Foto / Animale

FOTO Cine deghizează moartea în viață

de Sorin Vidis

Publicat pe 10 septembrie 2020

În toamna lui 2019, am început să documentez fotografic munca taxidermiștilor. Dicționarul spune că taxidermia - adică împăierea animalelor vertebrate - e o artă. În urma discuțiilor cu taxidermiştii pe care i-am întâlnit, aş zice că sunt în primul rând iubitori de animale şi mai apoi cunoscători în domeniile zoologiei, anatomiei, pielăriei/tăbăcăriei, modelării și picturii, şi că îşi desfăşoară munca într-un profund respect pentru natură şi pentru exemplarul respectiv. Nu degeaba meseria se mai numește şi naturalizare, iar cel mai frecvent are de-a face cu muzeele de științe naturale. Taxidermia poate deveni și o afacere, adresată doritorilor de trofee vânătorești pentru care sunt dispuși să plătească sume considerabile. 

Există, desigur, şi detractori ai acestei practici, care spun că dioramele din muzeele de ştiinţele naturii, unde sunt expuse animalele împăiate, sunt lipsite de gust și defăimătoare la adresa animalelor. O alternativă ar fi, după părerea lor, proiecțiile video, care pot exemplifica mai bine viaţa reală a animalelor sălbatice. În ceea ce privește speciile deja dispărute, acestea nu pot fi însă observate decât prin intermediul taxidermiei. De asemenea, cei care dezaprobă vânătoarea și cruzimea la adrea animalelor, pun de multe ori sub semnul întrebării provenienţa acestor animale: planează suspiciunea ca acestea au fost ucise ca să fie împăiate.

E adevărat că până în prima parte a secolului trecut, muzee din marile capitale ale lumii organizau expediţii de vânătoare pentru a-şi completa colecţia, însă în timp practicile s-au schimbat. Cu toate acestea, taxidermina continuă să fie asociată uneori cu reminiscențele colonialismului. Culminând cu era victoriană, animalele împăiate erau apanajul oamenilor foarte înstăriţi (monarhi, nobili, burghezi) care vânau, călătoreau şi aduceau cu ei din colonii sau alte ținuturi exemplare nemaivăzute. Acestea erau expuse în casele lor, în cabinetele de curiozități sau colecțiile de istorie a naturii şi funcționau, practic, în scopuri de cunoaştere, dar şi ca o măsură a puterii ierarhice derivate din învingerea forţelor naturii. Mai departe, taxidermia, prin simplul fapt că dă o aparentă nouă viaţa unui animal mort, devine aproape un obiect de cult, ce simbolizează triumful asupra mortalităţii şi poate funcţiona ca un mecanism de adaptare în raport cu propria efemeritate.

În prezent, din ce în ce mai puține animale provenite din vânătoare ajung în muzee, care își actualizează colecțiile în special cu animale decedate în accidente sau la grădini zoologice. Alte muzee au decis definitiv să nu-și mai completeze colecțiile cu animale împăiate. 

Colecţia Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, înfiinţat în 1834 şi aflat în sediul actual din centrul Bucureștiului de la începutul secolului XX, provine din achiziţii făcute de-a lungul timpului din afara ţării, în special din Germania şi Austria, şi din donaţii făcute de oameni importanți ai vremii. Cei mai de seamă donatori au fost Marele Ban Mihalache Ghica (1794 - 1850), fondatorul Muzeului Național de Istorie Naturală și Antichități, Hilarie Mitrea (1842-1904), medic militar în armata colonială olandeză și cel mai important donator al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Recent,  doar câțiva vânători-colecționari au mai făcut donaţii importante către muzeu.

În România, taxidermia e o meserie rară.  Doar de curând a intrat în nomenclatorul de meserii şi până atunci practicanţii ei lucrau oarecum clandestin. Unul dintre taxidermiştii întâlniţi de-a lungul documentării îmi povestea că a avut mult de furcă la înfiinţarea firmei, până să găsească un cod CAEN pretabil cu registrul comerţului. Multe muzee românești nici nu dispun, de altfel, de această specialitate, iar întreţinerea şi îmbogăţirea colecţiei se face cu taxidermişti de împrumut de la muzeele care au acest privilegiu. Radu Pană, taxidermistul Muzeului Antipa, spune că, de vreo doi ani, Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală organizează cursuri de Restauratori de bunuri culturale, care includ şi specializarea în taxidermie. Pe de altă parte, ca în orice practică marginală, puţinii care se molipsesc de pasiunea pentru taxidermie trebuie să-şi găsească un mentor de la care să înveţe meserie.

Tehnicile de împăiere au evoluat în timp, iar în zilele noastre există o adevărată industrie care fabrică şi distribuie produsele necesare meseriei. De la umplerea cu paie, vată, pastă de hârtie, schelete din sârmă/lemn, acum se folosesc forme gata pregătite din poliuretan sau alte materiale similare, care pot fi ajustate şi remodelate. Acestea sunt deja categorisite pe vârste, poziţii, mărimi şi, de asemenea, există variaţiuni calitative. De pildă, se produc în masă ochi artificiali, specifici pentru fiecare animal în parte, iar materialele variază de la plastic la sticlă. Dacă intraţi în vreun magazin de profil, veţi observa că, pe lângă produsele standard, există şi produse cu brandul creatorului de modele, care se presupune că aduce un plus prin gradul de fidelitate anatomică sau o interpretare personală asupra naturii.

Există o întreagă discuţie legată de gradul de fidelitate al lucrărilor (adică de asemănare cu animalul viu), în strânsă legătură cu nivelul de cunoaştere şi pretenţie al clientului şi, de asemenea, cu disponibilitatea acestuia de a cheltui sume considerabile pentru acest nivel de detaliu. Pentru că aceste magazine despre care vorbeam sunt în afara ţării, preţurile variază, în termenii noştri, de la mare la foarte mare, iar cum cererea e infimă în România, devine destul de greu să convingi clienţii să investească aceste sume. Spre exemplu, o formă de căprioară modulabilă, designer brand, cu toate cheltuielile de transport și vamă,  poate ajunge 600 de dolari. Astfel, ca taxidermist ajungi să lucrezi rareori cu tehnicile prezentului. 

Ca să înțelegem mai bine contextele în care muncesc taxidermiștii, am încercat să fac o oarecare clasificare a scopurilor pentru care deghizează moartea în viață. 

Trofeele vânătoreşti sunt, se pare, singură ramură cu un puternic caracter comercial, deci cu potenţial de business. Clienţii sunt vânători sau pescari - ambele sunt hobby-uri costisitoare, așa că vorbim în mare parte despre oameni cu potență financiară. Trofeele pe care aceștia le vor imortalizate variază de la mamifere întregi, la capete sau cranii, care şi ele sunt pregătite cu metode taxidermice specifice, de la păsări, la peşti etc. Aceste obiecte ajung în principal în colecţii personale şi, sporadic, deţinătorii le donează muzeelor. Pot spune că lucrările sunt menite, astfel, să hrănească vanitatea clienţilor şi au deci funcţie preponderent simbolică și socială.  

Exponatele şi dioramele din muzeele de ştiinţele naturii constituie o altă ramură principală, deşi nu la fel de profitabilă ca prima. În acest caz, lucrările sunt cele mai variate şi includ, pe lângă cele de mai sus, conservări în borcane cu formaldehidă, schelete reconstituite, pregătite taxidermic şi montate etc. Aici, lucrările taxidermice sunt folosite în scopuri didactice, ştiinţifice, de cercetare şi istorice pentru speciile dispărute.

Există, de asemenea, persoane care doresc să-şi împăieze animalele de companie decedate, pe care nu am ajuns însă să le fotografiez. Din relatările diverşilor taxidermişti, înţeleg că aici măiestria lor, dar şi răbdarea sunt puse la grea încercare, întrucât clienţii au pretenţii foarte specifice şi vin cu mult material foto şi chiar video pentru exemplificarea dorinţelor. De puține ori însă se întâmplă ca proprietarilor să li se pară că animalul împăiat seamănă îndeajuns cu animalul alături de care au trăit în timpul vieții.

Taxidermia fără scrupule (rogue taxidermy) e o ramură specifică, prin care se propune crearea de animale noi, fantastice, unele deja existente în imaginarul cultural, cum ar fi inorogii, grifonii, cai înaripaţii, şi altele asemenea, care deservesc un segment mai degrabă cultural/artistic. Pană acum, nu am găsit asemenea preocupări la noi în ţară.

Taxidermia antropomorfică este o varietate neștiintifică a acestei practici, care presupune montaje de animale împăiate şi îmbrăcate, angajate în activităţi umane. De sorginte victoriană, pare să nu fi ajuns și în România.

În cele ce urmează veți găsi o serie de portrete ale unor oameni implicaţi în fenomenul taxidermiei din România, pe care i-am cunoscut în timpul documentării și a căror muncă am urmărit-o. 

Nicu, tăbăcar la origine, a devenit taxidermist în contextul pasiunii sale pentru vânătoare şi al reducerii numărului taxidermiştilor.  A descoperit taxidermia pregătind piei de animale pentru a fi împăiate de către taxidermiştii din cadrul Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România. După ce a şi lucrat în cadrul asociaţiei ca taxidermist, iar posturile de profil au fost desfiinţate, şi-a deschis propria afacere. 

Pe Nicu l-am găsit pe un forum vânătoresc, iar întâlnirea cu el mi-a adus în faţa ochilor exact cadrele pe care mi le imaginasem înainte. La etajul atelierului în care lucrează, se află o spaţioasă sală de trofee, care funcţionează şi ca galerie în care clienţii pot vedea lucrări finalizate. Nicu e un tip deosebit de prietenos şi foarte modest în ceea ce priveşte munca lui. Din perspectiva vânătorului, care contrar unor aşteptări pare pentru el echivalentă cu a iubitorului de animale sălbatice, trofeul este finalitatea materială a muncii sale.

Mircea şi partenerul/ uncenicul lui, Paul, sunt specializaţi în păsări şi peşti. Mircea e de mult o figură cunoscută în domeniul taxidermiei: are vreo 20 ani de experienţă şi a lucrat o bună bucată de timp la Muzeul Antipa, împreună cu Radu. A ajuns să lucreze la Antipa dintr-o întâmplare, căutând de fapt nişte ochi artificiali pentru naturalizarea unor peşti pe care îi prinsese şi de a cărui captură era tare mândru. Absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară, a revenit recent la şcoală pentru definitivarea doctoratului pe tema taxidermiei. Activează împreună cu Paul într-un mic spaţiu din subsolul clinicii Facultăţii de Medicină Veterinară şi mai colaborează cu  Muzeul Antipa.

Paul e vânător și a moștenit meseria de împăietor de la bunic şi de la tată. Paul este şi el absolvent al aceleiaşi Facultăţi de Medicină Veterinară şi se trage dintr-un arbore genealogic de vânători şi taxidermişti. Bine, şi el zice că taxidermişti poate e mult spus, căci şi tatăl şi bunicul său împăiau trofeele vânătoreşti fără a dispune de materialele şi cunoştinţele temeinice la care are el acum acces. Pasionat de vânătoare, vede activitatea de taxidermie ca un beneficiu adus naturii şi prezervării speciilor de animale sălbatice. E perfecționist în abordarea taxidermică şi merge până în cele mai mici detalii pentru a reda specificul animalului. Ca atare, respinge cu tărie abordarea mai fantezistă a colegului/mentorului Mircea, care, de pildă, a vopsit un craniu de cerb suliţar cu un bronz metalizat.

Mitică e din Negreşti-Oaş și colecţionează animale împăiate. E strângător de obiecte care îl fascinează, printre care şi animalele împăiate pe care le agaţă de prin târguri, de la prieteni vânători sau uneori, după cum chiar el povestește, duce animale găsite moarte la împăiat. O bufniţă care, spune el, i-a rupt unui prieten oglinda retrovizoare într-un regretabil accident, tronează bine mersi la el în hol. pentru că moartea ei să nu fie în van. Mai există acolo nişte colţi ai unui mistreţ revendicat de doi vânători simultan, dar până la urmă un al treilea, adică Mitică, a ajuns printr-un concurs de împrejurări fericitul lor posesor.

Radu e taxidermist la Muzeul Antipa. Despre el s-a tot scris - e o figură proeminentă în taxidermia autohtonă. Pasionat de foarte tânăr de acest domeniu, își petrecea timpul iber prin Muzeul Antipa sau chiar în laboratorul de conservare. Şi-a urmărit visul angajându-se la muzeu, unde lucrează deja de vreo 30 ani, şi are una dintre cele mai bogate experiențe în domeniu. Foarte des găseşti oameni pasionaţi de taxidermie la el în laborator, şi Radu transmite mai departe meseria cu infinită răbdare şi pasiune. E teribil de meticulous, dar cumva reuşeşte să fie şi jovial, plăcut, natural şi prietenos. 

Cristian lucrează pe postul de conservator la Muzeul de Știinţele Naturii din Brăila şi la depozitul aferent. Muzeul este aproape ascuns în peisajul cvasi-sălbatic al parcului Monument din Brăila. Cristian mă întâmpina la poartă şi mă apăra de câinii vagabonzi din curte, despre care spune că au multe victime la activ. Intru în muzeu şi mă loveşte impresia de meta-taxidermie: amenajarea interioară pare perfect conservată din momentul în care a fost deschis, în anii ’70. Am aflat că muzeul mai are şi un depozit în apropiere, unde Cristian a fost deosebit de amabil să mă conducă. Depozitul se află într-un spaţiu în care mai funcţiona şi o grădiniţă, iar la etajul respectiv holul era înţesat cu mobilă veche îngrămădită. Muzeul dispune acolo de câteva camere cu aer condiţionat, una cu animale împăiate, alta cu fluturi exotici conservaţi, o alta cu plante puse în sute de ierbare, organizate pe sertare speciale, şi un birou de cercetare. Mi-a plăcut mult acest spațiu, poate mai ales că eram în afară circuitului obişnuit de vizitare, aveam un acces special în culisele muzeului şi aflam aşadar unde se duc exponatele când se duc. 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK