E uimitor cât de repede devin perisabile teme care în urma cu cinci luni erau în vârful dezbaterilor. Paradigmele politico-sociale s-au schimbat semnificativ, uneori până la a deveni contrariul lor. Rajiv Joseph, dramaturg american cunoscut în România (și) datorită prezenței sale în proiecte la Târgu Mureș, la Teatrul Ariel și la Universitatea de Artă Teatrală (2007), ale cărui texte — Tigrul bengalez de la grădina zoologică din Bagdad, În carne vie, Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă etc. — au fost montate pe mai multe scene din țară, a revenit cu Bazinul de nord, o piesă despre gestionarea doliului și a sentimentului de vină post-sinucidere, regizată de Alexandru Mâzgăreanu la Arcub în urmă cu un an. Între timp, o parte din contextul unor teme din spectacol s-a modificat.
Atât de inconfortabila (pentru unii) corectitudine politică, termenii ei și normele de conviețuire democratică pe care le impune sunt astăzi, în timpul administrației Trump, contestate sau anulate. Așa că primul lucru remarcat în spectacol este că paradigma în care a imaginat dramaturgul povestea nu mai este valabilă acum, cel puțin nu în parametrii inițiali.
Textul, publicat și produs în premieră în 2013, chestionează corectitudinea politică printr-o confruntare între reprezentanții a două tipologii percepute ca fiind în conflict, un american educat de vârstă mijlocie, alb, profesor la o școală publică, cu venit (sub)mediu, rigid și fără experiențe de cunoaștere practică, și elevul său din Orientul Mijlociu, provenit dintr-o familie bogată, poliglot datorită faptului că a trăit în diferite țări, aparent neintegrat prea bine în mediul american. Pe scurt, un șoarece de bibliotecă versus un globetrotter aflat la joncțiunea dintre mileniali și generația Z. Pentru primul, viața înseamnă reguli, misiune educațională, responsabilitate, o așezare a lumii în matcă un pic cam țeapănă și lipsită de umor. Pentru cel de-al doilea, viața este o călătorie, fizică și metaforică, o descoperire a lumilor, cu o libertate totală („o groază de libertate”, după cum apreciază profesorul) dată de banii familiei și de lipsa responsabilității („pot să fac orice, pe mine nu mă ceartă nimeni”).
Textul și spectacolul se construiesc pe conflictul dintre cei doi, configurat aproape ca un policier, în care fiecare ajustează mai mult sau mai puțin adevărul, uneori prin omisiune, forțându-l pe celălalt să-l descopere, ceea ce balansează continuu echilibrul de putere dintre ei, în timp ce subiectul real al disputei, neclar până la final, se insinuează ca o amenințare. În buna tradiție americană a spectacolelor care respectă textul, regia lui Alexandru Mâzgăreanu este discretă și se bazează pe doi actori, Șerban Pavlu în rolul profesorului Danielson (nominalizare la Premiul Uniter pentru cel mai bun actor într-un rol principal pentru acest spectacol) și Vlad Lință în rolul lui Khadym Asmaan. Ambii jonglează abil cu bogăția de teme, stări și reacții pe care cele două personaje le aruncă în ring.
Să ne întoarcem la început, la reprezentarea personajelor ca simboluri ale unor status quo-uri într-o paradigmă clară, cu mențiunea că dramaturgul Rajiv Joseph este sensibil la tematica background-ului cultural, etnic sau rasial pentru că el însuși are o ascendență eclectică, cu tatăl indian, iar mama europeană, franco-germană. Scris într-o perioadă de valorizare a echității sociale (2013) care aducea în prim-plan categoriile vulnerabile și discriminate sistemic, textul îl plasează pe profesor în majoritatea istoric la putere (alb, american), care în acel moment era aparent „defavorizată” (în sensul că trebuia să împartă poziții de decizie cu alte categorii care, de regulă, nu ajungeau în vârful vreunei ierarhii), iar pe elev, în minoritatea discriminată pozitiv (adică protejată, ba chiar, conform unor perspective, propulsată forțat spre vârf). Asta este baza pentru o parte din animozitatea latentă dintre ei, care susține o bătălie a stereotipurilor — profesorul are tendința de a-l eticheta pe elev conform statutului său de minoritar arab musulman ca sabotor, speculant, potențial violent, apoi bogat, deci răsfățat, incontrolabil, lipsit de empatie, iresponsabil. Pe sine însuși, profesorul se victimizează, acuză că a pierdut șefia liceului în favoarea unei contracandidate preferate, consideră el, pentru că este femeie, de culoare și tânără. Dar în timp ce povestea avansează, aflăm câte ceva despre situații complicate în care el s-a comportat cel puțin chestionabil, ceea ce ar fi putut plana negativ asupra evaluării sale pentru funcția de director și ar invalida teza discriminării. Textul și spectacolul nu tranșează însă dilema (și nici nu ar avea cum să o facă).
Toate stereotipurile prin care cei doi se uită unul la altul sunt anulate pe rând, „ca foile de ceapă”, cum zice profesorul, sub care „suntem tot noi”. Bazinul de Nord este unul dintre textele care vorbea înaintea vremurilor sale despre personalitatea umană dincolo de identitate (amintesc aici filmul American Fiction despre un scriitor de culoare, care detestă să-i fie analizată opera exclusiv prin prisma culorii pielii), despre încorsetarea pe care o poate aduce etichetarea prin caracteristici exterioare – rasă, etnie, gen, sex, religie etc. — și despre riscurile de a judeca simplist, poate chiar eronat, prin filtrul unor tipare sociale. Aș aduce aici o precizare: nici în acest text, nici în alte creații care afirmă nevoia de a depăși etichetele (personalitatea unui om nu se rezumă la identitatea lui) nu se neagă rolul mișcărilor identitare în a determina valorizarea socială a unor grupuri marginale, ignorate sau invalidate sistemic ori istoric.
Personajele au prejudecăți unul față de altul, nu doar de compoziție socială, ci și de vârstă și situație financiară – profesorul de la școala publică versus elevul de la școala privată. Personajul a cărui absență umple treptat spațiul, Lia, are și ea o caracteristică identitară, de clasă — vine la o școală publică și intră într-o conjunctură dubioasă pentru că „avea nevoie de bani” zice Khadym, fără să indice un motiv punctual pentru această nevoie, ceea ce denotă că precaritatea era cronică. Și aici avem de-a face cu o subtilă ciocnire a stereotipurilor la nivelul elevilor, americanul alb și sărac versus arabul bogat. Dar profesorul și elevul depășesc conflictul identitar și resentimentele de poziționare socială ca să se sprijine reciproc într-o situație profund umană, dincolo de etichete și clișee.
Șerban Pavlu pornește cu o mască pe care i-o aplică profesorului Danielson, care se forțează să afișeze un grotesc aer de bună dispoziție și un entuziasm pedagogic stângaci pentru a ajunge, după episoade violente, la sinceritatea vinovăției morale. Pavlu este foarte atent la crescendo-ul pe care îl cere vulnerabilizarea profesorului, redată și printr-o stare de rău fizic, având grijă să nu îngroașe prea mult. Vlad Lință îi dă lui Khadym o dezinvoltură naturală, deloc insolentă, dar suficientă ca să-l provoace pe profesor. Momentele sale de violență țin de furia vârstei mai degrabă decât de un comportament recurent. Să facă pace unul cu altul înseamnă pentru ei să facă pace cu sine.
În Bazinul de Nord, se conturează o Americă în miniatură așa cum a fost ea până acum, până când administrația Trump a impus anularea pe scară largă a regulamentelor DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune) în mediul public și privat, inclusiv în școli. Majoritatea albă, americană, eventual bogată și masculină poate fi din nou la putere, nederanjată de „intruși”. Profesorul Danielson nu ar mai avea de ce să se plângă astăzi. Și involuntar, spectacolul ridică astăzi și întrebări legate de cauzele care au făcut ca normele de conviețuire democratică, inclusiv cele de limbaj, să fie percepute de unii ca o amenințare la libertate și exploatate de alții pentru a justifica revenirea fascismului ca ideologie. E o dovadă că spectacolul funcționează și când temele sale sunt parțial diminuate, reimaginându-le într-un alt cadru.
Dar dincolo de înregistrarea, recunosc pasionantă, deși îngrijorătoare, a modului în care mentalitățile se schimbă, forțând spectacolul să-și redefinească actualitatea, rămâne ideea că diferențele dintre oameni dispar acolo unde apare suferința. În fond, aici este un apel la umanitate, dialog și înțelegere, termeni generali pe care am uitat cum să îi materializăm în viața cotidiană.
Fotografii: Andrei Gîndac
Bazinul de Nord
de Rajiv Joseph
Traducerea: Elena Morar
Cu: Șerban Pavlu, Vlad Lință
Regie și lighting design: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografie: Alexandra Boerescu
Muzică originală: Alexandru Suciu
Producție realizată de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.
