Salon - Bibliotecă

Prețul singurătății

de Scena 9

Într-o lume în care e foarte ușor ca numărul prietenilor digitali din listă să ajungă la ordinul miilor, și în care trebuie doar să postezi ce-ți trece prin cap ca să fii înconjurat de like-uri, mirări, lacrimi sau inimioare, se vorbește din ce în ce mai mult despre singurătate. Cercetătorii vorbesc despre o epidemie de singurătate și descoperă că singurătatea și izolarea socială pot deveni o amenințare mai gravă la adresa sănătății decât obezitatea. În Marea Britanie, unde, la nivel global, oamenii se confruntă cel mai grav cu problema asta, Loteria Națională tocmai a lansat un fond de 9 milioane de lire sterline pentru combaterea singurătății. Cu toate astea, după cum spune articolul ăsta minunat din 1843, singurătatea a rămas „ultimul tabu: vorbim despre orice altceva, chiar și despre moarte, dar nimănui nu-i place să admită că se simte singur(ă)”.

Cartea „Singurătatea. Natura umană și nevoia de conexiune socială, a  lui John T. Cacioppo, cercetător american în neuroștiințe și științe sociale, e un pas bun pentru a deschide discuția singurătate și implicațiile ei. Volumul, de curând tradus la Editura Vellant, e o explorare temeinică și nuanțată a nevoii de a stabili legături cu ceilalți. Cacioppo, sprijinit de munca a nenumărați cercetători din tot felul de domenii, ne ajută să înțelegem cât de extinsă e rețeaua de rădăcini a impulsurilor noastre sociale. Trece prin genetică, neuroștiințe, antropologie, medicină, sociologie și filosofia minții, fără să fie pedant sau exclusivist. Mai jos, vă propunem să citiți un capitol din cartea lui, la finalul căreia înțelegem mai bine cum singurătatea poate acționa tacit și subtil ca o boală.

 

Rădăcinile impulsului uman pentru conexiune socială sunt atât de adânci încât sentimentul de izolare poate să ne submineze abilitatea de a gândi limpede, o consecință practică, dar justă, dat fiind rolul pe care conexiunea socială îl joacă în modelarea inteligenței noastre. Majoritatea cercetătorilor din neuroștiințe sunt astăzi de acord că, într-un interval de zeci de mii de ani, nevoia de a trimite şi primi, de a interpreta şi transmite mesaje sociale din ce în ce mai complexe a fost cea care a condus la dezvoltarea scoarței cerebrale şi la interconectarea sporită dinăuntrul ei. Cu alte cuvinte, nevoia de a interacționa cu alți oameni a fost cea care ne-a determinat să fim, în mare parte, cine şi ceea ce suntem astăzi.

Nu ar trebui să ne surprindă atunci că experiența senzorială a conexiunii sociale, adânc întrețesută în ființa noastră, ajută la reglarea echilibrului fiziologic şi emoțional. Mediul social afectează semnalele neuronale şi hormonale care ne guvernează comportamentul, iar acesta, la rândul său, dă naştere unor schimbări în mediul social care ne influențează procesele neuronale şi hormonale. Pentru a da un exemplu din lumea rudelor noastre primate, s-a dovedit că nivelurile crescute de testosteron ale masculilor maimuțelor rhesus stimulează comportamentul sexual; dar aceleaşi niveluri de testosteron sunt, la rândul lor, influențate de prezența femelelor receptive din peisajul social apropiat. Alergarea este, de obicei, o activitate care contribuie la sănătatea creierului, dar în studiile efectuate pe şoareci de laborator, alergarea s-a dovedit mai puțin benefică pentru creierele animalelor ținute în izolare. La oameni, s-a demonstrat că singurătatea ca atare anticipează evoluția bolii Alzheimer. Şi unul dintre studiile noastre recente sugerează că singurătatea are de fapt suficientă greutate încât să modifice transcrierea ADN-ului în celulele sistemului imunitar.

Prețul singurătății

Când m-am întors din călătoria mea fortuită în Caraibe, am reuşit să râd pe marginea incidentului până şi cu secretara. De asemenea, din moment ce-mi cunoştea preocupările mai mult decât ocazionale, am încheiat un pact să încercăm măcar să ajung în regiunea geografică corectă. Dar, în afara faptului că am păstrat povestea profesorului distrat în rezervă pentru tachinări ulterioare, am închis în principiu subiectul.

Singurătatea, în schimb, ne poate face mai puțin capabili să depăşim chiar şi perturbările normale, impedimentele şi greşelile de zi cu zi. Incapacitatea de a trece peste asemenea evenimente are, la rândul ei, consecințe care nu sunt doar sociale, ci şi fiziologice: singurătatea creează o diferență subtilă, dar persistentă, în funcționarea sistemului cardiovascular, lucru care pregăteşte terenul pentru probleme ulterioare ale vieții. Această descoperire, împreună cu faptul că singurătatea poate persista fără modificări majore ani de-a rândul ne duc la concluzia că efectele negative asupra sănătății, chiar şi cele subtile, au suficient timp pentru a se înmulți şi a se complica.

În cazul tinerilor, singurătatea nu este asociată cu un comportament evident nesănătos. Printre adulții tineri, de fapt, consumul de alcool (cel puțin, consumul social) este o problemă mai mică în rândul celor care se simt singuri în comparație cu cei care se simt mulțumiți din punct de vedere social. Odată cu vârsta mijlocie însă, adulții solitari consumă mai mult alcool şi sunt angrenați în mai puține exerciții fizice decât cei care nu se simt singuri. Dieta lor este mai bogată în grăsimi. Dorm la fel de mult ca non-singuraticii, dar somnul lor este mai puțin eficient, adică mai puțin binefăcător, iar ei declară că resimt mai multă oboseală în timpul zilei.

Chiar dacă măsurătorile obiective sugerează că circumstanțele lor obiective nu sunt mai afectate de stres decât ale celor care sunt mulțumiți social, tinerii care se simt singuri se percep ca având de înfruntat mai multe greutăți şi, de-a lungul timpului, stresul acestei senzații subiective a sabiei lui Damocles poate cauza uzura întregului organism. Până ating vârsta de mijloc, oamenii care suferă de singurătate cronică sunt realmente asediați de mai mulți factori de stres obiectivi decât cei care sunt satisfăcuți social. Adulții de vârstă mijlocie care se simt singuri au o rată de divorț mai crescută, au parte de mai multe diferende cu vecinii şi îndură un nivel mai mare de înstrăinare de familiile lor. Odată cu vârsta de mijloc, greutățile pe care le-au perceput ca întamplându-li-se au devenit realitate.
 

Dar, o spun încă o dată, oamenii care rămân blocați în starea de singurătate nu au făcut nimic greşit. Niciunul dintre noi nu este imun la senzația de izolare, mai mult decât suntem imuni la senzația de foame sau durere fizică. Singurătatea, reprezentată ca interacțiunea dintre o predispoziție genetică şi circumstanțele vieții, se află, de obicei, în afara controlului nostru. Cu toate acestea, odată ce se declanşează, tipul defensiv de gândire pe care singurătatea îl generează (o cogniție socială de tip solitar) poate face fiecare muşuroi de cârtiță să pară o creastă muntoasă. Când ne simțim singuri, nu numai că reacționăm mai intens față de lucrurile negative, dar experimentăm şi un grad mai scăzut de alinare şi încurajare din partea elementelor pozitive. Chiar şi când reuşim să atragem sprijinul reconfortant al vreunui prieten sau apropiat, dacă ne simțim singuri avem tendința de a percepe respectivul schimb ca mai puțin satisfăcător decât sperasem că va fi.

În cazul unor ființe modelate de evoluție să se simtă în siguranță împreună şi în pericol când sunt accidental singure, sentimentul de izolare şi percepția pericolului se confirmă reciproc pentru a ridica şi a menține gradul de precauție. Pentru a ne pregăti să reacționăm mai eficient când ne confruntăm cu amenințări la existența şi integritatea noastră corporală, natura ne-a dotat cu capacitatea de a fi hipervigilenți din punct de vedere cognitiv, alături de un lanț de reacții fiziologice cunoscut drept răspunsul „luptă sau fugi“. Dar rețeaua neuronală de care depindem astăzi a evoluat ca răspuns la genul de factori de stres „loveşte şi fugi“ cu care ne confruntam acum milioane de ani. Ca urmare, reacția noastră la stres („luptă sau fugi“) implică un imbold fiziologic la acțiune imediată, care măreşte rezistența sistemului cardiovascular şi inundă corpul cu hormoni care ne încarcă fizic. Dacă ar trebui să ne descotorosim de niște câini sălbatici, acei hormoni ne-ar putea ajuta să rămânem în viață. Însă, când factorii de stres sunt compuşi din sentimentele de izolare şi lipsă de iubire, prezența constantă a acestor chimicale excitante joacă rolul unei forțe corozive care accelerează procesul de îmbătrânire.

Din fericire, efectul abraziv al stresului provocat de senzația persistentă de a fi singur e doar o parte a poveştii. Cercetarea noastră ia în calcul întreaga constelație a evenimentelor sociale, psihologice şi biologice, inclusiv contragreutatea vitală pentru sistemul „luptă sau fugi“: ceea ce eu şi colegii mei numim fiziologia lui „a te odihni şi a mistui“. Exact cum celulele şi sistemele noastre de organe suferă uzură, deseori din cauza stresului, ele şi beneficiază de pe urma proceselor inseparabile de reparare şi mentenanță care sunt asociate cu un comportament revigorant, cum ar fi un somn bun. După cum vă puteți aştepta din ceea ce am văzut până acum, câteva dintre aceste funcții de mentenanță şi reparare ale corpului şi minții umane sunt puternic influențate, la rândul lor, de universul social.


Singurătatea. Natura umană și nevoia de conexiune socială”, de John T. Cacioppo și William Patrick, traducere de Radu Șorop, a apărut la Editura Vellant, în 2018, în colecția „Versant”.

Foto main: „Solitude and the Sea”, de Jacques Bodin. Wikimedia Commons

X Revista Scena9