Cel mai recent (spectacol de) Radu Afrim, Teatro Lúcido la Malul Infinitului, de la Teatrul de Stat Constanța, este una dintre creațiile extrem de picturale ale artistului. Cu o dominantă de culoare marină, un verde cu diverse nuanțe de smarald, jad până la turcoaz, prin / peste care navighează personajele îmbrăcate în haine retro (anii '60 – '70) viu colorate, spectacolul are un aer andersonian și nu doar prin vizual, ci și prin modul în care se conjugă narațiuni directe și indirecte. Afrim este departe însă de formalismul strict al lui Wes Anderson, structura dramatică este luxuriantă în spectacolul său, pasaje lirice, de introspecție melancolică, și monologuri interioare se combină cu scene de comedie și umor exploziv jucate în stiluri divergente (auster / firesc și kinky / gros). Este aici o arhitectură a contrariilor pe care regizorul o pigmentează cu tușe la teme actuale, de la război la criza climatică, adăugând și ironice trimiteri auto-reflexive asupra teatrului.
Spectacolul de la Constanța mi-a adus în memorie una dintre creațiile vechi ale lui Afrim, Plaja, la Teatrul „Maria Filotti” Brăila (2008, cred) în care două cupluri își dizolvau reciproc angoasele pe malul mării, într-un hotel părăginit al cărui proprietar (personaj inventat în repetiții), jucat magistral de Marius Manole, lua forma unui crab. Față de explozia de culoare și construcția multistratificată din Teatro Lúcido …, Plaja era un spectacol „cuminte”, dar melancolia chinuitoare a acelor cupluri în plină eroziune și absurdul comic al personajului cârâitor și zburlit, înghesuit într-un colac de salvare, al lui Manole se regăsesc și în peisajul marin afrimian de astăzi. Colaborarea îndelungată a regizorului cu scenografa Irina Moscu are în Teatro Lúcido … eficiența impecabilă a unui decor haut couture (retro futurist) cu fundal smarald și alveole în care se inserează scene intime, singurătăți sau proiecții neliniștitoare cu apocalipse climatice, și un spațiu central, frontal, o zonă a realității – a celei afrimiene, desigur -, cu lumină plină, care poate deveni însă spațiul memoriei traumatice (scena violului se petrece aici, ca și povestea amorului adulterin ratat). Personajele formează un inventar de actualitate generală și personală – cupluri hetero și gay dezacordate, femei de vârste diferite cu variate formule de singurătate, tineri mai mult sau mai puțin artiști aspiranți, oameni ai legii și infractori mărunți reprezentați caricatural, ca personajele din benzile desenate.
Trei texte ale unor scriitori (Adriana Bittel, Bogdan Răileanu, Doina Ruști) – continuă demersul lui Afrim de a prelucra literatura română contemporană – sunt integrate într-un scenariu – pretext pentru generarea acestui univers hipnotic: un cuplu gay organizează o tabără de creație la malul mării, axată pe auto-ficțiune, prin urmare intervievează candidații și le evaluează poveștile personale. Desigur, rama narativă are doar funcția de încadra teme și personaje extrem de diferite care în acest fel se juxtapun firesc, dar este și o săgeată sarcastică la curentul (auto)biografic din teatru, pe cale de epuizare. Sunt multe astfel de săgeți, atât în zona auto-reflecției asupra teatrului, cât și în cea personală, a meodramelor relaționale, sau în spațiul temelor generale, politice, pe care regizorul nu le abordează nicodată direct și exaustiv, fiind preocupat de explorarea nu a lor, ci a efectelor lor asupra psihicului și afectului personajelor. În Teatro Lúcido …, Afrim echilibrează continuu teme grave cu motive minore, reajustează perspectivele, de exemplu prin alternarea dramoletelor telenovelistice (micul infern casnic) cu traume grave (viol) sau prin adaosul de (subtilă) ironie la teme generale cum este criza climatică ce amplifică angoasa personală și duce la eco-anxietate (răspunsul emoțional la perspectiva unui dezastru climatic).
Mitralierea viziunilor stereotipe privind realitatea se face prin umorul cu care clișeele sunt deconstruite și reconfigurate. Regizorul se joacă tot timpul cu conjuncția liric-comic, integrează inserturi de realitate toxică în universul interior al personajelor, între fricile și neliniștile lor care explodează verbal, vizual, auditiv (universul sonor are, ca întotdeauna la Afrim, o prezență aproape continuă) sau în mișcare (coregrafia Flavia Giurgiu). Limbajul este un factor important, nu doar colocvialitatea cu pasaje lirice pe care o afișează personajele, ci și dialectul moldovenesc al cuplului gay – ale căror nume neaoșe s-au sublimat într-un (auto)ironic duo Massimo și Dutti – sau deformarea ingenioasă a unor cuvinte (altă marcă afrimiană) precum în expresia „figurina de stil”.
Niciodată la Afrim granița între spațiul obiectiv și cel subiectiv, al afectului și al imaginarului, între lumea materială și cea interioară nu a fost tranșată rigid, dimpotrivă, fragmente dintr-un univers îl populează pe celălalt într-o narațiune, uneori doar vizuală, fluentă. Microcosmul de pe scenă se revarsă de multe ori în afara ei, în special prin fotografiile regizorului care atrage personajele în peisaje realiste pe care le decupează în stilul lui pictural melancolic. În acest caz, în timp ce spectatorii vin la teatru, o sirenă citește Idiotul de Dostoievski (cartea se regăsește în spectacol, desigur) în foaierul Sălii Studio, ca un avertisment asupra colajului de irealitate ce urmează.
Trupa de la Constanța este vivace, avidă de joc, extrem de flexibilă în a aborda diferite genuri dramatice, a dansa și a cânta, cu prezențe scenice puternice precum Lana Moscaliuc, Ecaterina Lupu sau cuplurile Andrei Bibire – Theodor Șoptelea (ultimul face un remarcabil rol de comedie bazat (și) pe limbaj), care funcționează prin similaritate, și Cristiana Luca – Ștefan Mihai, care se conjugă dizarmonic. Este un admirabil efort de echipă pentru un spectacol solicitant și lung (aproape 4 ore, cu pauză).
În ciuda umorului, pieziș, ireverențios și deseori acid, specific lui Afrim, spectacolul are un aer nostalgic, o undă de regret după o lume (nu doar litoralul) pe cale de dispariție. „O navă de război la orizont”, o replică repetitivă din spectacol, dă frisoane și râsul ni se scurge încet într-un rictus.
Fotografii de Andrei Văleanu
Teatrul de Stat Constanța
Teatro Lúcido la Malul Infinitului
de Radu Afrim
După textele: „Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale” de Adriana Bittel, „Variabila Dostoievski” de Bogdan Răileanu, „Țâțe” de Doina Ruști.
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Lighting design: Niculescu Cristian-Gabriel
Asistent regie: Tudor Cioboteanu
Cu: Theodor Șoptelea, Andrei Bibire, Liliana Cazan, Ștefan Mihai, Cristiana Luca, Lana Moscaliuc, Cătălin Ștefan Bucur, Anaïs Agi-Ali, Ecaterina Lupu, Iulian Enache, Dana Dumitrescu, Costinel Antone, Nina Udrescu, Cosmin Conțolencu
