În paralel cu retrospectiva integrală a filmografiei sale organizată de Centre Pompidou, Radu Jude a prezentat la The Film Gallery din Paris prima lui lucrare destinată spațiului expozițional, Sleep #2. De la filmul cu același nume, lansat la Locarno în vara lui 2024, și până la video-instalație, am putut observa incitantul traseu parcurs de această mare operă contemporană, care pare să anunțe noi prelungiri în activitatea lui Jude. Sleep #2 se proiectează pe 13 octombrie la Cinema „Elvira Popescu”.
Alături de Film pentru prieteni (2011), Sleep #2 este menit să rămână cea mai confidențială experiență de creație a lui Radu Jude. Lucru oarecum previzibil, într-atât de radicală e economia de mijloace pusă în joc de cele două titluri – dar nu mai puțin regretabil. Deloc întâmplător, cu aceste filme Jude se apropie de o nuditate esențială a dispozitivului cinematografic: deopotrivă glume, experimente formale aproape absurde și „meditații” despre moarte, cele două constituie niște jaloane care anticipează sau închid o perioadă de vervă ideatică, în aceeași măsură în care îi deschid opera către ceea ce am putea numi „intermedialitate”. În Film pentru prieteni, un tip amărât (jucat de Gabriel Spahiu) încerca să se sinucidă live, în urma unei lungi, prea lungi scrisori de adio filmate, descoperind astfel durata reală a planului-secvență și capacitatea sa de a costuma tonalități contrare: de la dramă morbidă la vodevil și farsă existențială. În Sleep #2, Jude și-a înregistrat ecranul desktopului în timp ce urmărea livecam-ul instalat în dreptul mormântului lui Andy Warhol de la Pittsburgh, care emite imagini neîntrerupt. A rezultat o nouă glosă poznașă despre timp și înregistrarea sa mecanică – punerea sa în conservă, dacă îmi e permis – și, simultan, poate cel mai aberant-poetic gest al cineastului de până acum.
Poanta lui Sleep #2 funcționează pe mai multe niveluri. Întâi de toate pentru că Warhol, cel mai scump artist al secolului XX – vedetă a caselor de licitații și icon pop pretutindeni recognoscibil –, se vede aici „îmbălsămat” de tehnologia precară a unei camere CCTV de rezoluție joasă, un mormânt audiovizual dintre cele mai rudimentare. Nici că se putea mai bine pentru Warhol-cineastul mereu neînțeles, pe vecie irecuperabil. De altfel, în versiunea ei „spațializată”, spartă în patru ecrane amplasate în galerie, instalația a reprodus aspectul de piatră funerară și le-a impus privitorilor un raport specific al privirii: față de ecranul cinematografului, pentru a descoperi ecranele expoziției – cu acest punct de vedere unic din interiorul cimitirului – trebuia să te uiți în jos. Nici nu e de mirare că, în cadrul retrospectivei, una dintre seri a pus în dialog Sleep #2 și The Shrouds (2024), filmul lui David Cronenberg despre acest antreprenor obsedat să privească trupul soției sale moarte și dincolo de mormânt.
Originalul lui Warhol, Sleep (1964), dura aproape șase ore. Jude concentrează lucrurile într-o singură oră și transformă Sleep #2 într-un teatru al micro-acțiunilor. Pelerini halucinați, turiști, localnici, simpli trecători populează cadrul, mereu identic, cu mișcarea lor dezordonată. Câțiva dintre ei, conștienți de prezența unei camere – materialul se poate accesa inclusiv de pe site-ul Fundației Warhol –, cultivă un raport de auto-mizanscenă, de performance al sinelui. Față de celebritatea mondenă a artistului, montajul lui Jude restituie o formă de comun mărunt al acestor anonimi, ba chiar o egalitate extremă în fața ochiului imperturbabil al camerei: oameni și animale participă la o coregrafie involuntară care, sub spectrul warholian, capătă conotații panteiste. Intuiția filmului e să testeze această posibilitate epifanică a realului care irupe nebănuit, în permanență, cu bogăția sa sensibilă.
Dată fiind succesiunea sa de secvențe asemănătoare, filmul solicită o atenție tensionată, un fel de suspans al așteptării. Jude a dozat încă din selecția preliminară a imaginilor elementele de inedit și ciclicitate, cu forma însăși a filmului chemată să se cristalizeze într-o înlănțuire de diferențe minime: o căprioară, un iepure, un nene care își dă jos pantalonii, altul care așează câteva conserve pe mormânt. „Ce va mai urma?” devine astfel, în film, o întrebare majoră. Instalația pune altfel accentele. Încurajând simultaneitatea în locul succesiunii și efasării continue a unei imagini în favoarea alteia, aceasta facilitează jocurile de ecou și rimă produse de arbitrarul buclei de vizionare. Cu cele patru anotimpuri prezentând durate doar aproximativ egale, ecranele instaurează un mozaic spațio-temporal făcut din decalaje, întârzieri sau, dimpotrivă, potriviri comice și coincidențe miraculoase. Imersiunea cinefilă impusă de sala de cinema se difuzează și se formalizează, ca să zic așa – devine analitică: dispunerea în galerie favorizează comparațiile și înțelegerea proiectului în funcție de postúri similare (sau nu), de condiții meteo divergente, de lumini sau momente ale zilei opuse, de interacțiuni la distanță între uman și animal. Nu mai primează evenimentele în sine, cu mica lor încărcătură burlesc-narativă, ci înscrierea lor în spațiu printr-un evantai limitat de forme și figuri, care dau naștere unei tapiserii elementare.
Oricum, această înscriere este din capul locului tematizată. Cu capacitățile sale tehnice reduse, camera de filmat din dotare sfârșește prin a atrage atenția asupra propriului procedeu de înregistrare mecanică, forțând filmul să coabiteze cu aceste neajunsuri ale vizibilității. Când e noapte, vederea devine pe drept cuvânt bântuită, cu planurile de ansamblu ale crucilor și pietrelor funerare alcătuind un peisaj înghețat, ca de film antimilitarist al anilor ‘20. Când începe să mai și plouă/ningă, imaginea se descompune până la abstracțiune: pixelii răsar într-o luptă vădită cu modelul mișcător al realității, iar imaginea – știm de la clasicele teorii perceptive – pare să capete un fel de relief mistic. Cu cât lucrurile se lichefiază și se dezintegrează mai tare, până ce devin de-a dreptul irecognoscibile, cu atât cadrul în sine se trezește mai căptușit cu o materialitate, o viață a lui, de parcă filmul, în asemenea momente, ne-ar revela un fel de inconștient al mașinăriei de luat vederi. Noaptea, imaginile filmului nu mai sunt o simplă reflexie: sunt o traducere în format digital a ceva ce este out there, prea complex pentru a fi redat ca atare.
Filmul încurajează astfel de gânduri. Ca orice eseu, e un obiect intelectual, la limită filosofic. Warholian în natură, el arborează o lucrătură simultan conceptuală – a citi poezie în pixeli trebuie că e, printre altele, un delir de cine/telefil – și arhaică, primitivă: un dispozitiv static cu nimic diferit, cel puțin în aparență, de primele încercări ale fraților Lumière. E și un experiment cu o mulțime de porți de intrare: de la aspecte structurale la panseuri despre trecerea ineluctabilă a timpului... Cred că așa trebuie înțeles nu doar avatarul expozițional al operei, ci și îndemnul năstrușnic al video-eseistului Kevin B. Lee care, într-o discuție cu Jude, îi propunea să spargă filmul într-o serie pe TikTok, sub forma „un cadru din film per reel”. Operațiunea ar fi delicată, fără rezultat clar. Căci ceea ce ar pierde Sleep #2-versiunea TikTok față de film – întâi de toate, experiența temporală sui generis a acestuia – ar câștiga prin evidențierea procedeului serial care stă la baza sa: un singur decor pentru o multitudine de dramaturgii minimale. Produsul rezultat ar intra, astfel, într-o altă (și altă) genealogie posibilă – să zicem, aici, cea a avangardelor structuraliste șaizeciste – care nu l-ar denatura deloc, dimpotrivă. Înscris ca un P. S. oarecum debil la opera lui Warhol, filmul acesta reprezintă cu adevărat o schiță: mai multe potențialități stau ascunse în imaginile sale „ieftine”, inaugurând o nouă etapă creatoare pentru Jude odată cu acest interes pentru platitudinea tehnică (vezi ultimele titluri filmate cu telefonul mobil) și pentru poetica lucrului neterminat.
Similar, expoziția de la The Film Gallery deschide alte uși dinspre și înspre Sleep #2. Construit din cele mai anodine imagini disponibile pe Internet, proiectul comite un gest de reapropriere și deturnare, făcând din ele materie artistică. Dar, acolo unde Warhol filma anodinul într-o durată excesivă, până la înstrăinarea lui, Jude optează pentru reversul procedeului: concepe obiectul ca pe o formă intens decupată și cadrată în timp. Normal: vremurile însele s-au schimbat radical. Într-o epocă a hipervizibilității, a contra fluxul ambiental de imagini prin intermediul acelorași imagini e un gest subtil-radical. Sleep #2 propune o serie de stopuri în acest flux – de încetiniri în interiorul unei accelerări globale – pe care, astfel triat și făcut inteligibil, îl putem privi cu atenție.
E drept însă că instalația presupune un vizionaj lejer, fără constrângeri. Cu ferestrele sale stradale luminoase, The Film Gallery nu e chiar un white cube convențional, închis etanș. Odată consumate rimele dintre ecrane, spațiul se deschide spre exterior, încurajând un schimb de priviri din stradă către ecrane și viceversa. Atenția, aici, e mult mai flotantă, aleatorie: e o atenție distrasă, în permanent contact cu tot ce e pe lângă ecrane, pătrunzând, uneori, în spațiul intra-diegetic, dar doar pentru a ieși la loc, iar și iar. Impresia „camerei de supraveghere” ranforsată de film – orice fereastră către lume propusă de CCTV devine, automat, un dispozitiv de control – se destinde aici, în lumina zilei, imaginile verzui căpătând un aer fictiv, dacă nu chiar factice, iar galeria, cu sunetul ecranelor dat la maxim, transformându-se într-un fel de terariu macabru.
În fine, o cameră de filmat încă și mai „săracă” a înregistrat, fără sunet, spațiul expozițional pe toată durata celor două săptămâni de program public. Un fel de punere în abis care închide bucla, făcând din noi voyeuri ai voyeurilor, părtași la un dispozitiv optic care e, la urma urmei, un gag. Răpind orice presiune economică, cele 15 minute de faimă proverbiale s-au transformat, în acest spațiu hip-precar care e The Film Gallery, într-un mic experiment ad hoc, fără altă finalitate decât aceea a unui simplu capriciu.
Notă: o parte dintre observațiile expuse în acest articol au luat naștere în urma unei dezbateri pe marginea dislocării lui Sleep #2 dinspre sala de cinema către galeria de artă, în compania teoreticienilor Dork Zabunyan și Élodie Tamayo, pe care am avut onoarea să o moderez la The Film Gallery în data de 30 septembrie 2025.
