„Superman” e testul suprem pentru veteranul James Gunn – cum faci un film onest cu supereroi în epoca cinismului suprem?
Superman (2025) e un film cu probleme. Probleme fundamentale, mari, care nu sunt dictate de scenariu, distribuție, regie sau imagine, ci de forțe structurale imense, externe filmului. Problemele lui Superman sunt problemele vremii noastre, de la nevoia de profit a capitalismului mediatic la așteptările nerealiste ale unui public care a văzut tot și vrea mai mult și până la cinismul absolut care ne înconjoară, care nu lasă loc pentru „truth, justice and the American way”. Cum spui o poveste despre un imigrant spațial cu superputeri în epoca în care Donald Trump deportează imigranții ăia clasici și se și laudă cu asta?
Asta e crucea pe care trebuie să o ducă nu atât filmul Superman, cât regizorul său, James Gunn, omul pe umerii căruia atârnă viitorul universului cinematic DC, posibil chiar al întregului gen al filmelor cu supereroi.
Din fericire, James Gunn știe ce face.
James Gunn e un success story hollywoodian ca puține altele. Nu e fi-su nimănui (mai degrabă frații și prietenii săi au profitat de pe urma carierei sale decât viceversa), a fost cancelat (pe nedrept, aș zice), dar n-a prins (dovadă că cancel culture nu e o chestie reală) și pare în general un om ok, care a ajuns departe prin muncă, umor și noroc. Și-a făcut ucenicia și a învățat meserie la Troma, un fel de studio punk care făcea filme tip farsă sau horroruri scârboase, pe vremea când asta era avangardă trash de nișă, nu auteur filmmaking care te trimite la Locarno. Gunn a făcut unele dintre cele mai deștepte filme cu meta-comentariu de gen inclus, fără a deveni plicticos – Super (2010) și Slither (2006) sunt capodopere în genurile lor. Și, după toate astea, s-a apucat de filme Marvel. Seria Guardians, o echipă de „supereroi” de serie B, a fost propulsată în primetime sub bagheta lui. Apoi, după treaba cu cancelul a schimbat echipa și a trecut la DC.
Acuma, cum să zic politicos, orice-ar zice fanboii, în lumea benzilor desenate, Marvel e Pepsi și DC e Coca Cola. Universul cinematic Marvel a creat și distrus o generație de amatori de cinema – mi-e rușine să le zic cinefili, mai degrabă moviegoer-ul american e termenul corect. Însă nu e construit pe un schelet puternic ci pe un start furat. Aproape toți supereroii la care te gândești când te gândești la concept în sine (Batman, Superman, Femeia Fantastică etc.) sunt de la DC. Să zicem că Marvel îl are pe Spider Man, doar că studiourile Marvel nu îl aveau – era împrumutat la Chelsea, pardon, la Sony. Imperiul de filme de popcorn Marvel a fost construit pe un fundament de distribuție bună și carismă pură a lui Robert Downey Jr., nu pe personaje interesante. Așa că atunci când Gunn s-a transferat la echipa opusă și a făcut un film bun (tot cu personaje de serie Z), în dezastrul care era „universul DC” i s-au înmânat rapid frâiele „universului”. Și iată că după ani lungi si grei de filme edgy cu harfe cinematografice (majoritatea regizate de zeul mediocrității, Zack Snyder), Gunn s-a apucat să facă ceva cel puțin bizar – anume un film optimist și glumeț, cu cel mai cunoscut supererou din lume. Știe James Gunn ce face, am zis.
Problema e, ca într-o comedie romantică de duzină, la mine (noi) nu la tine, James Gunn.
Sigur, toți ne-am dori să trăim într-o lume în care e loc de un Superman optimist și glumeț dar nu trăim în acea lume. Superman, supra-omul empatic, salvator, dă maxim ca un fel de super-fraier pe ecran. Nici nu are cum altfel într-o lume în care mai adineaori rupea gâturi. Industria filmelor cu supereroi a muls deja toate ideile din piață de-a lungul celor mai bine de două decenii de Marvelizare a culturii (dacă numărăm de la primul Spider-Man) și de data asta nu știu dacă James Gunn poate împăca cele trei publicuri țintă ale filmelor cu supereroi: copiii, fanii insuportabili și oamenii normali care doar vor să vadă un film.
Asta nu înseamnă că n-o să încerce și încă într-un fel de-a dreptul enervant – în loc să ne cultive empatia inexistentă pentru oameni, încearcă să ne-o scurtcircuiteze cu animale drăgălașe.
Încă din primele minute ale filmului, Superman e însoțit de câinele Krypto, un animal care nu a mai fost pe marele ecran până acum. Nu doar Krypto are un rol important în film, à la John Wick (dar nu la fel de tragic), ci îl vedem pe Superman salvând veverițe și maimuțe, vedem țestoase evacuate și pisici speriate. Într-o lume cu violență de desene animate nimic nu mulge empatie mai bine decât animalele puse în situații periculoase. Gunn știa asta bine din seria Guardians, unde ratonul Rocket era adesea sufletul moral al poveștii. Când ai animale pe ecran au copiii la ce să se uite, iar Superman e, totuși, în primul rând un film pentru copii, oricâți grași cu „păreri” (ca subsemnatul) ai înghesui în scaune.
Nu că n-ai avea la ce să te uiți și ca adult. Distribuția zici că e făcută în laborator. David Corenswet e perfect în rolul de Superman naiv, n-ai ce să zici mai mult de atât. Nicholas Hoult e foarte bun, mult mai bun când o arde nesuferit ca Lex Luthor aici (sau în The Menu, sau în The Great), decât ingenuu ca în Renfield, spăriat ca-n Nosferatu sau big brain ca în The Order ori soporificul Juror #2. Până și Rachel Brosnahan ca Lois Lane are chestii jurnalistice de făcut, ceva rar în aceste filme. Distribuția secundară e strălucitoare, plină de toți tovarășii lui Gunn, de la Nathan Fillion la Alan Tudyk preluând roluri marginale din canonul Superman, care o să-i facă pe fanboii DC să se umecteze. Practic, Gunn încearcă să captureze din nou magia Guardians – o echipă de eroi amuzanți de categoria B în contrapartidă cu tocilarul cu superputeri. Dar asta e bine, cine și-ar fi imaginat vreodată că o să-l vedem pe Guy Gardner într-un film mainstream?
Deși trebuie să facă un film în primul rând pentru copii, Gunn nu-și uită nici originile, nici ce „se cere” de la filmele cu supereroi moderne. Avem super-violență de tip pumni și picioare, o armată de inamici interschimbabili zburători dar și body horror cu naniți, teleportări, „râuri de antiprotoni” și pușcării dimensionale. Lucruri care vor plictisi copiii, dar vor ațâța fanii.
E mișto. E cam mult.
Am tot scris mai sus despre problema onestității, empatiei și naivității în epoca cinismului absolut – n-ai ce să-i faci, Superman e cringe. E un băiat bun, e Iisus din spațiu, e idealul american într-o eră în care America nu mai e ce-a fost. Cinismul edgy ne-a mâncat pe toți ca un cancer – în societate, în artă, ba chiar și în filmele cu supereroi, drept dovadă că Zack Snyder încă are fani. Problema mai mare, însă, e cinismul corporate, nu cel individual. După anii grei în deșertul Snyderian, DC vrea univers cinematic la cheie, cu finisaje lux, și asta apasă greu asupra filmului. Începem in medias res, vedem prea multe personaje, prea multe fire narative din registre diferite, pușcării dimensionale și războaie foarte genocid în Palestina-coded, între un fel de ruși răi, conduși de excelentul Zlatko Buric din Pusher și Triangle of Sadness, care persecută cu arme de la Ameri… pardon, de la Lex Luthor, un fel de indieni/palestinieni neprihăniți. (Ei nu primesc conducător, sunt victime, unele pe care rușii răi vor să le epureze etnic, ca să facă Lex Luthor hoteluri.) Ni se bagă prea multe pe gât prea repede și dă pe dinafară. Formula James Gunn, cu povești secundare, locații ciudate și personaje amuzante, își arată limitele în acest film în care centrul moral este (și trebuie să fie) un supererou care și când glumește e serios. Oricât de bun e Corensweat în rol (cel mai bun de la Reeves încoace), nu are fața care a lansat o mie de universuri cinematice, nici carisma lui Downey Jr., iar dimensiunea epică interdimensională a poveștii nici nu-i lasă spațiu de respiro. Rezultatul e ceva la mijloc, care nu cred că satisface nevoile nimănui. Cu siguranță nu satisface nevoile grandomane ale studioului, dar nu cred că satisface nici nevoile fanilor, în ciuda prezenței unor eroi minori ca Mr. Terrific în roluri importante. Cel mai trist e că nu satisface nevoia de nou în filmele cu supereroi. Salvarea filmelor cu supereroi nu stă în roluri bune scrise de Gunn pentru prietenii săi, ci într-o reinventare totală a genului, o nouă paradigmă. Superman ne oferă o reprezentare excelentă a personajului și destulă emoție și distracție în jurul său cât să meargă povestea. Dar avem nevoie de mai mult – de o schimbare fundamentală a genului.
Sper ca James Gunn să ne ofere acea schimbare în curând. Și, na, sunt niște indicii că universul DC merge totuși în direcția bună. Superman rupe la box office. Adopțiile de câini au explodat. Lumea e fericită, în mijlocul întunericului din jur. Filmul merge, chiar fără acea schimbare fundamentală. Or, nu despre asta este, de fapt, Superman (și filmele cu supereroi în general)? Avem o întreagă discuție în film între o Lois Lane cinică și un Superman tocilar, despre ce înseamnă să fii cu adevărat „punk”. Și, protagonistul dixit: poate adevăratul punk e să fii ca el, straight edge. E înduioșător, poate chiar și real. Poate salvarea filmelor cu supereroi, la fel ca salvarea noastră, a tuturor, e abandonul acestui cinism, al realpolitikului și al edginessului. Hopepunk-rock. Eu, unul, sunt gata să sper, și sper că James Gunn știe ce face.
