„Mussolini: Fiul secolului” nu e doar un serial excelent, ci și un studiu de caz despre cum să portretizezi personaje și mișcări politice problematice fără a le martiriza.
În 2017, Lindsay Ellis, una din autoarele mele favorite de „critică culturală pop”, a scos un video care pare azi mai relevant ca oricând. Intitulat Mel Brooks, The Producers and the Ethics of Satire about N@zis, video-eseul face niște observații foarte pertinente. Pornind de la ideea că „nu ai mai putea face un film de Mel Brooks în zilele noastre”, adesea vehiculată de comedianți al căror umor edgy nu mai e la fel de bine primit de o societate „woke” sau „corectă politic”, Ellis deconstruiește argumentul și continuă cu o paralelă interesantă – cea între The Producers (1967) al lui Mel Brooks și American History X (1998) al lui Tony Kaye. Kaye a încercat să facă un film profund și șocant despre cât de nașpa e neo-nazismul, în care personajul principal își dă seama că greșește și se leapădă de ideologie. Cu toate astea, neo-naziștii adoră American History X, nu pentru mesaj, pe care îl ignoră cu brio, ci pentru estetică. The Producers, pe de altă parte, e un film în care se pune în scenă – neironic – o piesă glorificând führerul, scrisă de un nazist dedicat. Piesa devine un succes absolut. N-o să găsești, însă, vreun nazist, ne spune Ellis, care să se uite la The Producers și să zică: „Da, frate, așa e! Springtime for Hitler!”. Pentru că The Producers e o satiră evidentă, făcută de un evreu – și încă de unul genial în ale satirei. Deci nu svastica e problema, ci (dacă-mi permiteți o pedanterie scurtă) poetica și hermeneutica din spatele acelei svastici și felurile în care pot fi ele interpretate de spectator.
Cele două filme de mai sus nu-s singurele pe care se poate construi argumentația aceasta, doar cele mai la îndemână. Poți la fel de bine folosi Un Français (2015), Green Room (2015) sau This Is England (2006), că tot e Stephen Graham la modă, vs. Jojo Rabbit (2019) sau Er ist wieder da (2015). Exemplele sunt nesfârșite, astea-s doar cele care-mi vin mie rapid în minte. Dar nimeni nu se uită la Bruno Ganz în Der Untergang (2004) și zice: „Da, frate, așa da, ăsta da Hitler!”.
Mă râcâia un pic toată această idee a reprezentării vs. bagatelizării, pe măsură ce se acutiza scandalul cultural-artistic despre expoziția de la Malmaison al lui Sorin Tara (dit von Neudorf/won Niumarkt). Pentru cei care nu urmăresc dramele de bulă, mai multe voci notabile au acuzat un artist edgy (ca să folosesc terminologii de copii) de antisemitism, pentru o serie de lucrări în care se foloseau creativ svastici, stele galbene de lagăr, stele ale lui David, însemne SS etc.. Alte voci au contextualizat arta lui Tara, având în vedere că „Israel is doing bad stuff :(“, cum scrie (eufemistic) pe un perete lângă bodega mea preferată, sau au apărat-o pe criterii de libertate de exprimare. Nu mă interesează să intru în această poveste, prefer să scriu despre Mussolini, dar vă recomand să citiți ce au scris (în mare pe Facebook, cer scuze la tineret) Dan Popescu (curatorul), Iulia Popovici, Adina Marincea, Teodora Dumitru, Mark Racz și Livia Ștefan, pentru că dezbaterea e lungă, profundă, agitată și, sincer, cam pierdere de vreme, având în vedere că are loc (după părerea mea) în jurul genului de antisemit edgy „ironic”, care doar beneficiază de pe urma oricărui scandal. Mi se pare însă important acest facționalism disonant din jurul scăndăluțului, pentru că e emblematic pentru ce ziceam mai sus despre poetica și hermeneutica svasticii. Bagatelizează Tara Holocaustul (tragedia de ieri) ca să sublinieze tragedia de azi? E antisemit sau joker? Cum portretizezi artistic o crimă sau un criminal monstruos, respectându-ți arta, evitând să te aplaude fanii crimei/criminalului, dar și derâderea sa totală, à la Mel Brooks?
Enter Joe Wright și Mussolini: Son of the Century (2025), un serial Sky care reușește cu stil și ingeniozitate să-l reprezinte pe tăticul fascismului ca pe un monstru cuceritor, în același timp și fraier grandoman, dar și nesigur pe sine, servil, dar curajos, prost, dar manipulator – și alte contradicții, care demolează total teoria „marilor oameni", pe care e construită și o bună parte din istoria noastră. Mussolini: Son of the Century e o adaptare a romanului istoric italian M: Fiul Secolului de Antonio Scurati, o primă parte dintr-o tetralogie-monstru cu și despre Mussolini, de la începuturile sale politice până la sfârșitul acestuia, spânzurat de glezne. Dacă romanul, cu al său ton bombastic și ocazionale adresări directe ale subiectului-narator, poate vira în reverențios (deși Scurati nu contenește a sublinia că e antifascist), serialul este destul de clar, încă de la primele cadre, pe-atât de ireverențios pe cât îi permite același ton bombastic. Son of the Century e un melanj bizar – autorul, Joe Wright, îl descrie ca plasat „la răscrucea dintre Omul cu camera de filmat al lui Dziga Vertov, Scarface și cultura rave a anilor 90”. Sincer, se văd toate, dar (cu toată modestia) prefer descrierea mea, turnată febril pe Facebook, în toiul nopții, după primele trei episoade: „Una parte farsă, una parte Fellini, una parte Fleabag și una parte Frank Underwood”.
Asta pentru că deși Mussolini: Fiul secolului are ceva observațional, o reproducere narativă à la Vertov, deși apasă din plin pedala violenței gangsterești ca-n Scarface (avem montaje peste montaje de bătaie fascistă, care fac Portocala mecanică să pară mandarină pe scripeți) și bubuie bumți-bumți mai ceva ca-n Matrix, fundamentul serialului mie-mi pare altul. Farsa grotescă a lumii politice italiene care i-a deschis drumul Ducelui e ilustrată într-un stil cel puțin eclectic: cadre documentare (care chiar par decupate din Vertov), reconstrucții de mahala italiană, care par mai mult din Game of Thrones decât din Mi amica geniale, gros-planuri, tot felul de unghiuri înclinate, cadre lungi și secvențe de harababură cinematică care cred că le-au scos peri albi asistenților de regie. E superb de grotesc sau viceversa. Toată producția are ceva oniric, fellinian, de parcă fascismul italian e un fel de coșmar, în care o țară întreagă a intrat somnambulic, urmând o logică ascunsă care nu are multe în comun cu realitatea. Nu-s un fan al lui Joe Wright, mi se pare un regizor care adesea încearcă prea mult să fie cool (uneori îi iese), dar stilul agitat de videoclip techno pe care-l aplică în Son of the Century merge surprinzător de bine. De multe ori m-am trezit zicând că e „prea mult”, că Wright (și Mussolini) au mers prea departe, dar ce merge merge. Și panoplia asta vizuală și auditivă e o reflecție perfectă nu doar a haosului vremii, cât a multelor fațete disonante, a oratoriei, carismei și mizeriei Ducelui.
La fel de bine merge principalul tertip narativ pe care Wright alege să-l bage-n serial – anume faptul că Mussolini intră frecvent prin alunecare pe sub „al patrulea perete” și se adresează direct publicului. Adesea am comentat la adresa unor seriale ca Fleabag sau House of Cards, reproșându-le tocmai că folosesc același procedeu, dar problema mea principală cu ele nu e procedeul în sine. Problema mea cu Fleabag sau House of Cards e că trișează – se folosesc de un procedeu teatral ca să creeze un raport direct (cvasi-parasocial) cu publicul și astfel să-și facă protagoniștii să pară amuzanți (Fleabag), inteligenți (House of Cards) și cool (ambele). Or, într-un mediu fictiv vizual vreau să văd personajele fiind amuzante, inteligente sau cool, nu vreau să-mi spună bancuri și povești. Dacă vreau bancuri mă duc la stand-up. Ei, același procedeu de adresare directă spre public merge de minune în Mussolini: Son of the Century. Poate parțial pentru că serialul reproduce stilistica materialului-sursă, poate pentru că Wright nu încearcă să-l facă pe Mussolini plăcut, ci dimpotrivă. Când Mussolini vorbește grandoman spre cameră asta e senzația pe care o ai:
Cineva anost te-a încolțit la o petrecere și-ți explică teoriile sale despre viață cu lux de amănunte. Asta e și senzația obositoare pe care oamenii normali ar trebui să o aibă în fața unui demagog și e reprodusă la perfecție de Wright.
Ăsta e, în mare, meritul lui Luca Marinelli. În viața de civil, Marinelli arată mai degrabă a tată sexi italian cu care Carrie Bradshaw are o relație toridă într-un episod (sau, fie, Fleabag…) decât a dictator fascist. Și totuși, prin magie cinematografică, Marinelli se transformă în Mussolini. E o transformare aproape la nivelul lui Sebi Stan (românul nostru!) în The Apprentice, deși pe Marinelli îl ajută faptul că Ducele era un fel de clovn politic, cameleonic, un gândac care putea supraviețui oricărei catastrofe. De la invazia lui D’Annunzio din Fiume (recent discutată și în premiatul Fiume o morte!), trecând prin conflictele politice timpurii și până la asasinarea rivalilor, Marinelli ne arată mizeria de culise, în ciuda căreia Mussolini și-a construit un mit. Ăsta e marele merit al lui Marinelli: n-ai cum să-l placi pe Mussolini-ul lui – ceea ce e perfect, ca să nu ajungem într-o situație tip American History X. Dar n-ai cum să nu te distrezi cu el sau chiar pe seama lui. Mel Brooks ar aprecia.
Mussolini: Son of the Century are opt episoade și se simte uneori că e prea lung. Dar era de așteptat, pentru că și romanul care stă la baza sa e o cărămidă de 800 de pagini, de proptit ușa cu ea. Ca un corporatist la interviul de angajare (sau la date), serialul poate spune cu mâna pe inimă că singurul său cusur e că e prea fidel ca adaptare. O vedem pe ecran, până și părțile plictisitoare ale poveștii fasciste sunt redate într-un mod surprinzător de stilat și detaliat. Dar ăsta poate fi și un lucru bun. Dacă sunteți pasionați de istorie (în sensul bun, nu „pasionați de istorie”, stiți ce zic?) o să apreciați migala serialului. Dar, mai important, chiar dacă nu aveți o aplecare bizară spre dictatori de secol 20, probabil o să apreciați ce încearcă serialul să facă. Sincer, cred că și ca simplu exercițiu artistic, dacă ar fi despre un patronaș de firmă și nu despre Benito Mussolini, combinația de techno, documentaristică, Fleabag și montaj turbat ar funcționa fără probleme. Și, mai important – funcționează în cheie politică, ca un portret ușor scârbit, dar onest, al unui dictator fascist.
E necesar în această epocă, în care duhurile rele ale istoriei cer să revină în prim plan, să putem arăta consecințele lor din trecut, consecințele cultului personalității și ale ridicării unui maniac hrăpăreț la rang de erou. Și Joe Wright a găsit soluția optimă. Arată „eroul” în toată gloria și mizeria sa, fă-l să spună ce crede, arată-i, prin inconsecvența dintre fapte și vorbe, ipocrizia și grandomania, strident și răspicat. Wright nu încearcă un portret fidel, nici o parodie, ci un colaj cu ironie – demolează mitul, nu omul. Și bine face. Prima venire a fascismului a fost o tragedie. Singurul mod de a o evita pe a doua este să o arătăm pe prima drept farsa care a fost de fapt.
