Svetlana Aleksievici, singura laureată a Premiului Nobel pentru Literatură care a obținut distincția pentru lucrări nonficționale, apropiate stilistic jurnalismului, împlinește mâine, 31 mai, 77 de ani.
Deși cei mai mulți dintre cititorii cărților de istorie nu percep lucrul ăsta, miile de pagini pe care își tocesc ochii sfârșesc prin a le produce o subtilă abrutizare. Pentru că istoria este scrisă sub forma unei narațiuni cu câteva personaje centrale și o masă nesfârșită de figuranți, cititorii sunt anesteziați de iluzia că la evenimentele care le defilează prin minte nu au participat propriii semeni — indivizi din nervi, carne și oase, pulsând de sentimente și aspirații — ci niște mulțimi indistincte, mânate de la spate de lideri deveniți, între timp, legendari.
Această perspectivă simplificată asupra întâmplărilor din trecut — greu de evitat la reconstituirea mișcărilor unor mase uriașe de oameni — suscită în mintea publicului larg o fascinație de tip cinematografic față de cavalcada faptelor prezentate, retrogradând într-o poziție de interes marginal tragediile anonime din sângele cărora firul istoriei își înnoadă cronologia.
Pentru că se ambiționează să privească lucrurile cât mai de sus, în încercarea de a atinge nivelul enciclopedic de informații după care tânjește, istoria ajunge, astfel, să oculteze „adevărata” istorie, cea în care viețuiesc milioanele de ființe umane ale căror destine le frânge.
Consecința acestui paradox cultural e că nici măcar firava minoritate instruită a populației — acele rare persoane studioase, care cheltuiesc timp ca să afle cum au arătat epocile revolute ale propriei specii — nu reușește să asimileze experiențele dramatice ale generațiilor anterioare și să le absoarbă în cutele propriei memorii afective.
La nivelul percepției acesteia, se produce un fenomen care ar putea fi numit „smintire optică”: o alienare a interesului față de planul individual al evenimentelor relatate, singurul în care se desfășoară viața concretă, simultan cu aderarea la un plan general, care nu e altceva decât o plăsmuire artificială, ieșită din mintea cărturarilor care o creează.
La sfârșitul anilor 1970, atunci când a început documentarea cărților care i-au adus consacrarea, Svetlana Aleksievici lucra ca ziaristă la Minsk și era captivată de această revelație, la prima vedere, foarte la îndemână: faptul că există un viciu congenital de sedimentare a evenimentelor istorice în memoria societății. Că, în întreprinderea de a conserva amintirea cataclismelor propriului trib, intelectul omenesc e înclinat să îmbrățișeze perspective „atotcuprinzătoare”, create de autori erudiți, în loc să își îndrepte atenția spre biografiile, aparent insignifiante, ale victimelor respectivelor cataclisme.
Înarmată cu o legitimație de presă și un reportofon, împinsă de la spate de avântul acestei convingeri, viitoarea laureată a premiului Nobel a pornit într-un tur de forță la capătul căruia spera să reușească să scrie o carte despre cel de-al Doilea Război Mondial care să corecteze acest defect de cuprindere al discursului academic.
O carte care, deși publicată în plin regim comunist, să nu refacă firul mult cântatelor isprăvi ale Armatei Roșii, ci să îl așeze în centrul paginilor sale pe eternul paria al memoriei colective: „omul de rând, aruncat de viață în hăul epopeic al unui eveniment uriaș”.
Această scriitoare imensă, deghizată în ziaristă, deghizată, la rândul ei, în psihoterapeută, a traversat Uniunea Sovietică în lung și-n lat și a izbutit să se strecoare în intimitatea a mai bine de cinci sute de supraviețuitori ai războiului — uneori, împrietenindu-se cu ei, oferindu-le un umăr pe care să plângă și convingându-i să-i mărturisească cele mai sumbre amintiri pe care le ținuseră zăvorâte, timp de aproape patruzeci de ani, în propria conștiință.
Războiul nu are chip de femeie
Din acest șantier jurnalistic de dimensiuni faraonice, au răsărit, în cele din urmă, două volume. Primul, despre război așa cum a fost trăit de femei, al doilea, despre război așa cum a fost trăit de copii. Ambele, exilate pe fundul unui sertar, până la dezghețul ideologic adus de epoca lui Mihail Gorbaciov, în 1985 — când și-au putut, în sfârșit, întâlni cititorii, vânzându-se, fulminant, în milioane de exemplare.
Prin cele două cărți astfel apărute pe lume — Războiul nu are chip de femeie și Ultimii martori — Aleksievici a reușit mai mult decât să creeze niște opere care frizează perfecțiunea. A inventat un stil literar: un hibrid jurnalistico-memorialistico-beletristic, care izbutește să dejoace, în chip exemplar, viciul narațiunii istorice pe care și-a propus să-l anihileze.
Un stil care reconstituie apocalipsa războiului împrumutând tehnica picturală a pointilismului: adunând laolaltă, pe canavaua a sute de pagini, zeci de mărturii personale, care, ușor-ușor, pe măsură ce lectura avansează, se transformă în tușele minuscule ale unui tablou uriaș, care dă impresia că oglindește totalitatea experienței umane.
Este creat astfel un text polifonic, cu structura unei succesiuni de mici monologuri, din corpul căruia autoarea are precauția să se retragă cu desăvârșire. Mintea ei mai zăbovește în încăperea imaterială în care reverberează toate aceste confesiuni doar ca să le cizeleze sonoritatea, să hotărască ce păstrează din acest torent de cuvinte și să dea solilocviului astfel alcătuit forma unui tot unitar, eufonic.
Ultimii martori
Aneantizarea la care scriitoarea se supune pe sine este un tratament pe care li-l rezervă și celor pe care i-a convins să-i vorbească: niciunul dintre aceștia nu are chip. După cum nu are nici corp. Pe niciunul nu îl putem „vedea”, ci doar auzi.
În această atmosferă clarobscură, epurată de stimuli vizuali inutili, în care intervievații au fost reduși la fundalul fonic al propriei voci, fiecare povestește propria trecere prin infern: felul în care războiul a dat buzna prin fanta îngustă a măruntei lui existențe personale, înverșunându-se să o distrugă.
Asistăm, astfel, de sute de ori, la spectacolul prin care „istoria mică” — momente de tihnă ale unor vieți de familie, rutina mersului la serviciu, freamătul unor povești amoroase, hârjoane de pe maidanul copilăriei — a intrat deodată sub umbra fatală a „istoriei mari”, ritmurile anodine peste care oamenii se credeau stăpâni preschimbându-se, rând pe rând, în hurducăiala obsedantă a unei întreceri contracronometru cu moartea.
Aproape totul este relatat pe un ton distant, amorțit, în starea de spirit a unei perplexități ingenue: cei care vorbesc își păstrează calmul și, în același timp, par stupefiați de grozăviile pe care le rememorează. Depărtarea la care se găsesc față de faptele pe care le trec în revistă creează un efect de detașare amestecată cu groază și conferă lumii astfel reînviate o ambianță natural-stranie, de firesc cu irizări ireale, în care răul pare să aibă omniprezența oxigenului atmosferic.
Fluviul acestor monologuri adună afluent după afluent, până când, prin concentrația barbariilor evocate, se încarcă cu o suferință de o intensitate atât de mare încât enormul conglomerat de fapt divers pe care îl poartă cu sine capătă consistența istoriei înseși.
Consecința ultimă a acestui stil literar este că informațiile care apucaseră să se sedimenteze în conștiința publicului larg despre cel de-al Doilea Război Mondial — acea cultură generală „comodă”, prefirată din filele cărților de istorie — sunt făcute uitate, în locul lor instalându-se inventarul monoton a zeci și zeci de crime.
Războiul nu are chip de femeie și Ultimii martori au ciudata proprietate de a nu se termina de citit niciodată. Monologurile pe care ele le captează sunt scrise într-un fel de perspectivă a prezentului continuu. Cei care povestesc dau senzația că vorbesc întruna, că au fost imortalizați rostind un discurs fără sfârșit. Și nici nu pot fi închise vreodată. Chiar și lăsate din mână și așezate în bibliotecă, au ceva din aura unor stranii obiecte vorbitoare, care degajă neliniște prin simpla lor prezență pe raft.
Metoda de lucru pe care Aleksievici a pus-o la punct în aceste două volume — explorarea sisifică a societății în căutarea materialului documentar, curiozitatea, împinsă până la indiscreție, față de microcosmul neînsemnat al vieții oamenilor simpli, stilul hipnotic, atmosfera de confesional în care par să răsune poveștile tuturor celor intervievați — este sigiliul artistic cu care și-a semnat toate cărțile ulterioare.
Oricât ar fi de ingrată ideea de a ierarhiza niște opere care ating, fiecare în parte, perfecțiunea, probabil că cele mai impresionante, cele mai fără cusur dintre cele cinci traduse în limba română sunt Soldații de zinc, Vremuri second-hand și Ultimii martori. Iar cea mai puțin exemplară, mai lipsită de ritm și de acea stranie puritate stilistică care îi bântuie opera e Rugăciune pentru Cernobîl. Pentru că în aceasta din urmă abandonează invizibilitatea pe care și-o cultivă în celelalte volume și face pasul de la un simplu scrib al mărturiilor care i se încredințează, la cel de filosof care își încearcă pana – fără mare succes – în tot felul de eseuri despre relația omului cu stihia fisiunii atomice.
Potrivit uneia dintre sporadicele ei apariții în presa occidentală – un interviu pe care i l-a acordat, în 2022, unui jurnalist al ziarului La Repubblica – în momentul acela, Aleksievici era înghițită de travaliul scrierii unei noi cărți. Un volum ale cărui pagini ar fi trebuit să surprindă, simultan, situația politică a Belarusului zilelor noastre și războiul care macină teritoriile și populația Ucrainei.
Cititorii care sunt înrobiți de simplitatea halucinantă a literaturii pe care o creează această autoare cu o prezență publică atât de modestă s-ar fi putut bucura la aflarea acestei vești. Mai întâi, pentru că opera ei, nu foarte întinsă, se va prelungi cu o carte; apoi, pentru că fiesta de bestialitate pe care Vladimir Putin a dezlănțuit-o în țara vecină își va găsi, în sfârșit, un inchizitor literar pe măsură.
S-ar putea paria că, în timp, paginile acestea vor deveni unul dintre cele mai puternice acte de acuzare îndreptate împotriva dictatorului rus al zilelor noastre. Așa cum Soldații de zinc a fost pentru Brejnev și sângeroasa lui campanie de comunizare a Afganistanului. Și așa cum Rugăciune pentru Cernobîl a fost pentru Gorbaciov și cinismul cu care a tratat populația iradiată în urma accidentului atomic din 1986.
Un scriitor de acest calibru, mai mult decât un tribunal internațional, are capacitatea să strângă materialul unui imens probatoriu, să judece, pe seama lui, figuri politice intangibile și să redacteze împotriva acestora condamnări definitive la moarte.
Nu la banala moarte fizică, pe care mai toți dictatorii au privilegiul să o întâmpine în propriul pat, ci la o moarte istorică, pe care cultul personalității lor e conceput să o eludeze.
Știrea aceasta, abia strecurată în paginile câtorva gazete europene, ar fi trebuit să-l îngrijoreze pe Putin mai mult decât cea trâmbițată de întreaga presă a lumii, potrivit căreia — pură butaforie! — a fost inculpat de inofensivii procurori de la Haga.
Alunecosul dictator rus știe că niciun fir de păr nu îi va fi clintit de poliloghia obscurilor anchetatori ai Curții Penale Internaționale. Dar, cu inteligența lui banditească, ar putea intui că forța verbală și imensul ecou ale unei capodopere literare au puterea să înece statuia pe care visează să o lase posterității în râul de sânge al milioanelor de crime pe care i se întemeiază biografia.
Fotografie principală de Elke Wetzig, cu licență Creative Commons Attribution Share Alike
