scos cheltuielile de anul trecut”, spune doamna Rîpan de la Casa Bucovineană, „îi costă enorm zăpada artificială”. Adaugă că „ar trebui ajutați cei care au pârtiile să poată să își ia utilaje mai performante care să facă zăpadă și vara, cum ar veni.” De părere că la noi se lucrează mai rudimentar, dă exemplul Austriei unde se produce zăpadă artificială și la temperaturi pozitive, datorită utilajelor capabile să răcească mai mult apa.
La cei 68 de ani ai ei și din perspectiva proprietarei de pensiune, Rîpan percepe și altfel nevoia de zăpadă. „Dacă nu este zăpadă, sunt nervoși”, spune ea, râzând cu poftă, despre turiști. „Dacă nu e zăpadă, cu toate că ne bucurăm că-i avem aici, nu e o plăcere să stai între turiștii. N-au ce să facă, vă dați seama.”
Cât despre ajutorul către alții, e greu de pus în practică când ai propriile costuri. „Cheltuielile sunt destul de mari și la noi. Nu poți să zici că faci bani, profit prea mare”, spune ea. „E foarte bine să supraviețuiești, pentru că mai ales nouă la restaurant ne trebuie oameni mulți. Astăzi e foarte scumpă forța de muncă. Trebuie să-i plătești vară, iarnă. Ori avem turiști, ori nu avem, noi salariul trebuie să i-l dăm. Omul are și el de trăit.” Continuă să explice cât de greu își găsește și mai ales păstrează angajații, și cum, cu noile taxe și impozite, situația pentru cei care chiar își plătesc datoriile la stat se va înrăutăți.
De personal și taxe mi-a vorbit și Banu. „Acum strângem cât mai mult cureaua să avem cu ce plăti, să nu rămânem în urmă. Că dacă apucăm a rămâne în urmă, greu îți revii”, spune el. Acum are patru angajați, dar spune că dacă timpul – adică vremea – o ține tot așa, va fi forțat să nu mai angajeze și să lucreze doar în familie. „Sperăm să nu se schimbe în mai rău de ceea ce este acum”, spune el. Iar speranța lui se transformă în convingere: „Dar părerea mea e că schiul va rămâne tot schi.”
E o convingere împărtășită și de Groza. „Nu cred că va dispărea schiul din Vatra Dornei”, spune monitorul de schi. Părerea lui e că ori se decalează sezonul de iarnă și turiștii se vor obișnui să vină mai târziu, ori vor apărea alte instalații de făcut zăpadă artificială sau covoare sintetice, „ca totuși un pic lumea să se distreze”. Ultima variantă îi sună cel mai neplăcut: „N-aș simți că schiez pe zăpadă. E o diferență totală.” Pentru un schior experimentat ca el și zăpada artificială se simte diferit. „O simți puțin la schiuri, când trebuie să folosești un pic mai mult cantul ca să faci ceea ce vrei cu schiul”, spune el. Adaugă că starea pârtiei este și motivul pentru care nu mai vede localnici schiind în Vatra Dornei. „Localnicii, într-adevăr, știu să se dea. Și nu acceptă situația din ziua de azi. Nu vin dacă nu e zăpadă pe toată pârtia și dacă nu ai zăpada naturală, să simți un pic că aluneci.”
Lipsa de îngrijorare majoră din partea lui Groza vine poate și din faptul că mai are un alt loc de muncă, e administrator la o bază sportivă. „Oricum nu poți să zici că poți să trăiești din ceea ce câștigi iarna. Este o sursă de venit foarte bună, dar să știți că nu e un venit cu care să te descurci până la iarna viitoare. Mai ales acum, când a început să fie din ce în ce mai scurt sezonul”, spune el. Adaugă că mai toți monitorii de schi se orientează și către un alt serviciu, pentru că „trebuie să ai și o stabilitate financiară pe lângă ceea ce faci aici”.
Telescaunul de plimbare
Telescaunul urcă încet printre brazii înalți, cu ramuri ferme, lipsite de povara zăpezii. Îi ia în jur de 25-30 de minute să ajungă pe platou, la cota 1300. Turiști înfrigurați se opresc mai întâi la cabană să se încălzească, lăsând pe mai târziu admirarea panoramei depresiunii Dornelor, cu Munții Rodnei și Munții Călimani. Îi mai așteaptă și câțiva cai și niște ponei pentru cei mici, o încercare de diversificare a atracțiilor turistice în lipsa zăpezii sau a sporturilor de iarnă.
Telescaunul Negrești a fost finalizat în 1981 și gândit mai mult pentru plimbări, nu pentru schi. Cu toate acestea, din 1985 și până acum câțiva ani, a deservit și pârtia Dealul Negru.
„În ultimii 4-5 ani de zile n-a mai putut fi practicabilă”, spune Paul Boncheș, administratorul telescaunului, „din cauza încălzirii globale și din cauza creșterii nivelului doleanțelor turiștilor. Dacă înainte puteai să mai schiezi pe o pârtie și nu existau probleme dacă îți mai deteriora echipamentul, în ziua de azi, dacă nu ai o pârtie la standarde europene, nu merită să o deschizi”, adaugă el. Pârtia continuă să fie omologată în fiecare an, însă în ultima vreme nu a mai fost suficientă zăpadă pentru a o deschide.
Copil născut și crescut la baza telescaunului, Boncheș, acum în vârstă de 42 de ani, își petrecea verile lucrând ca sezonier la telescaun și iernile schiind pe sub el. Unchiul său era șef acolo încă de la înființare. După revoluție, odată cu privatizările, familia lui a hotărât să investească în telescaun. Au cumpărat 25% din acțiunile societății. În 2017, după o facultate de informatică economică la Cluj, un master în comerț internațional la Iași și câțiva ani într-o multinațională care l-au făcut să înțeleagă ce este nefericirea, Boncheș s-a întors acasă, în Vatra Dornei. Și printr-un cumul de împrejurări, familia sa a ajuns să cumpere în rate pachetul majoritar de acțiuni ale telescaunului.
De atunci, s-au tot dezvoltat. Au construit câteva căsuțe, o cabană „mamă” cu restaurant, și au în plan să facă o pârtie de începători, compusă dintr-o bandă de 90 de metri lungime și două baby-schiuri, o pârtie de tubing și una pentru săniuțe.
„Să facem un domeniu schiabil la Vatra Dornei, la o altitudine de 1.300 de metri – au fost multe voci din zonă care au gândit acest lucru – mi se par bani aruncați în vânt și o investiție care nu se amortizează niciodată”, spune Boncheș. Adaugă că a ajuns la această concluzie după ce niște prieteni din nordul Italiei, experți în domeniu, l-au ajutat cu o consultare gratuită și l-au sfătuit să se dezvolte mai bine la nivel micro, căci „banii adevărați se câștigă cu începătorii”.
Un împătimit al schiului la rândul lui, Boncheș a făcut 14 ani schi de performanță. Își aduce aminte că iarna, după 15-16 ture pe pârtie de sub telescaun, avea picioarele degerate. Și că nu ținea cont nici de calitatea schiurilor, nici de cea a zăpezii. Le mai zgâria de o piatră, nu conta, mergea înainte. „Condiții excepționale nu au fost niciodată, dar zăpada persista”, spune Boncheș. „Știam că sărbătorile de iarnă erau clar cu un strat de minim 30-40 cm de zăpadă.”
Adaugă că acum pretențiile oamenilor cresc pe zi ce trece și că „schiorii adevărați nu mai schiază în România”. Ei se uită la abonamentul zilnic, la numărul și lungimea pârtiilor și pleacă în țările care au o structură bine pusă la punct.
„O pârtie adevărată trebuie să pornească, baza, de la 1.600 de metri, cum sunt și normativele europene, ca să accesezi un proiect european pentru a te dezvolta pe pârtie de schi”, spune Boncheș. „Iar noi unde avem aceste altitudini, ne-am îngrădit singuri, ne-am autofaultat, sunt parcuri naționale. Suntem, cred, singura țară din lume unde în parcurile naționale nu se construiește. În străinătate chiar și unde sunt patrimonii UNESCO se fac pârtii de schi.”
Cu cei 1.300 de metri altitudine maximă și o temperatură medie anuală care a crescut în ultimii 20 de ani, zice Boncheș, cu 3,7-4 grade celsius, Vatra Dornei va rămâne, în opinia lui, o stațiune unde se poate face un schi de bun simț, de nivel amator spre mediu, dar nicidecum de performanță. Iar cine dorește să schieze cu adevărat trebuie să plece în alte țări.
Boncheș spune despre sine că nu este un nostalgic, că îi place să trăiască prezentul și să se gândească la viitor. Nu deplânge iernile înzăpezite din Vatra Dornei, ci caută soluții de adaptare. Vara, în căsuțele construite pe platou, sunt găzduite tabere pentru copii. Pentru tinerii dornici de agrement crede că zona ar trebui să se orienteze spre ciclism. „Mă refer pentru sportul de masă, să facem un fel de coborâri pentru familii, sunt aceste trasee de cicloturism”, spune el. „Cred că ăsta este viitorul pentru Vatra Dornei.” Iar pentru persoanele mai în vârstă să se pună accentul pe stațiunea balneoclimaterică.
„În următorii ani, după câte am înțeles, totuși se va face o bază de tratament”, spune Daniel Banu, proprietarul centrului de închirieri schiuri. „Știu că se va face o bază sportivă foarte mare, vreo două bazine de apă, cu piscină, cu bowling. Atracții pentru turiști.” Adaugă că până acum, fără zăpadă, turiștii nu prea aveau ce să facă mai mult de două zile. Speră că se vor gândi și niște pachete de 5-7 zile la Vatra Dornei, cu diverse activități în zonă: azi te duci la echitație, mâine te duci la telescaun, pe urmă urci până în Călimani, te duci la muzeul satului, vizitezi cazinoul renovat și, cu noile bazine, încet se umplu cele șapte zile.
Nici pe Banu nu îl sperie un viitor fără zăpadă în Vatra Dornei. Deja s-a orientat să-și diversifice sursele de venit. A cumpărat câteva tobogane gonflabile pentru copii, cu care se duce la zile de naștere și festivaluri. „M-am gândit pe timp de vară să nu stau degeaba. Oare ce să fac? Și am zis, tot pentru copilași e de făcut ceva, să fac oleacă de mișcare, totuși”, spune Banu.
„Nu mi-este frică deloc, pentru că eu am tot felul de variante. În caz de nu mai merge pe pârtie, îmi fac un parc de aventură pentru copilași. Tot găsesc ceva, tot trebuie să fie ceva să picure cât de cât, să ai din ce supraviețui. Dacă vrei să faci cu adevărat, faci”, adaugă el.
Dacă vorbim de viitorul turismului pe termen lung în Vatra Dornei, și nu doar acolo, pentru Boncheș marea provocare nu sunt schimbările climatice în sine. Ci faptul că „nu suntem buni administratori. Și suntem și încăpățânați. Nu vrem să învățăm de la cei care au făcut acest lucru. Turismul nu trebuie complicat. Trebuie făcut simplu. Trebuie să mergem pe niște modele care în momentul de față chiar funcționează.”
Schimbări climatice. Două cuvinte auzite din ce în ce mai des în ultima vreme și motiv de îngrijorare pentru întreaga umanitate. Internetul este plin de studii științifice care explică ce sunt și cum se manifestă. Știrile prezintă statistici din ce în ce mai alarmante. Cum se văd însă aceste date concret și cum afectează oamenii din România, la nivel personal, de comunitate locală sau chiar național?
Serialul încearcă să abordeze diferit schimbările climatice, dincolo de simple statistici și cifre. Să pună în prim-plan oamenii afectați. Acesta documentează cum sunt resimțite modificările climei în viața de zi cu zi a cinci comunități diferite din România, discutând cu oamenii atât despre provocările cu care se confruntă, cât și despre soluțiile pe care le-au descoperit în încercarea de a se adapta.
Fiecare episod prezintă o comunitate diferită: Jurilovca, o comună din Delta Dunării în care, pe vremuri, majoritatea oamenilor erau pescari; Vatra Dornei, un oraș al cărui turism de iarnă depinde de cât ninge și când; București, o aglomerare urbană în care vara face ravagii printre suferinzii de alergii sau boli cardio-respiratorii; Fântânele, un sat din județul Constanța care s-a trezit în mijlocul unui parc de eoliene; Dăbuleni și sudul Olteniei, zona care se luptă să facă terenurile nisipoase să rodească.
