Cristian Teodorescu are 65 de ani și este prozator și publicist. În anii ‘80, a terminat facultatea de Filologie la București și a frecventat cele mai cunoscute cenacluri literare din acea perioadă. Proză scrie de când era adolescent, însă la maturitate, povestirile și romanele lui au fost premiate și traduse în mai multe limbi. „Medgidia, orașul de apoi”, un roman despre orașul său natal, a cărui liniște e spartă de cel de-Al Doilea Război Mondial, este una dintre cele mai apreciate cărți ale sale.

Trecutul colectiv, o sursă de inspirație importantă pentru scriitor, l-a urmărit și-n relatările scurte pe care le-a scris în perioada de carantină, când toată lumea a încercat să se adapteze la viața trăită acasă. În vremea izolării provocate de pandemie, Cristian Teodorescu a scris despre izolarea suferită de tatăl său sub regimul comunist care promitea închisoarea, tortura și marginalizarea socială pentru toți cetățenii care nu erau de acord cu noul sistem politic. „Tata a plantat în mine poveștile lui de viață. M-a lăsat cu o veche datorie, pe care a sosit momentul s-o plătesc”, spune autorul.

Mai jos, puteți citi fragmente din viața lui Teodorescu tatăl, povestite de fiu într-un moment în care ne gândim cu toții la drepturile care ne-au fost îngrădite și la viitorul marcat de criza globală prin care trecem. 

1

Nu era nici o epidemie când tata a fost băgat la „izolare”, acum 65 de ani și aproape opt luni. Într-o dimineață, la Medgidia, a fost înhățat de pe stradă. Era inginer chimist și conducea laboratorul de la IMUM, care era la marginea orașului. A fost mai întâi dus la Constanța unde a fost interogat și bătut îndelung, metodic. La Constanța s-a experimentat pe el, printre primii, o tortură specială: a fost băgat în seiful băncii, unde după cîteva ore se termina aerul respirabil. Apoi a ajuns în pușcărie la Brașov. Nu știa nimeni din familie unde e, până n-a fost adus la tribunal, să fie judecat. A fost mai întâi condamnat la moarte. La primul recurs judecătorii l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică. La cel de-al doilea, avocatul lui, curajosul Nahtigal, a izbutit să-l scoată nevinovat.

Mulți ani după aceea tata mi-a povestit câte ceva despre perioada lui de „izolare”. Înainte de apariția la TV a anunțurilor despre afectarea emoțională, tata ocolea amănuntele despre cele mai cumplite momente prin care a trecut în pușcărie. Mi le-au povestit după 1990 foști deținuți politici care îl cunoscuseră în închisoare.

2

Tata încercase să-și piardă urma la Medgidia. Așa a cunoscut-o pe mama. Inginerul Vladimir Theodorescu, fiu de văduvă, fusese numărul unu în Tineretul Universitar al țărăniștilor, la Politehnică. Izbutise să fugă într-o noapte, cu registrul în care le ținea evidența și cu cererile lor de înscriere, împreună cu un coleg, ca să nu fie studenții țărăniști luați la întrebări sau și mai rău, de noile autorități. Tata mi-a spus după aproape treizeci de ani de atunci că se furișase cu servieta cu documente într-o mână, pe acoperișul Politehnicii, și că avea în cealaltă mână un pistol Parabellum. Scăpase, mi-a zis, deși Politehnica era supravegheată și noaptea de oamenii securității. Nu l-am crezut. Dar după vreo câteva luni, un tip povestește la Europa Liberă că el împreună cu inginerul Vladimir Theodorescu au salvat documentele TUNȚ-ului de Securitate. Tipul, nu-i mai țin minte numele, era convins că tata murise. Spunea însă aceleași lucruri ca și tata: servieta cu documente, acoperișul Politehnicii și Parabellumul.

3

Venise la Medgidia din București. Avea ochelari de miop, era slab, cu păr negru. Făcuse liceul la Mănăstirea Dealu. Dar în loc să încerce o carieră militară, ca mulți dintre colegii lui, Vladimir Gheorghe Theodorescu s-a dus la Politehnică. Gigi, pentru rude și prieteni, a absolvit facultatea cu note atât de mari încât i se prevedea o carieră excepțională. La Mănăstirea Dealu a fost coleg de liceu cu un anume Mihai, fiul regelui Carol II, pentru care se făcuse o clasă specială, cu elevi din toate clasele sociale din România.

Chiar dacă mama lui Vladimir se declarase văduvă, ca să-l poată înscrie la acel liceu fără s-o coste mult, ea, mama Lili, nu era văduvă, ci doar divorțase de soțul ei, negustorul Nicolae Theodorescu, care fusese declarat falit în anii crizei din ‘30. Așa că în certificatul ei de onorabilitate s-a strecurat și o minciună. Băiatul ei Vladimir era pe jumătate aromân, dinspre partea ei. Când a absolvit Politehnica, Gigi n-a apucat să-și dea și examenul de diplomă, fiindcă Securitatea era pe urmele lui. A dormit prin București pe unde a putut, nu și acasă, pe Calea Alexandriei, până când a aflat că la Medgidia se căutau ingineri. S-a urcat în tren, ținând în mână servieta lui norocoasă, în care avea un certificat că absolvise Chimia, la Politehnică. În două săptămâni, la Medgidia, a ajuns șeful laboratorului de chimie de la IMUM, pe care tot el îl înființase. Locuia la hotelul Traian, de lângă gară. Și dimineața când pornea pe jos către întreprindere s-a întâlnit de mai multe ori cu o anume Constanța, Tanța, Tanți, frumusețea încă indiscutabilă a orașului, chiar dacă era fiica unui exploatator al poporului, fostul cârciumar Fănică Teodorescu. Vladimir a făcut cunoștință cu Tanți la magazinul din Medgidia unde ea nu era casieră, deși făcuse și câteva clase de liceu. S-au căsătorit repede – așa erau vremurile! – și inginerul s-a mutat de la hotelul Traian în casa lui Fănică Teodorescu, ceea ce a atras atenția asupra lui.

4

Erau destui în Medgidia care nu-l înghițeau pe inginerul Theodorescu. Nici nu venise el bine în oraș că fusese numit șef de laborator la IMUM. Ca ce chestie?! Și le mai și dădea peste nas localnicilor care lucrau acolo. Unul dintre ei, un anume Ilisei, era activist de partid. Bun de gură. Dar inginerul îl prinsese că era cam analfabet. Râsese de el. Pe altul, care era specialistul local în producerea de metale îl întreba, periodic, când mai dă o șarjă la groapă. Bancuri de bucureștean care nu înțelegea că la Medgidia toată lumea era serioasă.

Unul dintre punctele lui slabe era că-i plăcea să bea spirtoase. De obicei vin. Theodorescu nu era singurul de la IMUM care avea acest obicei, doar că cei din oraș îi contabilizau vorbele de la băutură. Și după ce s-a căsătorit cu fata lui Fănică Portofel, fostul cârciumar, inginerul a intrat, fără să știe, în categoria exploatatorilor poporului din Medgidia. Ce-i drept, și el și socrul lui ascultau noaptea BBC-ul, în timp ce beau un pahar de vin multiplicat. Poate că amândoi așteptau să vină americanii, ca să-i trimită acasă pe rușii care ocupaseră prietenește țara, dar în afară de ascultările lor la radio, nu s-a putut dovedi că erau autorii unor activități dușmănoase împotriva noului regim. Fănică Teodorescu, socrul lui Gigi, făcuse pușcărie, dar nu se astâmpără în așteptările lui imperialiste. Ținea în pivniță mobila și sifoanele de pe vremea cînd era mandatarul cârciumii gării și aștepta să se întoarcă la gară, cum mai fusese. Ginerele lui l-a sfătuit să nu mai aștepte, cel puțin deocamdată. Dar și lui Gigi îi plăcea să discute cu el ce-ar fi fost dacă ar fi venit americanii.

Când venea dimineața, inginerul se ducea la serviciul lui de la IMUM, iar socrul lui își punea mintea la treabă, ca să mai câștige un ban, ca liber întreprinzător în oraș. Tanți lichidase cu slujba ei de casieră și nu prea știa ce să facă acasă. Mama ei, Virginica, îi spunea că Gigi era cam „gomos” și era de părere că Tanți nu făcuse cea mai bună alegere când se măritase, față de ce partide avusese înainte.

5

Era încă tânără, dar cei din familie începuseră să-i spună maica Lili. Deși Rica și Gigi, copiii pe care-i avea –  după o aventură din adolescență, pe Rica, și după o căsătorie care se terminase prost, pe Gigi – încă nu trecuseră de clasele primare. Amândoi premianți. Lili era profesoară de gospodărie și de maniere cizelate pentru fete, la o școală din București. Divorțase de negustorul Ion Theodorescu, cu care fusese măritată cam cu de-a sila de părinți, după ce fugise de-acasă în adolescență cu un tânăr ofițer de cavalerie, căruia nu-i mai rostea numele. În privința stării sale civile, Lili spunea că e văduvă, căci dacă ar fi recunoscut că e divorțată ar fi stârnit neîncrederea directorului școlii de fete unde profesa.

Lili stătuse câțiva ani cu negustorul, mai bătrân decât ea, dar când soțul ei dăduse faliment, în anii crizei din ‘30, îi întorsese spatele, cu discreție. Dar ca să n-o bată la cap nimeni din familia ei de machidoni cu principii că divorțase, le-a spus că negustorul murise. Când îl mai vedea vreunul din familie prin București pe negustorul falit care ajunsese să trăiască de azi pe mâine și dormea prin adăposturile pentru cerșetori: „Lili, l-am văzut pe bărbatul tău!” ea răspundea că de vreme ce e văduvă, nu mai putea nimeni să-l vadă pe răposatul ei soț.

Bunica asta a mea avea un nas lung și zdravăn, ca de bărbat, plantat între doi obraji atrăgători și sub ochi negri cu care dacă voia, știa să te cucerească. Lili n-a putut s-o țină la școală pe Rica, dar a învățat-o tot ce știa în privința gospodăriei. Pe Gigi în schimb l-a înscris la Liceul Mănăstirea Dealu, unde s-a folosit separat de certificatul ei de onorabilitate și de declarația mincinoasă că e văduvă, căci altfel n-ar fi avut bani să-l țină acolo. Tipul care o răpise pe Lili de acasă, locotenentul cavalerist, îi spusese, printre altele, adolescentei pe care a lăsat-o grea că voia ca băiatul lor, că dacă va fi băiat, să facă liceul militar la Mănăstirea Dealu. Apoi a părăsit-o, fiindcă Lili n-ar fi avut dota corespunzătoare unui ofițer. De fapt Lili fabula: locotenentul ei era însurat, doar că-și părăsise nevasta, și fusese dat afară din armată pentru escrocherii.

Maica Lili avea o casă cu etaj pe Calea Alexandriei și mai multe proprietăți imobiliare, prin București. Nouă la număr – case și apartamente la bloc. Dăduse cu chirie parterul casei unui blănar de lux care își extinsese afacerile și voia să-și vândă blănurile și în acest cartier de viitor, unde își făceau case tot mai mulți oameni cu bani, nu numai în prăvălia lui din centrul Bucureștiului. O țin minte și azi pe maica Lili, care mi-a zis când aveam vreo trei ani că dacă minți îți crește nasul. Atunci în casa ei de pe Calea Alexandriei, i-am spus că ea avea nas de mincinoasă.

6

Când a aflat Lili că fiul ei se căsătorise la Medgidia cu o anume tânără Constața Teodorescu și nu făcuse decât o nuntă locală, să dea damblaua peste ea. Știa că Gigi lua hotărâri necugetate când se lungea la pahar cu unul și cu altul. Dar se bizuia pe judecata lui de a doua zi. După ce fugise din București, slavă Domnului, Gigi al ei o cam luase razna. Poate și pentru că se scrisese despre el la ziar, cu poză de când se dusese la Medgidia. Când îi văzuse poza, Lili nu mai știa ce să înțeleagă. Băiatul ei, inginerul, avea o bască pe cap și parcă uitase să zâmbească. Acum însă cu căsătoria lui, Gigi trecuse peste toate alea din familie. Nu că ar fi ținut Lili morțiș ca el să se însoare cu o machidoancă de-a lor. Dar nici să să se însoare cu oricine. Pe atunci corespondau la post-restant, ca să nu i se dea de urmă lui Gigi, așa că Lili pricepea de ce nu fusese invitată la nuntă. Însă cum de căzuse fiul ei atât de mult, ca să se însoare cu o provincială care n-avea nici măcar liceul? Gigi absolvise Mănăstirea Dealu și Politehnica aia, ca să se însoare cu o te miri cine din Medgidia? Câțiva ani mai târziu, când Lili și-a văzut nora și cuscrii la București, când cu botezul lui Cristian, fiul nedorit al lui Gigi, a fost și mai dezamăgită. Cum de se însurase Gigi cu femeia asta care nu avea nici zestre, nici pregătirea intelectuală ca să se poată mărita cu el? Așa că în ziua în care copilul Cristian a fost botezat la biserică, în București, gras și cu ochi cafenii, Lili nu s-a gândit decât cum ar fi putut să scape Gigi de această mezalianță.

7

Pe atunci, venea puțină lume în oraș cu trenul. Caii trăsurilor care așteptau lângă gară se bălegau nepăsători în așteptare, în timp ce birjarii jucau barbut pe datorie pe treptele de la ieșirea gării. Din când în când apăreau coloane de condamnați escortați de soldați și de doi, trei milițieni, mai pe margine, să le crească autoritatea printre localnici. Doar că deținuții erau dați jos noaptea din vagonul pușcărie în care fuseseră aduși și dacă nu s-ar fi auzit lătratul întărâtat al câinilor de pe strada Vasile Lupu, n-ar fi știut de venirea noilor loturi de pușcăriași decât cei câțiva noctambuli care ieșeau prin curte fiindcă le fugise somnul.

La început deținuții erau duși pe strada principală – dușmani ai poporului!, să-i vadă lumea și să-i huiduie. Dar cum și de aici din oraș fuseseră băgați în pușcărie câteva sute de cetățeni, cei ce se nimereau pe stradă în timpul acestor defilări, îi întrebau pe deținuți dacă știau de cutare sau de cutare, dintre rudele lor. Ba mai erau și femei care voiau să le dea o pâine dușmanilor, pe care soldații nu știau cum să le trateze. Unii le împingeau înapoi cu patul armei, alții din alte convoaie se făceau că nu le văd. Mai răi erau milițienii din oraș care după aceea le chemau la secție pe femei și uneori le dădeau pe mâna Securității, de unde nu prea mai scăpau.

Inginerul Theodorescu venise în oraș cu trenul. Dar tot cu trenul își făceau apariția și securiștii mai mărunți. Cei mari, de la București sau de la Constanța își arătau importanța cu automobilele care-i aduceau la Medgidia. Doar că securiștii plecau după o zi, două. Inginerul a rămas. Se dăduse jos dintr-un tren de dimineață. A închiriat mai întâi pentru o noapte o cameră la hotelul Traian și s-a dus la IMUM să se angajeze. N-avea altă țidulă decât că studiase la Politehnică, la Facultatea de Chimie.

La IMUM l-a primit mai întâi directorul, care i-a semnat cu da cererea de angajare, după ce i-a văzut carnetul de note și l-a întrebat de câțiva profesori. La Serviciul „Personal”, a fost luat la întrebări metodic de un ins grăsuț care nu se prea descurca cu limba română, dar știa ce întrebări să-i pună. Dar din când în când se uita pe o hârtie, pe care Vladimir a exclus-o logic de pe lista unor eventuale informații pe care grăsuțul ar fi primit-o de la București. Ce căuta el, bucureștean, la Medgidia, înainte de a-și ia diploma de absolvire? Aici Vladimir a mințit senin: voia să intre în producție! Și n-avea unde să se angajeze la București? Se aștepta și la această întrebare: prefera un serviciu în provincie unde începea ceva, decât să se angajeze în București unde poate că ideile lui n-ar fi fost folosite așa cum spera. Făcuse el politică la București? Aici fostul lider al TUNȚ-ului a mințit fără șovăială. Nu! Părinți, rude apropiate, se băgaseră în politică? De astă dată Vladimir n-a trebuit să mintă. Mama și sora lui nu făcuseră politică. Dar alte rude? Vladimir: el, ca student, nu era la curent cu asemenea chestiuni. Aici, de asemenea mințea. Una dintre verișoarele lui făcuse politică legionară, iar unchiul lui, Grigore T. Ionescu, primar de sector pe vremuri, fusese social-democrat, de ajunsese muncitor necalificat la o întreprindere din București.

Grăsuțul de la Personal nu era tocmai mulțumit de răspunsurile lui, dar știa că laboratorul de chimie de la IMUM avea nevoie de cineva, un șef, să-l diriguiască, așa că a semnat și el aprobator pe cererea lui de angajare. Marea încercare urma însă în fața secretarului de partid de la IMUM, un ins care știa că puterea era la el. Ăsta era cam de aceeași vârstă cu el, i s-a părut lui Vladimir, și mai întâi l-a întrebat de ce boli cronice suferă. Puțin ulcer duodenal, nu mai mult. Întrebare: și cum de suferea el de ulcer? Răspuns: Nu mânca la timp, era nervos și din câte știa chiar și mama lui suferea de aceeași boală. Întrebare: și mama dumitale e nervoasă? Răspuns: Nu! Întrebare: Și atunci de ce suferă de ulcer, nu se simte bine în noua orânduire? Răspuns: mama mea suferă de mulți ani de ulcer duodenal. Concluzia omului de la partid: „Trebuie să mai stăm de vorbă, deocamdată sunteți angajat.” Angajarea însemna că Vladimir putea sta la hotelul Traian, fără să mai plătească și că, în afară de salariu, i se plăteau și trei mese pe zi, ca nou venit în oraș ce era. De atunci a început Vladimir să poarte bască și la IMUM, și pe stradă, uneori și în camera lui de la hotel, fiindcă ajunsese să-și închipuie că-l trage curentul.

8

Lui Vladimir nu-i plăceau câinii. Îl făceau să strănute și îi dădeau lacrimile când se apropiau de el. Așa că după ce s-a căsătorit cu Tanți și s-a mutat în casa lui Nea Fănică, după o ceremonie sumară la Sfatul Popular, i-a cerut socrului său să nu-și mai lase câinii să se plimbe de capul lor prin curte. Pe atunci încă nu fusese inventat cuvântul „alergie”.

Gigi mai suferea și de curent. Așa că a bătut în cuie la canaturile ușii camerei pe care o împărțea cu Tanți niște blană de câine, ca să nu-l tragă curentul. De unde concluzia lui că doar câinii vii îl făceau să strănute și să lăcrimeze. Dar chiar și după această operațiune, noaptea nu se culca decât după ce-și punea o ciupilică pe cap și vată în urechi. Cavaleristul de la Mănăstirea Dealu ce fusese nu-și blinda capul înainte de a-și face de cel puțin două ori, cu o conștiincioasă aprindere, datoria conjugală.

La IMUM ajungea primul dimineața. Mergea pe jos, ca toți ceilalți angajați, doar că nu voia să fie văzut ca pieton și nici să stea de vorbă cu ceilalți, în drum spre întreprindere. Asta i se trăgea de la cele învățate la liceu, unde viitorii ofițeri erau instruiți cum să fie populari cu trupa, dar să nu se amestece cu ea. Acolo Vladimir învățase matematică și fizică, istorie, limba română și latină, dar înainte de toate Ordinea, care în dormitor începea cu împăturirea uniformei înainte de culcare și continua cu facerea patului dimineața, la ora cinci, când, oricât ar fi fost de buimac, trebuia să întindă perfect cearșaful peste saltea și să așeze impecabil pătura deasupra. Căci asta însemna că el, ca viitor ofițer, le putea cere ordine și disciplină soldaților pe care avea să-i comande.

Tot la liceu însă elevul Theodorescu fusese selecționat și în trupa de teatru unde jucase în travesti un rol de fată în casă într-o piesă. Când se terminase piesa și ieșiseră toți cei distribuiți, pe rând, în fața colegilor lor, elevul Theodorescu primise cele mai multe aplauze. Cel puțin așa i se păruse lui. De atunci i se trăsese o anumită aplecare către umor ca mijloc de comunicare cu ceilalți. Altfel, la instrucție, devenise un călăreț care putea nimeri ținta din galopul calului și lovea ținta cu gloanțele pistolului și călare, și pe jos. Elevului Theodorescu i se prevedea o carieră de viitor ofițer la cavalerie în regimentul regal de gardă. Totuși civilul din el a fost mai tare decât cariera militară. Așa că s-a dus la Politehnică, la Facultatea de Chimie. Dăduse cu piciorul unei destinații militare sigure, de unde erau recrutați apoi marii ofițeri din Armata Română. Așa a scăpat el de front, unde au fost trimiși colegii lui de liceu imediat după absolvire. El, deși devenise student civil, s-a prezentat ca voluntar pentru frontul din Rusia, dar a fost respins. România nu stătea în voluntariatul lui, i s-a spus, ci aștepta de la el să fie un student eminent la Politehnică. Ceea ce Gigi a și fost. Așa a ajuns numărul unu în TUNȚ, mai întâi la facultate, apoi pe întreaga Politehnică. Și tot așa, în noaptea când a adunat actele doveditoare că studenții de la Politehnică erau țărăniști și a fugit cu ele pe acoperișul în pantă al acelei universități de lângă Gara de Nord, înarmat cu un pistol Parabellum, a intrat în legendele studenților țărăniști care n-au fost înhățați atunci de Securitate.

Când mi-a povestit despre aventura de pe acoperișul Politehnicii, tata nu se dădea drept erou și nici mare anticomunist, la vremea aceea. Încă mai credea că legile și democrația pe care le știa vor fi mai tari decât toată nebunia comunistă, stârnită de la Moscova. Căci fostul lui coleg de liceu, la Mănăstirea Dealu, care ajunsese rege, decorat și de Stalin, nu putea să lase țara pe mâna comuniștilor.

Când s-a convins că Regele cel nou nu mai avea putere, Vladimir s-a retras într-un soi de carapace în care, se gândea, putea fi și un inginer chimist care putea colabora și cu noua putere, dar putea aștepta, totodată, ca de această putere să se aleagă praful.
 

Foto cover: Szent-Tamási Mihály/Azopan