Mulți dintre noi se întreabă cum să-și mențină tonusul fizic în timp ce stau acasă, în izolare. Însă pentru cei mai tineri sportivi ai României nu e timp de întrebări: antrenamentele li s-au mutat pe aplicații online, iar juniorii se străduiesc să nu-și iasă din formă, pentru că mulți visează la podiumuri și recrutări în loturile naționale.
Am vorbit cu șase copii care fac sport de performanță, ca să aflăm cum se antrenează pe internet, cum se motivează ca să se țină de treabă și ce le lipsește cel mai mult, acum că trebuie să stea departe de sălile de antrenament și cluburile sportive.
Miercuri, la ora 18, deschid o fereastră de Zoom, aplicația pe care mulți dintre noi o folosesc în perioada pandemiei pentru ședințe de muncă, dar și ca să mai socializeze cu prietenii. Numai că, de data asta, în cele 9 mici căsuțe video mă așteaptă 8 foarte tinere fotbaliste (născute între 2005 și 2007) și antrenoarea lor de la Academia ProSport, Anca Nina. Timp de o oră și un pic, o să mă uit la ele cum își lucrează driblingul, își fac exercițiile de forță, improvizând cu sticle de apă în loc de greutăți, și se străduiesc să țină mingea cât mai mult în aer. Antrenoarea le încurajează și le spune din când în când „bravo, zânele mele”, „așa, vrem calitate, nu cantitate”, „viteză, ritm!”. Pe una dintre fete o alintă Duckadam, după celebrul portar român, „eroul de la Sevilla”, a cărui apărare a loviturilor de la 11 metri a adus Stelei Cupa Campionilor Europeni în 1986.
Sportul, element esențial pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, s-a mutat online de la începutul stării de urgență. Copiii se antrenează în balcoane și dormitoare, în curți (cei mai norocoși dintre ei), în picioarele goale, pe covor, la bare improvizate sau folosindu-se de canapele ca să-și execute corect exercițiile. Din ferestre de Whatsapp și Zoom îi privesc antrenorii, care se străduiesc să-i motiveze și să le corecteze greșelile - inevitabile pentru progresul lor.
Șase juniori, trei băieți și trei fete, care practică sporturi dintre cele mai diverse, de la hochei la balet, de la fotbal la escaladă sau gimnastică, ne-au povestit cum s-au adaptat la situația de izolare, indiferent dacă practică sporturi individuale sau de echipă. I-am întrebat cum se desfășoară rutina lor fizică de acum și de ce le e cel mai dor din viața lor de mici sportivi dinainte de pandemie.
Miruna Mihăilescu, 9 ani, face balet de 5 ani, la Școala de balet Soleil
Pentru Miruna, baletul în sufrageria din care dat la o parte covorul nu are același farmec ca cel din sala cu oglinzi, geamuri mari și ghivece de flori pe pervaz. Însă tot îi place foarte mult. Motivul e simplu. „Când fac balet parcă sunt în altă lume”.
Ca să intre în această lume, se conectează zilnic, mai puțin duminica, pe Zoom, unde se întâlnește cu cele cinci colege ale ei și cu profesorul Soleil sau cu profesoara Cami. Își pune telefonul pe un suport așezat pe televizor și-i dă drumul la antrenament: exerciții la saltea, apoi la o bară de metal pe care i-a construit-o tatăl ei special pentru această perioadă. În pătrățelele de pe ecran își vede colegele cum întind piciorul pe ce pot: unele pe scaun, altele pe pian. După bară, Miruna trece la sărituri și piruete. Stă la etajul 11.
Spune că vecinii de dedesubt nu i-au bătut niciodată la ușă până acum, dar crede că asta se va întâmpla într-o zi, „când mă voi aștepta mai puțin”. Până atunci, plutește pe parchet, după indicațiile profesorilor: „întindeți picioarele”, „săriți mai sus”, „întindeți vârfurile”, „pirueta se face andedan, nu andeor”.
Deși faptul că se antrenează acasă o împiedică să facă toate exercițiile la sol pentru că nu are suficient spațiu, se bucură când trebuie să facă șpagatul cu un picior ridicat și în loc să-l pună pe scaun și să o doară, așa cum se întâmpla la sală, îl sprijină pe canapea.
După ce termină orele de balet, o sună pe Alexia, prietena ei, și repetă la un duo creat de ele. „Mi-am făcut și un solo, dar mai facem încă un duo. O să fac la nesfârșit dacă tot stăm în carantină”.
Mirunei îi lipsește competiția și îi pare rău de concursurile din Italia, București și Constanța care s-au anulat. „De obicei, mi-e frică să concurez. Când vedeam niște fete așa, mai pricepute, simțeam că n-o să iau nimic. Și prima oară credeam că trebuie neapărat să iau un premiu, îmi doream foarte mult să primesc un trofeu, îmi doream să iau locul I și mi-am mai revenit acum, nu mai sunt chiar așa”.
Când își imaginează prima repetiție după ce se va redeschide sala, vede cum se vor îmbrățișa toate fetițele și cum vor alerga apoi de bucurie prin sală. „Pentru mine baletul este ca și cum... eu sunt blocată într-o cameră și îmi trebuie o cheie să ies. Și baletul este cheia și ușa aia se deschide către un alt tărâm minunat”.
Tiberiu Țintea, 12 ani, vicecampion național și balcanic la escaladă - practică acest sport de 7 ani
Înainte de pandemie, Tiberiu se antrena de două-trei ori pe săptămână la clubul de escaladă Climb Again, destinat în special copiilor și tinerilor cu nevoi speciale. Printre colegii lui se află un campion mondial și unul european la paraclimbing, Cosmin Candoi și Răzvan Nedu. Răzvan îl ajuta să-și depășească limitele într-un mod aparte. „Să zicem că ai făcut 50 de tracțiuni în mai multe serii și te întreabă: «Cum a fost?»/ E, nici foarte greu, nici foarte ușor. Și el zice: «bine, hai să mai facem încă 50.» Nu-ți zice: «bine, mai fă 50». Adică te pune la treabă, dar nu te pune foarte dur”, spune Tiberiu.
Când a intrat în carantină, s-a antrenat mai întâi singur, după niște filmulețe de pe YouTube pe care i le-a trimis antrenorul. Pentru că era imposibil să monteze un panou de cățărat în apartament, a făcut exerciții la sol pe un preșulet albastru și exerciții de forță la o bară montată între camera lui și balcon.
După câteva săptămâni, a început să se antreneze cu video pe un grup de messenger, alături de alți colegi și profesori. Însă dormitorul lui e nu e atât de spațios ca să poată pune laptopul la distanță și să se vadă în întregime, așa că trebuie să aleagă ce parte a corpului e mai importantă de evaluat: „Când fac atârnări, îmi pun să se vadă bara, să se vadă doar partea de sus, doar mâinile”.
Ca să îi iasă unele scheme, a încercat să se folosească și de mobilă. „Trebuia să stăm într-o priză care avea 20 de milimetri și eu am un pat suprapus unde am un lemn care ține salteaua pe dinafară și am încercat să stau în ăla, dar îmi alunecau degetele”.
Când faci cățărat, dacă nu te antrenezi deloc timp de o lună, recuperezi în trei luni, spune Tiberiu. De când și-a mutat antrenamentele acasă, se întreabă dacă în acest timp uiți efectiv să te cațeri, deci pierzi pe partea de tehnic „sau nu pierzi nimic și practic ești chiar puțin mai bun decât erai înainte la forță sau la mobilitate”. La cât de dor îi e să se cațere, la primul antrenament de după pandemie, crede că ar fugi spre panou fără să facă încălzire.
Una din cele mai mari pierderi pe care le-a simțit e concursul de escaladă din Petzer, Austria, care urma să fie în iulie, fix înainte de ziua lui de naștere. Era concursul lui preferat, pentru că dormeau toți copiii într-un camping, iar după competiție se dădeau cu hidrobicicleta pe lac.
Ariana-Ștefania Băicoianu, 9 ani, Ploiești, face gimnastică de la 5 ani și jumătate
Când am intrat pe Whatsapp, alături de Ariana, care privea în camera telefonului cu niște ochi căprui uriași, se afla și mama ei, Gina, care a încurajat-o să răspundă. Fata s-a apucat de gimnastică ritmică, pe echipe și cu elemente de dans, la Palatul Copiilor din oraș; oricum făcea asta deja prin casă. Antrenoarea a sesizat că are abilități de performanță, așa că a îndrumat-o spre Clubul Petrolul, unde a ajuns la șase ani. Timp de doi ani și jumătate le-a făcut în paralel pe ambele.
La club se antrena câte patru ore în fiecare zi, de luni până sâmbătă - încălzire și apoi exerciții la aparate. Acum intră cu „doamna” de pe telefon, tot pe Whatsapp, și lucrează în fiecare săptămână câte o altă parte a corpului: săptămâna asta a fost pentru brațe și picioare. În apelurile video se antrenează câte patru fete din grupă - mai multe nu pot fi deodată pe Whatsapp. Părinții i-au comandat o bară de gimnastică pe care au prins-o în perete, însă lipsa aparatelor și a spațiului o face pe Ariana să recunoască că îi e mult mai greu decât când se antrena la club. Mama confirmă: de-acasă face și școală online de dimineață, apoi, după o oră de pauză, și antrenament pe internet.
Ariana abia așteaptă să se întoarcă la sala de gimnastică, unde plănuiește să se suie din prima pe toate aparatele. Și mama e nerăbdătoare să sosească momentul revenirii pentru fiica ei, care spune că vrea să ajungă pe podium. Acum Arianei nu-i mai reușesc unele dintre elementele de gimnastică pe care le exersase la antrenamente. „Plângea și se oftica: Mami, nu-mi mai iese. Mi s-au muiat picioarele. Nu se compară antrenamentul de patru ore zilnic în sală cu ce facem noi acasă o oră.”
Andrei George David, 12 ani, Brașov, face hochei de șase ani și e înscris la clubul Corona Brașov Wolves.
Andrei, blond și îmbujorat, zâmbește în apelul video pe Whatsapp din camera lui însorită, cu perdea în dungi multicolore. Povestește emoționat că s-a apucat de hochei după ce l-a dus tatăl lui la un meci, a văzut un jucător și de-atunci a vrut să fie ca el. I se aprind ochii când își amintește de prima lui finală câștigată, în Turcia. Îi place sportul ăsta pentru că e de echipă și „e extrem, cu multă adrenalină”.
Antrenamentele lui se desfășoară prin aceeași aplicație prin care vorbim: micii hocheiști primesc de la antrenor clipuri cu exerciții noi, pe care ei le repetă și i le trimit înapoi. Timp de jumătate de oră - o oră pe zi, uneori cu ajutorul părinților, Andrei lucrează cu placa, face „mânuire cu crosa și cu pucul, șuturi” și alte exerciții specifice sportului. Îi lipsește prezența antrenorului, care îi corecta greșelile, dar și colegii, „mirosul gheții, atmosfera”.
Când se vor întoarce la patinoar, e sigur că el și colegii lui vor sărbători. Până atunci, știe că trebuie să stea cuminte în casă, ca toată lumea, dar și să-și păstreze forma prin cât mai mult sport. Pentru echipă, îmi spune, „dacă ne ținem, la anul va fi mult mai bine”.
Iulia-Antonia Manea, 12 ani, face fotbal de patru ani, iar de anul trecut e înscrisă la Academia ProSport
Iulia își alege atentă cuvintele când stăm de vorbă la telefon despre fotbal. Pasiunea ei pentru „sportul rege” e evidentă din prima clipă. A început jucându-se cu colegii, „în spatele blocului, ca orice copil”, iar apoi un verișor a convins-o să se înscrie la un club.
Fotbalul i s-a părut de mică un sport destul de complicat, cu foarte multe reguli - dar a și fost mereu curioasă să le descopere pe toate. Se uită la jucătorii mari - Cristiano Ronaldo, Lionel Messi -, cum „dau totul într-un singur meci, dar parcă simți că la următorul o să fie mai buni. Și-atunci încerc și eu la fiecare antrenament, la fiecare meci, să dau totul. Când mă simt că n-am dat, atunci mă motivez și mai mult și mă zbat mai tare ca să fac mai bine data viitoare.” De curând și-a rupt mâna la antrenament, dar râde și zice că „măcar a fost la fotbal!”
În izolare, Iulia se antrenează de trei ori pe săptămână, luni, miercuri și vineri, cam o oră, prin Zoom, cu colegele de echipă și antrenoarea Anca Nina. Ține mult la antrenoare, care i-a spus că, dacă muncește din ce în ce mai mult, poate va avea șanse la națională când mai crește. Antrenamentele online i se par fetei mai solicitante decât cele de la club, pentru că nu are nici spațiu să-și mențină forma fizică și nici la fel de multă energie. Îi lipsesc alergările prin parc cu colegele. „Acum suntem complet închiși. Tot ce putem face, facem în casă.”
Însă Iulia nu se dă bătută. Deși inițial a fost respinsă de mai multe cluburi, pentru că e mică de înălțime pentru vârsta ei, la ProSport a găsit printre colege un soi de familie. Îi e dor de ele și spune că sunt toate foarte pasionate de fotbal, cu potențial enorm. „Când le vedeam că dau 100% la fiecare antrenament, nu vă pot descrie bucuria.”
Ca să-și păstreze motivația, își spune că nu există „nu pot”, doar „nu vreau, nu mă simt ok să fac asta”. Le-a spus-o și colegelor, în una dintre scrisorile pe care antrenoarea le încurajează să și le scrie una alteia. Așa că, dacă ar fi să transmită ceva altor fete care se antrenează în izolare, fotbalista de la ProSport le-ar zice așa: „Să nu se dea bătute niciodată, deși știu că au auzit asta de multe ori și uneori e foarte greu. Ideea e că dacă-ți dorești cu-adevărat ceva, îți faci timp să muncești pentru acel lucru.”
Andrei Ohaci, 16 ani, e căpitanul echipei de fotbal Under-16 a clubului Progresul Spartac. Prima oară a fost legitimat la un club acum opt ani.
Și lui Andrei îi e mai greu cu antrenamentele pe timp de pandemie decât înainte, dar se ține de treabă - își lucrează exercițiile de două ori pe zi, șase zile pe săptămână. Urmează programul de forță trimis de antrenorii de la Progresul Spartac, precum și ce alege el să facă în plus. Începe primul antrenament de forță al zilei imediat după micul dejun, iar pe al doilea pe la 5-6 după-amiaza. Are noroc, îmi spune, că are spațiu și se poate antrena și în aer liber: aleargă, face forță și apoi se joacă cu mingea, își exersează partea tehnică.
Cea mai mare dificultate pentru el e că, de unul singur, totul depinde doar de propria persoană. Trebuie să ai la îndemână copete („pălăriuțe” din plastic folosite ca jaloane pentru antrenamentele de fotbal) și să imiți singur situații de joc. La antrenamentele cu echipa, o mare parte din diversitatea temelor era acoperită de colectiv.
Tânărul recunoaște că acasă ai de multe ori ai tentația să lenevești, însă se motivează uitându-se la meciuri vechi și documentare - fie despre fotbal, fie despre cum se antrenau marii sportivi ai ultimelor decenii. În perioada asta se uită la un documentar despre legendarul baschetbalist Michael Jordan, care îi menține motivația.
Antrenorii l-au sfătuit pe el și pe colegii lui de echipă să se țină de treabă în perioada izolării, pentru că în scurt timp se vor revedea și nu trebuie să-și piardă prea mult din forma fizică. Se așteaptă să fie minunat, când se vor revedea cu toții la club - ca între prieteni, nu doar ca între colegi. „În afară de fotbal, o să ne bucurăm pentru că nu ne-am dat seama cât de important e să petrecem cât mai mult timp unii cu alții.”
„Orice sportiv tânăr aflat în izolare ar trebui să găsească motivație în fiecare zi să se antreneze, pentru că muncește pentru el. Pentru visul lui. Nu pentru altcineva. Să depună maximum de efort, 100%, cum ne zic antrenorii.”
