Carte / Literatură

„The Winner Takes It All”

de Mihnea Bâlici

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 6 martie 2023

Voci la distanță (Polirom, 2022), cel mai nou roman al Gabrielei Adameșteanu, nu dezamăgește. Simplificând formula din trilogia Letiției Branea, autoarea creează o nouă/altă retrospectivă a ultimelor decenii. Deși la o primă vedere nu e nimic din ce nu am mai văzut ca cititori de proză românească, nu pot să nu observ suplețea cu care operează autoarea.


Nu încape îndoială, Gabriela Adameșteanu este una dintre cele mai importante autoare ale literaturii române postbelice. Trecerea timpului nu face decât să confirme acest lucru. Prozatoarea a reușit să cartografieze cu luciditate mai bine de un secol de existență turbulentă a societății românești. Consider că două sunt proiectele-pilon pe care se sprijină activitatea prozatoarei. Primul dintre ele este romanul-(deja-)cult Dimineață pierdută (1984), a cărui acțiune se desfășoară înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Puțini protagoniști din proza noastră națională sunt mai memorabili decât Vica Delcă, o femeie din mahala care, atunci când nu-și dojenește soțul și nu bate străzile prăfuite ale Bucureștiului interbelic, adună bârfele din familiile burgheze ale Capitalei. Acest roman cultivă tehnici pe care Adameșteanu le folosește și astăzi: internalizarea narativă a vocilor personajelor și pasarea perspectivei de la unul la altul, lucru ce complică progresiv țesătura povestirii. Al doilea este trilogia Letiției Branea, care cuprinde debutul din 1975 (Drumul egal al fiecărei zile), urmat, la trei decenii distanță, de Provizorat (2010) și, mai recent, de impresionantul Fontana di Trevi (2018). Acesta este proiectul „prezenteist” al Gabrielei Adameșteanu, unde personajul central – Letiția – avansează prin deceniile de comunism și de postcomunism odată cu autoarea biografică. Adolescența (în Drumul egal…) și viața erotică în totalitarism (în Provizorat) sunt reluate, la finalul deceniului trecut, într-un proiect de sinteză. Acesta este Fontana di Trevi, care pune în dialog trecutul cu prezentul, pornind de la pretextul brain drain-ului de după 1989, precum și de la cel al conflictului inevitabil dintre generațiile pre- și post-decembriste.

Noul proiect al lui Adameșteanu, Voci la distanță, se apropie ca formulă de ultimul dintre aceste romane. El pornește, ca Fontana…, de la o acțiune ancorată în planul prezent (pandemia) pentru a plonja, pe parcurs, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat (ultimii ani de comunism și ceea ce a urmat imediat după Revoluție). Așadar, temele sunt, într-un fel, similare: diaspora, confuzia tranziției și „procesul” ceaușismului, la nivel colectiv; apoi drama familială, înaintarea în vârstă, efectele alienante ale migrației, prietenia și moartea, la nivel personal. Cel mai interesant aspect mi se pare faptul că Voci la distanță nu este neapărat o despărțire de universul din Fontana di Trevi, ci mai degrabă un supliment al acestuia. Letiția Branea – domiciliată în Franța – participă și ea ca personaj la acțiune, iar multe dintre firele lăsate în suspensie din ultimul roman al trilogiei își găsesc continuarea aici: procesul sinuos de revendicare a vilei moștenite de pe strada Domnița Ralu, istoricul familiei Morar și a morții tragice a fiicei lor, precum și cariera târzie de scriitoare a protagonistei din Provizorat. Diferența constă în faptul că Branea nu mai este o figură centrală în această poveste, ci operează „de la distanță”, în dulcele stil pandemic: adică pe WhatsApp sau prin apeluri telefonice. În schimb, Anda Dragomir, prietena sa din România, intră în prim-plan: prima oară ca intermediar în cazul moștenirii, iar apoi ca sursă de inspirație pentru o potențială carte la care lucrează Letiția. În final, Anda își va însuși povestea, modificându-i traiectoria.

Voci la distanţă

Gabriela Adameșteanu
POLIROM
2022

Astfel, împărțirea romanului în două secțiuni este importantă. Prima parte, „Țara urșilor”, este scrisă la persoana a III-a și conturează povestea din prezent a Andei, o femeie care a activat ca medic până la pensie, nevoită să locuiască la o pensiune din Brașov pe durata pandemiei. Fiica sa, Delia, a plecat în Franța, unde lucrează ca asistentă la o „maison de retraite médicalisée” pentru vârstnicii din Occident. Fiul său, Liviu, a emigrat la rându-i, însă informațiile despre viața acestuia sunt reduse. Știm doar că fragilitatea sa psihologică este subliminal legată de situația sociopolitică a României: „Totul a fost degeaba, degeaba s-a murit, aici nimic nu se schimbă, tot așa o ținea”. În acest context, Andei îi rămâne doar comunicarea prin Internet: cu Delia, câteodată cu amica ei mai veche, Corina, dar, de cele mai multe ori, cu Letiția, care o îndeamnă curioasă să-și destăinuie viața. Așa aflăm că existența Andei a fost marcată – ca și cea a personajului feminin din trilogia anterioară – de relațiile  îndelungate cu doi bărbați: Andu și Sandi (prenumele „Alexandru” este un leitmotiv al cărții). Însă contururile acestor relații vor fi trasate abia în a doua parte a cărții, denumit „Folderul Andei”, unde vocea protagonistei devine centrală, iar perspectiva trece la persoana I. Aici, ceea ce trebuia să fie o destăinuire despre cele două căsnicii ale femeii ajunge să devină și o poveste despre abuzurile de putere ale Securității. Trecerea din registrul intim la cel politic, dublată de prezența diabolică a sistemului autoritar, i-a fost mereu specifică Gabrielei Adameșteanu. În mod normal, clișeele á la Metronom m-ar face să strâmb din nas. Cu toate acestea, nu pot să nu observ suplețea cu care autoarea tratează această temă încărcată.

Voci la distanță reprezintă un veritabil roman în devenire, în care premisele unei alte cărți – una ideală, dintr-un viitor incert – nu ajung să se concretizeze, iar elementele de legătură iau locul aspectelor centrale. De aici vine și alura schematică și fragmentară a romanului, care pare a fi, ca orice formulă estetică, o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, problemele prozei românești postcomuniste nu avansează, fiind încă blocate în ambuteiajul discursurilor postcomuniste; pe de altă parte, ea permite, dintr-o mișcare scurtă și eficientă, să treacă prin mai bine de patru decenii de istorie contemporană, cu toate complexitățile ei imposibil de organizat într-o structură coerentă. De la Ceaușescu la Mineriade, de la migrație la pandemie, de la comunism la capitalism: niciun element nu se decantează cu totul în romanul lui Adameșteanu. Acest lucru se datorează modului în care autoarea relativizează istoria prin figura paradoxală a Andei. Deși primul soț, Andu, moare la Revoluție, ea împrumută flegmatismul lui Sandi: „«Toți ăștia plecați au devenit foarte anticomuniști afară, dar cât au trăit aici, erau mai puțin», râdea Sandi”. De pe aceste poziții sceptice, protagonista își permite totodată să rememoreze cu perplexitate moartea misterioasă a lui Trif, tatăl unui pacient al Andei și unul dintre apropiații Lor (i.e. ai Ceaușeștilor).

În această reconstituire târzie nu există tușe moralizatoare, nici măcar puseuri sentimentale. Piesa celor de la ABBA, „The Winner Takes It All”, permează din loc în loc acțiunea, oferindu-i o doză de cinism stranie, dar și de realism. La fel cum Flori Trif, soția decedatului, a învins pentru că s-a scuturat de traumă și s-a reorientat în deceniile postcomuniste, toate celelalte personaje s-au descurcat, până la urmă, cum au putut. Vocile lor de la distanță – atât cea geo-istorică, cât și cea simbolică, de „dincolo” de moarte – oferă o retrospectivă umilă, dar grăitoare a istoriei recente.

Fotografie principală preluată de pe Pexels. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK