Lumea noastră / Antropologie

A plecat doamna Speranța, mama lăutarilor

De Scena9

Publicat pe 27 ianuarie 2022

Speranța Rădulescu, cea mai importantă etnomuzicologă română contemporană, s-a stins din viață vinerea trecută, la 72 de ani. Moștenirea pe care ne-a lăsat-o e colosală. Ea e cea care a bătătorit drumurile pe care au călcat mai apoi numeroși impresari, cercetători, muzicieni, jurnaliști, fotografi sau documentariști de pe toate continentele, în căutarea celor mai valoroși lăutari din România. Ea a fost prima care i-a descoperit (încă din comunism), care a crezut în ei când nimeni altcineva n-o făcea și care s-a luptat să le găsească un loc acolo unde știa că merită. Nu știu dacă înțelegem pe bune ce înseamnă să te zbați să scoți din țară, în timpul comunismului 6 muzicanți romi din Clejani care să cânte la Geneva, într-o vreme în care imaginea României era atât de prețioasă. Nu știu dacă ne dăm seama cu adevărat cât de mult însemna pentru un muzicant fără școală dintr-un sat neasfaltat din România să le cânte Regelui în Elveția și altor „oameni superiori” la începutul anilor ‘90. Însemna redarea demnității.

I-am invitat pe unii dintre lăutarii pe care i-a descoperit, de la Clejani până la Zece Prăjini, pe unii din cercetătorii români și străini cu care a lucrat și pe alții care au cunoscut-o îndeaproape să povestească ce a reprezentat pentru ei, pentru muzică și etnomuzicologie în general Doamna Speranța. (Delia)

Speranța părea să fi crescut în mijlocul lăutarilor

Cosmin Manolache, scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român

Unora le dă fiori și e de înțeles. Pentru mine cimitirul are aerul unei colecții de ziare păstrată zeci de ani într-o bibliotecă, pe care o scoți la aer din când în când. Sau un soi de bursă unde vezi fluctuația acțiunilor memoriei. Mi-a fost și mai limpede asta în 2000, când făceam un reportaj la moartea bunicului meu pentru un volum în care un snop de tineri puneam orice, de-a valma, ca niște hoarderi care tocmai învață să privească și să selecteze – Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola. Reportajul funebru nu e vreo specie, mobilizează prea multe – etnografie, antropologie, jurnalism –, dar e ceva bun de practicat și lăsat la dospit. M-a îndemnat, poate, și Brunea-Fox, cu reportajul lui la moartea unui lăutar renumit din Mizil.

23 ianuarie, orele 12.10. Suntem pe aleea Cimitirului Sf. Vineri, capela e în față. Se aud trenurile, frigul are ceva sonor, zbârnâie, vibrează, ne împinge și ne oprește în același timp. Ajungem din urmă o doamnă între două vârste care întreabă un om al cimitirului: Cine a murit? Bărbat? Femeie? În apropierea capelei vedem mai multe mașini parcate. O fi multă lume înăuntru. Ca în spitale, și-n cimitire boala și moartea dau celor ce le stau în preajmă un aer straniu. Groparul sau ce-o fi fost răspunde ca un automat al procesiunilor: Femeie. O cântăreață! Așa o fi și la bursă. Fugi după fente, înghiți pe nemestecate. E bine să poți zâmbi la o înmormântare, e sănătos, chiar dacă poți primi eticheta insolenței. 

Găsim un loc lângă ușa care se închide cu greu, după ce îi descoperi cu noroc o tehnică specială. Alte două sicrie își așteaptă în lateral slujbele. Supraviețuitorii se amestecă, suntem ca într-o piață. Vocea preotului tânăr are amplitudine, a celui în vârstă și cu frizura dichisită are sincope. Și frigul, care când vine vorba de moarte și muzică îmi antrenează în memorie finalul din Amadeus-ul lui Forman. De-aici, asociațiile și flashback-urile curg. Vine rândul biroului de lucru de acasă al Speranței, unde văzusem și un pian, în cele câteva vizite pe care i le făcusem pentru un proiect despre muzicile polifonice ale aromânilor din Andon Poçi. De la pian la lăutari? Cum se poate face un așa salt? Auzisem că studiase harpa, că fusese autoarea unor compoziții, și pare că așa se explică temperamentul ei avântat, decis, ultimativ, fără jumătăți de măsură, dar mai ales naturalețea. Doar pare. Era un personaj, ca toți cei veniți la MȚR de la Institutul de Etnologie și Folclor. Irina Nicolau, Speranța Rădulescu, Ioana Popescu, Șerban Anghelescu, Petre Popovăț. O altă generație. Fiecare cu ceva-ul lui, ce altul nu avea și nu putea sau nu voia să aibă. Mi le închipui coborând în stradă în zilele din decembrie1989, amestecându-se în mulțime, înregistrând și notând tot ce se poate, cu convingerea că momentele acelea ar trebui etnografiate – pentru Irina-Riri, Ioana-Popeea și Speranța-Panța, trei vărsătoare, Vom muri și vom fi liberi, volumul despre și cu acel curaj teribil, trebuie să fi fost o stare de grație, care a făcut ca desprinderea lor de Institutul de Etnografie și Folclor să fie inevitabilă, acolo unde ieșirile în stradă, la Revoluție sau în Piață, nu erau privite cu ochi buni. Starea aceea de grație se mutase în șantierul de facere a muzeului, unde aveau să pună la treabă tot ceea ce până atunci încăpuse doar în arhive și în textele unor reviste cu circulație restrânsă.

1998. Când am venit la MȚR, entuziasmul anilor ’90 se mai domolise. Muzeul primise European Museum of the Year Award, se lucra la continuarea expunerii permanente la etaj. Erau încercări, tatonări în starea de laborator a celor ce urmau să fie vizibile. În același timp, în curtea muzeului se auzeau lăutarii & ceterașii Speranței, pe care îi aducea din Moldova, Maramureș, Câmpia Transilvaniei și sudul țării. Ăsta era muzeul performativ. Veneau fie să înregistreze, fie se pregăteau de vreun turneu în străinătate, pentru care repetițiile însemnau concerte la muzeu. Privindu-i munca de la distanță, era clar ceva extrem de complicat: să fii un observator al nuanțelor, să vorbești pe limba lăutarilor din toate zonele țării, să mediezi între muzicile pe care ei le încorporau într-o viață de cântat, să pui la cale concerte fabuloase, să ai diplomația de a le spune ce aveai de spus și de a scoate de la ei ce îi trebuie unui cercetător și să vorbești despre toate astea pasionant, cu precizie, arătându-le amatorilor de autentic capcanele clișeelor. Speranța părea să fi crescut în mijlocul lăutarilor, numai așa și-ar fi putut upgrada continuu abilitățile pe care doar ea le avea.

Speranța Rădulescu în sala de concerte a MȚR cu Taraful din Naipu, 2004. Foto: Lucian Iordan

Ne-am văzut mai mult și cunoscut ceva mai bine după 2004, când desființarea abuzivă a unor săli de la MȚR ne-a adus împreună împotriva conducerii de atunci a muzeului, printre memorii, termene în instanță și ieșirile pe teren la Botoșani și Naipu. Mai de aproape îi descopeream un amestec de intransigență și implicare într-un mod pe care nu-l mai întâlnisem. La fel ca Irina și Ioana, te invita în discuție, te punea la treabă, îți lăsa impresia că ești la o masă a egalilor, deși era limpede că erai acolo să înveți. Putea rupe sau răci prietenii, ceea ce se și întâmplase, pentru a nu cădea din regula ei. De la un timp, proiectul Ethnophonie, inițiat alături de Horia Bernea, părea că se desprinde de starea tot mai dinamică și fluctuantă pe care o are un muzeu. Ethnophonie era în sine o instituție, era Speranța însăși, alături de la o vreme de Costin (n.r Moisil) și Florin (n.r Iordan).

În ultimii ani ne-am revăzut mai mult la întâlnirile Fundației Al. Tzigara-Samurcaș, principalul și uneori singurul editor al discurilor extraordinarei serii Ethnophonie. Vineri, pe 21 ianuarie, am aflat vestea de pe Facebook. Bogdan Iancu mă întrebase la telefon nevenindu-i să creadă: Ce se întâmplă la muzeul ăsta de mor oamenii așa de repede? Bernea, Irina, Petre, Vintilă, Marius, Sorin Stoica... Acum, Speranța. Duminică ne-am urnit printr-un frig ca la înmormântarea lui Vintilă (n.r Mihăilescu), cum ne povestea Bogdan, doar că atunci, la început de pandemie, străzile erau pustii și un praf ca-n Bărăgan. Bine că nu era nici praf, nici zăpadă, nici pustiu. Și că ne-au putut încălzi, la buza gropii, lăutarii: rămășițele tarafului lui Năsturică, dus cândva la Paris. Am șerpuit printre aleile cimitirului, mirându-ne de tot felul de nume uitate, așa cum prin 2000 transcriam cu Bogdan în cimitirele din Sighișoara epitafuri pentru Arca lui Noe. La ultima oprire, la groapă, surpriza ne-a făcut-o preotul tânăr, autodeclarat buzoian de-al Speranței la finalul slujbei din capelă. Cu inflexiunile din fișa postului a cântat-revizitat Mugur, mugurel, ca apoi să sară în Ardeal, la Vidra de Sus, unde-i dus Iancu. Ne-am cam dat coate, chiar dacă momentul a fost sincer. Era exact ce nu-i plăcea Speranței. Reflexul așa-zisului patriotism, pe sârma dintre găunoșenie și patetism, care pentru unii trebuie neapărat pus pe note și pe scenă, care își face loc și la groapă. Lăutarii nu au călcat bine pe corzi & clape cu sentimentul ăsta scenografic al ființei. Al lor, al muzicii trăite în țărână, nu la tv, a ieșit apoi, din degetele brusc dezmorțite. La sfârșit, cînd ne-am luat rămas bun, Valeriu-Lali, soțul Speranței, ne-a zis: Așa i-a plăcut ei. Între lăutari! Am luat-o cu Bogdan, Lila Passima și Carmen Mihalache printre morminte, în căutarea lui Vintilă. Am bâjbâit un pic, dar până la urmă am ieșit din labirint. Pe piatra familiei Mihăilescu am mâncat coliva Speranței, iar Bogdan a pus de pe telefon Les copins d’abord al lui Georges Brassens. Așa, de-a comensalitatea, ca oamenii. Pe seară, Ioana Popescu mi-a zis într-un mesaj că probabil a ascultat și Petre, care e tot acolo, la Sf. Vineri. O parte din MȚR, cât să facă de-un teren. Apoi am tăiat din nou frigul de bulevard spre stația de metrou.

În sala de concerte a MȚR cu Nicolae Pițiș din Lăpuș, jud. Maramureș, 2000. Foto: Marius Caraman

Avea un fel de a asculta cu tot corpul

Ioanida Costache, violonistă, documentaristă și doctor în etnomuzicologie 

Speranța avea un fel de a asculta cu tot corpul – aplecată, privind intens peste ochelari. N-o să uit niciodată bucuria din ochii ei când stăteam împreună acasă la Gicu Petrache și ascultam cum repetă un taraf de lăutari din garda veche. Îmi amintesc de urechea ei muzicală ascuțită din timpul acelor repetiții, dar și de tandrețea ei maternă față de câinele lui Gicu. Speranța asculta intens, cu respect, muzicieni care nu primiseră niciodată admirația pe care o meritau. Cărora și-a dedicat întreaga viață, adunându-le și promovându-le muzica alunecată printre crăpături într-un abis susținut de politicile culturale ale României socialiste, pe de o parte, și de ierarhii muzicale adânc încetățenite pe de altă parte.

Pentru mine, Speranța a fost o prietenă, un dascăl și un mentor fără de care nu sunt sigură că aș fi pe acest drum anume în viață. Când mi-am început corespondența cu Speranța, acum un deceniu, am fost surprinsă de deschiderea și implicarea cu care mă trata. Speranța era opusul diametral al paznicului care-ți blochează accesul. Mi-a scris de curând un coleg, după ce a aflat de dispariția ei: „Speranța era un suflet minunat și bun, care-și făcea timp pentru toată lumea.” Prima dată când ne-am întâlnit în persoană, m-a invitat la ea acasă și am plecat cu un teanc de cărți și cu senzația că am o menire și că aparțin unei lumi cu totul noi. Îmi amintesc cu drag de conversațiile noastre dintre cursurile ei, pe care le audiam la Universitatea din București, în timpul cărora ea fuma, iar eu îi ascultam poveștile și sfaturile pe care le împărtășea cu atâta generozitate. Nu lăsa niciun email fără răspuns, de la cele mai banale rugăminți de bibliografie la un mesaj personal despre moartea tatălui meu – Speranța ținea tot timpul legătura. De la ea am învățat adevărata magie a meseriei noastre. Speranța a fost o antropologă remarcabilă. Și nu pentru că a fost o colecționară și erudită prolifică — ceea ce, absolut, a fost — ci pentru că a creat o comunitate de lăutari, cercetători și studenți în jurul activităților sale. Speranța a fost o antropologă remarcabilă datorită generozității, empatiei, modestiei și respectului pe care le purta colaboratorilor săi. Când ne-a părăsit Gicu anul trecut, am sunat-o să-i dau vestea cea rea. Avea un avion de prins, dar s-a oprit anume la el acasă, unde-și petrecuse ore întregi repetând, ca să își ia rămas-bun de la prietenul ei. 

Taraful Bucureștilor, repetiție, noiembrie 2018. Cinoi de la Bobești (voce, acordeon), Nicu Ciotoi (vioară), Ghiță Coadă (bas), Gicu Petrache (voce), Nelu Răducanu (țambal). Director: Speranța Rădulescu. Video: Ioanida Costache

La înmormântarea ei de duminică, taraful i-a cântat Speranței pentru o ultimă dată la mormânt. Înainte de ultima piesă, Cinoi a anunțat: „acum una pe care Speranța chiar a iubit-o”. 

„Nici nu ninge, nici nu plouă

Peste noapte cade rouă

Dimineață bate vântu’

Aoleu, de se usucă pământu’ ”

Speranța a iubit cu adevărat muzica asta, iar iubirea asta nu poate fi redusă la o simplă pasiune pentru muzică, era genul de iubire adânc înrădăcinată în venerație și respect. Era un gen de iubire tăcută, care făcea parte din cine era ea și din felul în care se mișca prin lume, care putea fi resimțită în fiece interacțiune și relație.

Speranța Rădulescu, Florin Iordan și Vasile Paraschiv din Mârșa, Jud. Giurgiu în 2004. Foto: Beatrice Iordan

Rigoarea ei veselă avea ceva mobilizator

Bogdan Iancu, antropolog, predă la SNSPA

Când ascultați 10 Prăjini, Le Taraf de Haïdouks și Fanfara Ciocârlia, când îl ascultați pe Napoleon, când ascultați zeci de alte tarafuri și fanfare să vă gândiți o clipă la Speranța Rădulescu, pentru că pe majoritatea le-a adus pe scenă. O voce care și-a permis, alături de Anca Giurchescu și Vintilă Mihăilescu, să aducă manelele în conversația necesară despre muzicile pop(ulare) blamate de o parte a elitelor intelectuale. O colegă fantastică cu o energie debordantă și cu o ironie sanitară. Rigoarea ei veselă avea ceva mobilizator cum mi-e foarte rar dat să văd în ultimii ani. Speranța rămâne prin nenumăratele materiale colectate în zecile de incursiuni prin cam toate cotloanele geografiei României, prin muzicile aduse pe scenă, prin studiile minuțioase și cărțile bibilite ireproșabil, prin disponibilitatea de a practica o etnomuzicologie publică, deschisă la fenomenele pop și prin echipa cu care a colaborat și pe care a însuflețit-o. 

Speranța suferea de fiecare dată când cineva îi lăuda munca și în același timp elogia cutare mare vedetă sau cutare emisiune de folclor

Costin Moisil, etnomuzicolog Universitatea Națională de Muzică din București

Pentru multă lume, Speranța Rădulescu era organizatoarea concertelor cu tarafuri de la Muzeul Țăranului; coordonatoarea seriei de CD-uri cu muzică țărănească și lăutărească, Ethnophonie; cercetătoarea care lua apărarea maneliștilor și muzicienilor romi în emisiunile TV; etnomuzicologa cu prezentări excelente în cadrul Săptămânii sunetului. Și pe bună dreptate: Speranța a fost negreșit cel mai important etnomuzicolog român de la Brăiloiu încoace și s-a ocupat cu precădere de muzicile de taraf din România. Și așa cum fac toți etnomuzicologii adevărați, a privit nu doar la muzică, ci și la muzicieni și ascultători, a căutat să-i înțeleagă, i-a iubit și s-a străduit să le facă viața mai bună.

În casa Speranței cu lăutarii Mișu Langă (vioară) și Constantin Enache (țambal) din Morunglav, jud. Olt, 2002. Foto: Costin Moisil

Mi-o amintesc acum aproape 25 de ani, când îmi povestea de primele ediții ale Sărbătorii muzicii. Toată noaptea și până către dimineață, curtea muzeului era plină ochi și cei de după gard trăgeau de porți să intre și ei înăuntru. Lăutarii cântau, lumea chefuia, se încinseseră niște hore gigantice, pompierul dansa cu nu știu care intelectuală subțire... Curtea devenise un București mai mic, însă la fel de divers social, iar lucrul minunat era că toți se veseleau unul alături de altul.

Dar Sărbătorile nu erau doar petreceri comunitare, ci și prilejul de a face cunoscute bucureștenilor muzicile satelor și ale mahalalei. Muzici pe care cei mai mulți dintre ei – ca și astăzi – le știau doar de la televizor, în forma lor profund deformată și sluțită. Speranța suferea de fiecare dată când cineva îi lăuda munca și în același timp elogia cutare mare vedetă sau cutare emisiune de folclor. O durea că muzicile cu adevărat valoroase și cu adevărat țărănești erau puse laolaltă cu banalitățile și cu falsurile naționaliste și nu înțelegea cum oamenilor „nu le crapă ochii” de grosolănia imposturii.

Altminteri, spre dezamăgirea naționaliștilor, a globaliștilor sau a stângiștilor, Speranța era un intelectual al epocii sale. Era afiliată la New Europe College și aprecia în cel mai înalt grad cum scrie Andrei Pleșu. Mergea la concerte la Sala Radio și asculta în bucătărie România Muzical. Citea România literară, cumpăra cărți de la Humanitas și urmărea seriale englezești. În tinerețe se cățărase pe munți, jucase bridge și dansase pe muzică de Beatles. Înțelegea că nu poate scăpa de mondializare, dar nu era dispusă să ajute la ea. Ura comunismul, mergea la mitinguri – de la Piața Universității a anilor ’90 până la protestul împotriva ordonanței 13 – și era de părere că securitatea nu s-a dezvățat de obiceiul de a-și băga nasul unde nu-i fierbe oala.

Speranța a fost mama-eroină a lăutarilor

Beatrice Iordan, educator muzeal la Muzeul Țăranului Român

Cu Speranța am interacționat în diferite momente ale existenței mele. Interacțiuni de intensități și relaționări diferite.

În 1991 – pe când aveam 11 ani – mă aflam cu părinții mei în Oaș, pe un șantier de lucru al tatălui meu. Primul contact cu Speranța a fost atunci. Ea avea în acea zonă un proiect de cercetare a muzicilor locale alături de alți doi etnomuzicologi francezi, înregistrând audio și video dansurile de la Ciupercă. În acest context, a luat naștere un fel de aură – întreținută prin povești de oamenii locului – care a răzbătut până la noi. Cercetătorii veniți în satele lor îi înregistraseră și îi filmaseră, devenind un fel de personaje fantastice. Evident, în vremea aceea nu știam că era vorba despre Speranța și nici nu știu dacă sătenii îi știau numele. Mi-am reamintit evenimentul mult mai târziu când am conștientizat că era vorba de ea. 

Timpul a trecut.

Acum eram o tânără absolventă de liceu. Aflasem de proiectul ei de cercetare printr-o casetă sau două pe care le aveam deja acasă, achiziționate de fratele meu. O altă casetă cu înregistrările Speranței  primisem și de la  prietenul meu de atunci, soțul meu de acum, mare fan și el al demersului ei de promovare a muzicilor tradiționale. 

Dar pe Speranța am întâlnit-o, în sfârșit, față în față la un târg al muzeului pe la începutul anilor 2000. M-a uimit la ea, în primul rând, statura mică. Era mai scundă decât credeam eu, foarte puțin mai înaltă decât mine, iar eu sunt chiar minionă. Am remarcat apoi relația ei cu lăutarii ce urmau să cânte la acel eveniment. Deși erau mult mai voluminoși, trădau sentimente de supunere, respect și apreciere față de ea. Ea, Doamna Speranța – cum îi spuneau – știa clar cum stă treaba cu muzica lor lăutărească. Și nu numai că îi sprijinea în cântările lor, făcându-i să scoată ce aveau ei mai frumos și mai vechi din repertoriul lor, dar îi și amenda la orice cântec care îi mirosea a folclorizare și  aranjament modern, eliminându-l din repertoriul pe care îi îndemna să-l cânte. Când muzicienii erau chemați să cânte în străinătate, Speranța avea grijă de ei: să nu se piardă pe străzile întortochiate ale marilor orașe, le organiza mâncarea, avea grijă de banii lor de buzunar, îi învăța cu scena: pe unde să iasă, pe unde să intre, ce să facă dacă spectatorii le cereau un bis etc. Sentimentele ei erau întoarse de lăutari: adeseori ne povestea cum de sărbători era asaltată de telefoanele lor.

Timpul a trecut.

De-acum o știam bine pe Speranța. Soțul meu era acum mai tânărul ei coleg de la MȚR. I-am însoțit în mai multe terenuri de cercetare în diferite locuri ale țării, ocupându-mă cu documentarea vizuală a înregistrărilor lor. 

Și timpul a trecut din nou.

Între timp am ajuns mama a trei copii, iar Speranța nașa unuia dintre ei. Mă considera, cu un pic de umor, o mamă-eroină. Dar Speranța a fost mama-eroină a lăutarilor. Toată energia ei s-a întrupat într-o munca realizată cu pasiune și profesionalism, doar ca muzica lor să nu fie uitată. 

Speranța Rădulescu alături de lăutarii Petre Calistrache și Marin Duță, la Naipu, jud. Giurgiu 2004. Foto: Beatrice Iordan

Am ajuns mare pe urma lui doamna Speranța

Gheorghe Anghel, „Caliu”, lăutar (vioară), Taraf de Haidouks și Taraf de Caliu, Clejani

Nu-mi vine să cred că a murit culegătoarea noastră de folclor. Ea ne-a săltat pe scenele lumii. Ținea la noi și la tradiție, la folclorul nostru autentic. Nu mai există așa un om, o personalitate, care ne-a scos în lume. 

Am plecat în Elveția și la Paris prima dată. A venit la Clejani și ne-a luat datele de pe buletin, eram șase persoane, pe timpul lui Ceaușescu, în ‘88.

-Băieții mei, hai să ieșim afară.

-Unde, doamna Speranța? 

-În Geneva și Paris. Mergeți la pașapoarte și veniți la ARIA (n.r. Agenția Română de Impresariat Artistic). 

Ne-am sculat la 4 dimineața, am luat trenul de la Vadul Lat până la Giurgiu să mergem la pașapoarte. Era prima plecare din viața noastră. Ne-a zis de la ARIA că dacă încercăm să furăm sau să rămânem acolo ne arestează toată familia. Păi, domne, ce să furăm? Noi suntem muzicanți. Și ce spune doamna Speranța? Pupa-i-aș mâinile și tălpile, Dumnezeu s-o ierte. 

-Mamă dragă, Caliule, te iau de mână și merg cu tine până în pânzele albe. Nu vă speriați, nu se va întâmpla nimic, ne întoarcem împreună. 

Ne-a încurajat. Ne-a reprezentat în fața la Regele Mihai și la Margareta la Geneva și apoi ne-am întors la Paris, la personalități, oameni superiori și am dat concert. 

Am mers cu doamna Speranța Rădulescu și la cumpărături. Erau uși peste uși și Cacurică (n.r. Dumitru Baicu, Taraf de Haidouks) s-a pierdut. Când l-am găsit, plângea.

-Caliule, tătică, credeam că mor aici.

-Hai, că ne așteaptă doamna Speranța.

Niciodată nu puteam să ajungem pe marile scene ale globului pământesc fără doamna Speranța și Ion Albeșteanu. Vor rămâne în istorie, ne-au deschis un mare viitor. 

Doamna Speranța îmi spunea: Ai grijă, Caliu, du mai departe tradiția! De câte ori venea la noi acasă îi făceam o ciorbică, haideți, doamna Speranța, și gusta un păhărel de palincă. Mâine dimineață îi dau ceva de mâncare de pomană. Am ajuns mare pe urma lui doamna Speranța.

Speranța Rădulescu în sala de concerte a MȚR înregistrând cu taraful din Clejani, 1991. Foto: Marius Caraman

Cu ea au plecat prima dată ăștia bătrâni

Marin Sandu, „Țagoi”, lăutar (acordeon și voce), Taraf de Haidouks, Clejani

Pentru noi a fost prea importantă doamna Speranța, cu ea au plecat prima dată ăștia bătrâni. Era o femeie extraordinară, ținea foarte mult la lăutarii din Clejani. Când terminam spectacolul, doamna Speranța îi spunea lu’ tata (n.r. Neacșu Nicolae - „Culai” din Taraf de Haidouks): Nea Culai, treci la pupat la juriu. Adică, cânta prea bine. Era o femeie foarte bună, populară, știa de toate, cânta cu harpa și se lua de țambalagii noștri când acordau prea mult țambalul: Manole, ce faci acolo, păi eu cât ar trebui să acordez harpa? 

Când venea la noi era fericită

Vasile Dinu, „Nea Vasile de la Mârșa”, lăutar (voce), Taraful de la Mârșa

Unde am fost cu doamna Speranța toate au fost frumoase, toate au fost bune. Am fost în Franta și Elveția prin ‘92-’93 și am fost și la Regele Mihai. Eu vorbesc cinstit: A fost o doamnă plăcută, cinstită, cu banii jos la lăutari. Eu am dormit în casă la doamna, noi am fost ca copiii. Când venea la noi era fericită, ședea în pat, Tita (n.r soția) îi făcea de mâncare. Noi am fost mulțumiți de tot ce ne-a făcut. 

Ea a mers acolo unde alții n-au îndrăznit

Shaun Williams, muzicant, doctorand în etnomuzicologie

Am cunoscut-o pe Speranța Rădulescu pentru prima dată în 2012, la un concert al „Lăutarilor de mătase” (cu Gicu Petrache, Dorel Zamfir, Cinoi de la Bobești, Nelu Răducanu și Ghiță Coadă) pe care l-a organizat la MȚR. Eram în primul an de studii în Etnomuzicologie și am fost uimit. Ea era cea care dusese pentru prima dată „Taraful Haiducilor” (cunoscut mai târziu sub numele de Taraf de Haidouks) din Clejani până în Europa de Vest, cu zeci de ani de experiență pe teren și cu zeci de albume la activ și mă trata ca pe un coleg de breaslă!

Speranța a devenit coordonatoarea mea când m-am mutat la București în 2016 pentru cercetări de teren, iar discuțiile noastre săptămânale au fost de neprețuit pentru înțelegerea mea asupra complexității și a implicațiilor sociale ale muzicii lăutărești. Pe parcursul muncii mele de teren, a fost generoasă cu sfaturile și contactele ei și m-a încurajat întotdeauna. În 2018, când am întrebat-o dacă dorește să contribuie cu un text pentru un disc al Tarafului de la Mârșa, răspunsul ei a fost simplu: „Nu, Shaun, sunt la pensie acum. Ar trebui să-l scrii tu, ești pregătit!”

Pentru mine și cu siguranță pentru mulți alții, munca Speranței Rădulescu de documentare și promovare a patrimoniului muzical românesc a deschis ușa către o lume cu tradiții bogate și diverse, de la fanfarele rome din Zece Prăjini și lăutarii din Clejani până la lumea manelelor sau muzica evreiască din Bucovina. De-a lungul carierei, a abordat muzica tradițională cu o deschidere și curiozitate neîngrădite de ambițiile naționaliste și ideologice de care abundă academia română. Ea a mers acolo unde alții n-au îndrăznit și a dezvăluit diversitatea regională și etnică care fac mozaicul cultural al României atât de frumos.

Fără munca ei inovatoare și fără consilierea ei nu aș fi cine sunt azi.

Negocia la sânge repertoriul lăutarilor

Florin Iordan, etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român

Speranța avea un set de bancuri la care apela doar când o astfel de glumă lumina situația în care ne aflam. Obicei pe care constat că l-am moștenit și eu. Îi plăcea să povestească și o anecdotă despre Ilf și Petrov, autori pe care îi gusta și la care se reîntorcea uneori. Întrebați cum lucrează ei împreună, scriitorii ar fi răspuns ceva de genul: „Păi facem așa: unul scrie, în timp ce celălalt aleargă pe la edituri”. Și activitatea noastră impunea numeroase treburi colaterale, iar Speranța nu s-a dat înapoi de la nimic: și-a asumat birocrația chinuitoare a tot felul de proiecte finanțate de EuroArt, Fundația Soros sau Erste Foundation; stătea împreună cu noi, ceilalți, la târgurile MȚR-ului pentru a vinde CD-uri și casete cu care ne finanțam viitoarele producții; se îngrijea de tot felul de mărunțișuri pentru muzicienii cu care colaboram. Negocia la sânge repertoriul lăutarilor, făcea cu ei numeroase repetiții și nu îi lăsa niciodată de capul lor. Nu s-a speriat să intre în lumea complicată a maneliștilor și nici să vorbească despre asta într-un curs la Conservator. Curs care a generat, de altfel, un curat scandal mioritic. Nu se degreva de nimic și le aborda pe toate cu aceeași dârzenie.

Era mânată de un respect și de o dragoste profundă față de muzica rurală

Filippo Bonini Baraldi, cercetător în etnomuzicologie Universitatea Nova din Lisabona și autorul volumului Muzică romă și emoție

În comunitatea de etnomuzicologi există practic două tipuri de oameni: cei care își petrec timpul cultivându-și reputația personală și cariera instituțională, care merg mereu la conferințe internaționale și întâlniri academice, care dorm în hoteluri scumpe și mănâncă la restaurante bune, care fac alegeri și cultivă relații în funcție de interesul lor strategic, care văd muzica ca pe un simplu obiect de studiu formal (care înțeleg armonia, ritmul etc).

Și apoi sunt cei care își petrec (și aproape că își sacrifică) timpul încurajând oameni care nu au reputație sau carieră (cum sunt muzicienii din rural), care călătoresc în zone izolate ca să-i întâlnească pe acești muzicanți (și dansatori, și cântăreți, și alții), care dorm în casele lor modeste și mănâncă la masa lor, care fac alegeri și cultivă relații în funcție de valoarea umană și estetică și care văd muzica ca pe o activitate culturală fundamentală, care trebuie conservată și valorizată împreună cu toate aspectele sociale din jurul ei.

Speranța a făcut parte din a doua categorie. Era mânată de un respect și de o dragoste profundă față de muzica rurală (și urbană veche) din România, știa că țara ei încă abundă de comori muzicale pe care le cunoștea incredibil de bine - și și-a pus toată energia pentru a le descrie și a le păstra înainte ca ele să dispară. Și a reușit!

Speranța Rădulescu în curtea MȚR cu cu un grup de hegheduși (muzicieni) din Bihor, 2007. Foto: Beatrice Iordan

Era unică și aveam ușa deschisă oriunde în Europa cu dânsa

Nicu Ciotoi, lăutar (vioară)

Am fost în Franța, la Paris, la un spectacol la care a fost un succes și după spectacol ne-am retras cu directoarea teatrului și mai multe cadre din teatru și am primit felicitări doamna și taraful meu. Și am fost foarte mulțumiți de ce am realizat împreună cu doamna Speranța acolo la Paris. Era unică și aveam ușa deschisă oriunde în Europa cu dânsa, știa să aranjeze programul muzical în așa fel încât să fie la un grad mare de apreciat. 

Amândouǎ îi iubeam pe lăutari 

Margaret Beissinger, Departamentul de Limbi și Literaturi Slave, Universitatea Princeton

Am cunoscut-o pe Speranța Rădulescu înainte de Revoluție, când lucra la Institutul de Etnografie și Folclor din București. M-am ocupat de cântecele lăutarilor, așa că, deși nu am lucrat direct cu dânsa, am avut ocazia (rar) să vorbesc cu ea. Era în anii comunismului, când nu puteam să ne cunoaştem personal în afara zidurilor Institutului. Abia prin anii ’90 când m-am întors în România, am putut sǎ ne cunoaştem sub condiții mai normale (l-am și cunoscut atunci pe soțul ei Lali, care frecvent o însoțea pe Speranța). Atunci, în fine, noi am vorbit liber și deschis – ore întregi. Amândouǎ îi iubeam pe lăutari – și cât de mult ne plăcea muzica lor! Așa că s-a stǎbilit o legătură puternică și o înțelegere profundă între noi. M-am întors în România după aceea în fiecare an și mereu am petrecut mult timp cu Speranţa (şi cu Lali). Deci prietenia noastră a durat mulţi ani, până în ziua morții ei.

„Doamna Speranța”, așa cum o numeau lăutarii (care o iubeau), m-a ajutat enorm – pentru că așa a fost ea: i-a susținut foarte mult și necondiționat pe studenți, ca și pe specialiști. A fost extrem de generoasă din multe puncte de vedere, atât profesional, cât și personal. Întotdeauna a avut timp și pentru mine – să bem o cafeluţǎ în bucătăria lor, să mâncăm (des) împreună, și mai ales să stǎm de vorbǎ despre lăutări, muzică, folclor, pisici, orice. Am şi lucrat împreună. Deși era foarte cunoscută, prolifică și deşteaptă foc, nu a fost absolut niciodată pretențioasă.

Speranța Rădulescu era un mare om de știință și o doamnă distinsă, înțeleaptă, caldă, primitoare, elegantă, frumoasă, plină de viață, cu un simţ grozav al umorului. Nici nu pot să cred că nu mai este. Era o persoană deosebită, loială, fără prejudecăți, și cu un suflet enorm – o dragă prietenă a tuturor lăutarilor și a mea.

Ceea ce îmi amintesc sunt cunoștințele ei imense pe care le împărtășea

Grit Friedrich, jurnalistă radio

Îmi amintesc vag cum am descoperit Muzeul Țăranului Român în primăvara anului 1993, cu mult înainte de a fi acolo Clubul Țăranului Român, când eram la București și cercetam fondarea revistei „22” pentru lucrarea mea de diplomă. O auzisem deja pe Maria Tănase la București pe discuri vechi, dar nu erau concerte în cluburi cu muzică de la sate sau cu muzică lăutărească urbană. Trebuia să cunoști oameni care știau alți oameni sau restaurante precum „Șarpele Roșu”, dar eu cunoșteam doar câțiva studenți care nu ascultau această muzică. 

Din întâmplare, am nimerit la o seară cu muzicieni din Clejani la Muzeul Țăranului și mi-am cumpărat pe loc primele casete, pe care le am și acum. Concertul a fost organizat și moderat de Speranța Rădulescu, cu simțul ei inconfundabil al umorului și pasiunea ei molipsitoare pentru lăutari și pentru această muzică. Înainte o cunoșteam doar din câteva înregistrări pe care le-a putut publica în Franța înainte de 1989. Ăsta a fost începutul dragostei mele pentru muzica diferitelor etnii din România, pe care am adus-o apoi în repetate rânduri la radioul din Germania prin CD-uri cumpărate sau primite din colecția Ethnophonie sau găsite de mine în diferite locuri. Ceea ce îmi amintesc sunt cunoștințele ei imense pe care le împărtășea, cuplate  cu o severitate prietenoasă și o atitudine non-elitistă. Am fost impresionată de modul ei de a gândi și de a discuta fără ideologie despre manele și fenomenele conexe, și nu numai. Cartea ei, „Taifasuri despre muzica țigănească”, a fost o altă descoperire care m-a însoțit în timp ce lucram în 2004 la discul „Suburban Bucharest” (Trikont). Pentru că în afară de Speranța Rădulescu și de câțiva colegi apropiați de-ai ei, nimeni din România nu a fost interesat de virtuozii și transmițătorii muzicii populare și de promovarea lor multă vreme după 1990. Vorbesc aici mai ales de lăutari ca Vasile Năsturică, Gheorghe Lambru sau Costel Vasilescu (Trompetist) din București și de mulți alții, indiferent că erau de origine urbană sau rurală. Iar munca ei ca documentarist pentru colecția Ethnophonie nu poate fi supraestimată. Înregistrările vorbesc de la sine.

Împreună cu ceterașul Emil Mihaiu și cu studentele Mariana Hurjui-Său și Andrada Iordache la casa lui Emil Mihaiu din Gherla. Foto: Iulian Ignat

Ne va lipsi vocea ei

Christina Crowder, directoarea Institutului Klezmer din Yonkers, New York

Speranța a fost pentru mine un mentor de departe: m-a ajutat să obțin o bursă Fulbright pentru a veni în România și a fost amabilă să ne întâlnească și să ne ajute pe mine și pe John DeMetrick, deși nu știam absolut nimic. În 1999 ne-a însoțit pe teren pentru a-l intervieva pe acordeonistul Victor Gore. 

Speranța a dat o dovadă extraordinară de determinare și curaj în fața regimului comunist din România prin lupta ei pentru recunoașterea muzicienilor romi din toată țara. Ea și echipa ei mică formată din Florin Iordan și Costin Moisil (și alții pe care poate nu îi cunosc, dar care sunt și ei importanți) au documentat singuri o moștenire muzicală de neprețuit pentru cultura romă și română. A fost o promotoare a celor care altfel ar fi rămas nevăzuți și neapreciați. Importanța muncii ei în articularea conexiunilor sociale care împletesc firele complicate ale identității românești prin muzică e literalmente de neegalat. Ne va lipsi vocea ei.

Speranţa mi-a deschis ochii asupra unei lumi complexe şi nuanţate

Victor Alexandru Stoichiță, etnomuzicolog, cercetător la Universitatea Paris-Nanterre

Pe Speranţa am întâlnit-o prima oară la Paris, în 1999. Eram student la etnomuzicologie şi mă gândeam să mă întorc în România pentru prima oară de când plecasem, copil fiind, în 1986. Ascultasem nişte discuri care se găseau prin arhivele laboratorului de etnomuzicologie de la Trocadero, unele înregistrate chiar de dânsa. Dar în rest, nu ştiam mai nimic despre muzica folclorică, rurală, tradiţională, lăutărească, populară sau ce-o mai fi fost.

Speranţa mi-a deschis ochii asupra unei lumi complexe şi nuanţate: bineînțeles că folcloric şi lăutăresc nu erau același lucru, bineînțeles că muzica periurbană nu era ca cea sătească, bineînțeles că muzica „pan-balcanică” nu era ca fondul mai vechi şi mai „elegant” (Speranţa evita cuvântul „autentic”) care se mai auzea doar în glasurile unor muzicanţi mai bătrâni.

Cu o generozitate fără măsură, Speranţa mi-a deschis ani la rândul carnetul ei de adrese, trimiţându-mă la cântăreţii pe care ea socotea că trebuia să-i întâlnesc. În apartamentul ei bucureştean mă găzduia între două „terene”. Şi nu numai pe mine: cam toţi colegii etnomuzicologi din Franţa, Anglia sau Statele Unite care se ocupă de muzicile tradiţionale româneşti au fost sprijiniţi într-o zi sau alta de Speranţa.

Desigur, au fost şi momente de tensiune. De exemplu, la scurtă vreme după ce călătorisem împreună în satul Zece Prăjini, s-a ivit un dezacord între Speranţa şi muzicienii de acolo cu care trebuia să plece în turneu la Paris. Povestea e mai lungă, dar avea de-a face cu o anume estetică de care Speranţa nu voia să se despartă. Muzicienii din sat, însă, aveau alte păreri şi alte ambiţii, în special cei mai tineri. După turneu, Speranţa a decis că n-avea să mai lucreze cu fanfarele din Zece Prăjini. Eu însă hotărâsem că tocmai acolo urma să mă întorc pentru „terenul” meu de cercetări doctorale. Mă împrietenisem cu „foştii ei muzicanţi” şi începeam să le înţeleg estetica şi ambiţiile. Generozitatea Speranţei s-a dovedit încă o dată atunci: a continuat să mă ajute nu doar logistic, dar mi-a fost şi  codirectoare de cercetări. Îți trebuia un pic de abnegaţie ca să ajuţi un student străin care de-abia descoperea lumea pe care o cunoşteai de o vreme şi care decisese să lucreze tocmai cu oamenii cu care tu te certaseşi! Cam cu aceeaşi abnegaţie Speranţa a întemeiat mai târziu echipa „manele”, cu care a cercetat un curent cultural care reprezenta mai tot ce ea detesta, muzical şi social.

Vestea că „doamna Speranţa” a murit s-a aflat imediat la Zece Prăjini, acel sat pierdut în câmpia dintre Roman şi Iaşi unde ea nu mai călcase de vreo douăzeci de ani. Asta dă o măsură a ce reprezenta „doamna Speranţa” pentru muzicienii rurali de pretutindeni. Speranţa s-a stins din viaţă vineri. Sâmbătă dimineaţă mă suna Costică Panţîru, şeful fanfarei cu care dânsa se „certase” pe vremuri, să-mi spună cât de mult o va regreta. Aici nu e vorba de respect pentru opera ştiinţifică, impresionantă de altfel, a Speranţei. E vorba de un respect deosebit pentru un om care a acompaniat cu dedicaţie, cu dreptate şi cu nespusă generozitate viețile a zeci de alţi oameni, muzicieni şi cercetători. 

Sunt de acord cu Costică: Speranţa ne va lipsi la toţi. Lasă în urma ei zeci de înregistrări, articole şi cărţi (vezi site-ul ei) şi de asemenea, celor care au avut şansa să-i încrucişeze calea, le lasă multe alte amintiri nespus de frumoase.

Speranța Rădulescu la Naipu, jud. Giurgiu alături de Florin Iordan și lăutarii Petre Mihai și Marin Duță, 2004. Foto: Beatrice Iordan

Să nu trădăm muzica autentică 

Costică Panțîru, lăutar (clarinet), liderul Fanfarei Shukar din satul Zece Prăjini

Când a venit doamna Speranța la noi prima dată, în 1988, s-a interesat de noi, ne-am adunat, am cântat. Apoi ne-a propus să facem un CD cu muzică tradițională cu Cântecul Miresei, al Mirelui, cu ritualul specific ținutului nostru, cu hore, sârbe, ce spunea Domnia Sa să facem. CD-ul l-am făcut în ‘91, apoi în ‘93 am plecat cu doamna Speranța într-un turneu de 7-8 concerte în Elveția, inclusiv la Regele Mihai. În ‘96-‘97 am fost cu dumneaei în Franța și Olanda și doamna Speranța ținea să cântăm numai cântece specifice ținutului, să nu trădăm muzica autentică, să nu copiem pe Bregović sau pe nu știu cine. 

Avea dreptate, dar noi într-un timp am încercat și am mai cântat și alt gen și am văzut că lumea aplauda și alt fel de muzică, panbalcanică. Vedeam că pe la sârbi și pe la alții succesul e altul și i-am zis doamnei Speranța: Dați-ne pace să cântăm și altceva, să guste lumea și altceva. Și a zis: nu. Atunci am zis: Cu părere de rău, doamna Speranța, nu mai putem colabora, că publicul vrea și muzică mai diversificată. 

Nu ne-am certat, am zis: Cu tot respectul, mulțumesc pentru tot, vrem să trăim din muzică, să supraviețuim și să ne facem o carte de vizită. Nu aveai același acces la festivaluri din Europa dacă nu cântai și altceva, se uita lumea ca la felul 3 la noi dacă făceam numai tradițional. Muzica e un business. 

Și n-am mai lucrat împreună. Regret din suflet că s-a întâmplat această ruptură dintre noi. 

De atunci am rămas mereu în primul rând, cu ochii mari și mintea deschisă

Mariana Hurjui-Său, etnomuzicolog Muzeul Țăranului Român

Viața ne-a oferit aproape șase ani pentru a crea o legătură strânsă profesor-student. Noi n-am avut răbdare, ne-am înțeles bine de la primul curs de muzici tradiționale. Țin minte cum i-am povestit atunci ce citisem eu undeva despre un dans funebru cu măști din Vrancea natală, cum acest dans s-ar trage de la daci. A zâmbit larg și mi-a spus că „la noi dacii sunt «de vină» pentru toate”. Am înțeles mai târziu aluzia delicată: îi recitasem un clișeu depășit, cu nuanțe patriotarde. Ori discursul doamnei profesoare ocolea această zonă și se sprijinea pe experiența acumulată în urma nenumăratelor cercetări de teren, prin aproape toate județele României, dublată de lecturile la zi ale celor mai importante studii în domeniu. De atunci am rămas mereu în primul rând, cu ochii mari și mintea deschisă, atentă la tot ce avea să ne spună.  

În acel an i-am citit Peisajele muzicale și am fost fascinată de abordarea curajoasă a câtorva probleme serioase, printr-un stil firesc de a scrie, lipsit de prețiozitatea lucrărilor pretins „academice”. Regăseam aceeași personalitate reală, incisivă pe alocuri, și în scris la fel ca și la cursul pe care doamna profesoară îl conducea, sau pe holurile facultății, când îi ceream părerea despre vreun subiect care mă interesa. După absolvirea masterului, întâlnirile noastre periodice de la Conservator s-au mutat acasă la dumneaei, unde obișnuiam să povestim liber câte două-trei ore în jurul temelor noastre de interes sau a subiectului dezvoltat apoi la doctorat. Alteori ne așezam turcește pe covor, să analizăm fișe sau chestionare de teren, să răsfoim articole și să corectăm transcrieri muzicale. Timpul petrecut împreună mi-a demonstrat că viața noastră depinde de oamenii-reper pe care i-am întâlnit pe parcurs, cei care ne învață să gândim corect, cei care ne dăruiesc vreme să ne găsim drumul nostru și ne învață să zburăm, cei care știu să semene speranță. Și chiar când pleacă să ne privească de dincolo de timp și spațiu, oamenii dragi rămân cu noi!

Foto cover: Florin Iordan

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK