Alexandra Badea a revenit la TNB cu Secundar, al doilea spectacol creat aici după Exil, făcând trecerea de la investigarea unui sentiment general de dezrădăcinare pe fundalul traumei transgeneraționale la analiza mediului social din România contemporană. Secundar înregistrează pulverizarea reperelor individuale și dinamitarea structurii de siguranță în viața personală și profesională în contextul unor convulsii globale majore care distrug fundamentele lumii așa cum o știam și o fac impredictibilă.
Cum spectacolul a fost intens comentat, nu vreau să reiau ideile deja existente în spațiul public, ci să explorez câteva lucruri care m-au interesat. Alexandra Badea vorbește despre o dramaturgie participativă la Secundar, unde actorii au contribuit la text în prima fază, în care au adus elemente din biografia personală – teme, situații care ies din sfera personalului și intră în cea a generalului -, și în ultima, după ce a fost finalizat, când actorii și l-au apropriat în mod flexibil, în acord cu propria rostire în așa fel încât să sune firesc. Această elasticitate a textului are ca efect un teatru intim, dar de dimensiuni epice, nu doar prin faptul că spectacolul se desfășoară pe scena mare a TNB, ci și prin numărul de personaje (8), care se află mult timp (aproape) toate în scenă, și de teme abordate – relații de muncă, autoreflecție asupra teatrului, abuzuri, misoginism și patriarhat (și) din perspectivă feministă, fragilitate emoțională și psihologică ca vulnerabilitate socială, dependență emoțională în relații de cuplu etc. — și prin amploarea unor scene (de exemplu, finalul).
Istoria mare văzută prin povești personale este o formulă performativă des folosită (unii zic deja epuizată, dar cred că se grăbesc să îi prevestească sfârșitul), însă aici există niște nuanțe. În primul rând, istoria din Secundar este în derulare, work in progress, căci spectacolul investighează prezentul. Apoi istoriile personale sunt scoase din paradigma experienței individuale și devin general valabile, recognoscibile ca fenomene sociale. Intimitatea rămâne însă, dincolo de amploarea structurii spectacolului, și este redată de abordarea cotidianului concentrat asupra modului în care reacționăm la impulsurile sociale și politice și în care relaționăm, personal și profesional.
Cu o puternică componentă autoreflexivă, Secundar vorbește despre relații de muncă și relații personale la muncă, mediul profesional analizat fiind teatrul. Că aceste relații, cu tarele lor, se reproduc și în alte medii profesionale o arată începutul, cu un spectacol în spectacol. Un grup de artiști repetă un spectacol înainte de premieră. Un fragment din acest spectacol servește ca premisă pentru cadrul general: derulat în mediul spitalicesc, „spectacolul” discută despre etică, umanitate și profesionalism în lumea medicală autohtonă. Acest „spectacol” se oprește înainte de a-și dezvolta temele, care se refractă în spectacolul mare și în mediul teatral. Relațiile între personaje – actorii și regizoarea „spectacolului” – se configurează în variate formule, fiecare cu doza ei de tensiune, atât la nivel profesional – cu probleme de autoritate, de management al furiei, de creare a unui cadru viabil de lucru în colectiv -, cât și personal – relații de cuplu și amor (ele nefiind sinonime perfecte) cu grade diferite de uzură și toxicitate. Aici vine partea grea pe care o duc actorii — Diana Dumbravă, Crina Semciuc, Ada Galeș, Cosmina Olariu, Mihai Călin, István Téglás, Alexandru Potocean, Emilian Oprea —, în a menține un echilibru între intimism, firesc, pe de o parte, și ludic, pe de alta. În mare parte, lucrul ăsta se și întâmplă, punând un pic la încercare spectatorul autohton, neobișnuit cu o asemenea sabotare a teatralității.
Spectacolul și stilul Alexandrei Badea, cu tot cu actualizările survenite odată cu acest proiect, amintesc oarecum de teatrul epic, cu tușe poetice și inserturi cinematografice, pe care-l practică Caroline Guyela Nguyen (componenta cinematică este constantă și la Badea, se regăsește în spectacolele ei anterioare, cu scene intime în diferite variante de joc pe scenă și ecran, în care partea de film, cu close-up, funcționează ca material de analiză psihologică). Scena finală, o noapte a Walpurgiei, rupe cu formatul de până atunci și explodează într-o teatralitate explicită, decadentă, cu personaje baroc costumate, care-și fac apariția în trăsuri de epocă printre statuile sparte de pe scenă — aflu dintr-un interviu că este vorba despre Monumentul Soldatului Francez din Parcul Cișmigiu, dar referința poate lipsi pentru că bucățile de marmură pot genera și alte sensuri. De exemplu, ele se pot conecta cu tema abuzurilor în artă, care funcționează ierarhic, dinspre un personaj la vârf – star, guru, maestru – către unul de la baza ierarhiei, în special către actrițe tinere. Statuia spartă este o imagine (in)voluntară a demolării mitului și puterii maeștrilor scenei și ecranului, iar finalul rocambolesc concentrează un rechizitoriu al capacității teatrului de a răni. De altfel, teatralitatea scenei, prin excepționalitatea ei în estetica spectacolului, rupe convenția inițială și are o funcție de demistificare a convențiilor de comportament la lucru în teatru, de de-tabuizare a abuzurilor, de încălcare a legii tăcerii (celebra „despre asta nu vorbim”, regula care intimidează în special studenții și artiștii tineri).
Cred că spectacolul are două vulnerabilități. Una vine din relația dintre scriitură și regie, din faptul că focusul pe intimism provoacă uneori teatralitatea necesară funcționării spectacolului (chiar dacă este construit în contra acestei teatralități). Cealaltă vine de la personajul Marta / Cosmina Olariu, o actriță (personajul) fragilă emoțional și psihologic, cu tendința de a se atașa ușor de oameni și de a deveni dependentă de persoana iubită. Problema este că acest personaj este cel care adresează cel mai acut acuzațiile de abuz în teatru, dar vulnerabilitatea lui le diminuează impactul, face ca perspectivele sale să pară alterate de propria slăbiciune. Pare că cei care susțin principiile etice ar fi, de fapt, persoane care nu fac față unei societăți „sportive”, în care trebuie să demonstrezi rezistență și nervi tari, mai ales că spectacolul nu vizează cazuri dramatice, cu excepția acestui personaj, a cărui dispariție (spoiler) ar putea fi motivată de o situație tragică. Însă povestea ei rămâne în aer, căci nu ce se întâmplă exact cu Marta e miza în acest pseudo thriller psihologic, ci ce a condus la degradarea ei psiho-emoțională și care este impactul prăbușirii ei asupra celorlalți. Prin urmare, în afara acestui potențial element tragic, toate lucrurile chestionabile din relațiile de muncă și personale se circumscriu unei sfere a toxicității, dar nu o depășesc, nu devin tragice.
Ceea ce se conturează în spectacol este o atmosferă viciată, cu elemente de misoginie, abuz de putere, bullying, hărțuire, toate la nivel moderat. Și asta este, de fapt, cel mai greu de combătut pentru că în lipsa unui incident grav, atmosfera nocivă nu este incriminată, ba chiar de multe ori nici nu este identificată ca atare de către victime sau abuzatori. Și de aici, se ajunge la următorul nivel. Ca și în cazul Linei de la Sfântu Gheorghe, tornada politică a lumii contemporane schimbă perspectiva din spectacol. Discuția despre relațiile de muncă și etica lor, dincolo de analiza relațiilor personale care implică afectul, se vede altfel acum față de premiera spectacolului din martie. Pentru că între timp, decizia lui Donald Trump de a interzice regulamentele care statuează echitatea, incluziunea și non-discriminarea în universități, agenții de stat și corporații, nu doar în SUA, ci și în firme străine care au relații contractuale cu cele americane, a deturnat direcția de igienizare etică în artă, educație și în general, la nivelul societății, pur și simplu inversând-o. Desigur, Uniunea Europeană rezistă acestui val de reîntoarcere la intoleranță, dar în România, discuțiile pe aceste teme erau încă într-o fază de început, departe de a produce efecte în regulamente, altfel decât sporadic, și în mentalitatea publică. În decurs de o lună, prezentul din Secundar a devenit istorie, iar dezbaterea de acolo, secundară pe plan local. Și asta mi se pare cel mai trist.
Foto main: Florin Ghioca
Teatrul Național București
Secundar
de Alexandra Badea
Regie. Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Sound design: Călin Țopa
Lighting design: Cristian Șimon
DOP: Boróka Biró
Montaj: Constantin Simon
Coregrafie: Florin Fieroiu
Asistent regie: Corina Mihaela Predescu
cu: Diana Dumbravă, Crina Semciuc, Ada Galeș, Cosmina Olariu, Mihai Călin, István Téglás, Alexandru Potocean, Emilian Oprea
