Actual - TIFF 2018

Jurnal de TIFF (2) - Două filme magice și criza lui Kim Ki-Duk

de Georgiana Mușat

Statistici: am ratat o zi de TIFF - mai exact, am ratat Dovlatov (r. Aleksey German Jr. ), pe care sper să-l recuperez la București. Am avut doar o dezamăgire - Donbass (r. Serghei Loznița), pe care-l găsesc foarte slab și manipulativ. Am mâncat o supă clujeană de ciuperci la Zama. Am adormit o singură dată la film.

A doua transmisiune de la festival e despre trei filme care se folosesc de realism magic pentru a comenta probleme sociale actuale. (Prima e aici.)

Bunele maniere/As boas maneiras (r. Juliana Rojas, Marco Dutra, Brazilia, 2017)

Am luat o pauză de la scris pentru că filmul ăsta m-a năucit complet, cum rar mi se întâmplă; regizorii brazilieni Juliana Rojas și Marco Dutra iau un gen cu tradiție îndelungată în cinema, filmul cu vârcolaci, și îi adaugă atât de multe nuanțe și twist-uri, inclusiv muzicale (à la Walt Disney) sau de realism magic (à la Manoel de Oliveira), încât e aproape imposibil de discutat despre o etichetă anume. Mai mult, toate aceste elemente sunt puse în sprijinul unei povești care arată segregarea dintre clasele sociale și rasism, o poveste despre prejudecăți și umanitate, despre ce înseamnă să fii mamă etc. Filmul e împărțit în două (fapt pentru care e și foarte lung și dens, poate un pic mai greu de urmărit pentru cineva care face maraton de filme la TIFF): prima parte e cea mai intrigantă, pentru că totul se dezvăluie treptat, pe când a doua e mai accesibilă, dar ticsită de referințe horror ceva mai populare (vezi o secvență inspirată din The Bride of Frankenstein, de pildă).

Clara (Isabél Zuaa), o femeie afro-braziliană independentă și misterioasă care stă în favelas, vine la interviul de angajare pentru un post de bonă pentru Ana (Marjorie Estiano), o tânără însărcinată și foarte burgheză, care urmează să-și crească singură copilul; cu toate că inițial o refuză, Clara are ceva magnetic care o vrăjește pe blondă instant. Deși postul e de bonă, Clarei i se cere să facă și curățenie și mâncare și să locuiască alături de Ana. Bref, relația dintre ele, inițial rece și distantă, marcată de diferențe sociale, se topește treptat într-o relație de iubire.

Orașul anacronic în care locuiesc personajele e tăiat în două de un pod plutitor și un râu, marcând astfel clasele sociale. După ce o pierde pe Ana, Clara nu mai trece podul deloc, rămâne în favelas, dar traversarea lui e o referință în poveștile pe care i le spune fiului său. Mare parte din farmecul filmului vine dintr-o hiperstilizare a cadrelor, din inserarea unor momente animate sau cântate; e o lume a tuturor posibilităților, ca la Disney - și tot ca acolo, replicile și situațiile trimit întotdeauna la contextul social al vremii.

Bunele maniere mai poate fi văzut sâmbătă, 2 iunie, la 21:45, la Cinema City Iulius Mall, Sala 3.

Nuntă post-mortem / Ga’agua (r. Savi Gabizon, Israel, 2017)

În cea mai impresionantă secvență a filmului israelian Ga’agua, protagonistul, Ariel (Shai Avivi) are un vis în care-și imaginează cum iubita fiului său capătă dimensiunile lui Gulliver și își întinde picioarele tentaculare deasupra unei clădiri, cuprinzând-o cu vaginul. Tatăl, siderat, îl privește pe fiu care începe să geamă odată cu femeia, apoi, după ce fiul îl roagă să dea drumul emoțiilor, intră și el într-un cor de gemete. Această pistă absurdă almovodovariană (citând indirect secvența din Hable con ella, în care un bărbat se micșorează atât de mult încât se plimbă nestingherit pe trupul unei femei goale) e complet accidentală în construcția filmului, o simplă pastiluță estetică.

Povestea e aparent neofertantă: Ariel, un bărbat burghez cu o viață goală află că are un fiu de 19 ani care tocmai a murit într-un accident; vizibil tulburat, pleacă pe urmele fiului și îi descoperă legăturile cu o profesoară, problemele cu drogurile și lipsa de comunicare cu mama. Ariel nu e, însă, un erou tipic, pentru că nu se mulțumește cu o simplă reuniune simbolică, ci vrea să facă ceva pentru fiul pe care nu l-a cunoscut niciodată, așa că îi aranjează o nuntă post-mortem, după niște ritualuri chineze, cu o altă tânără, care murise și ea la o vârstă fragedă. Implicațiile absurde ale acestui gest sunt ancorate de fapt în niște metehne sociale foarte înrădăcinate în oameni, mai ales în Israel, unde încă se mai fac căsătorii aranjate.

Nunta în sine are mai curând un aer de înmormântare: părinții țin fotografiile celor doi tineri și le plimbă de-a lungul mulțimii de invitați. Fotografiile sunt făcute la scară mare, așa că pentru câteva secunde chipurile lor par să se dizolve între ale celorlalți.

Una peste alta, amestecul bizar de umor morbid și absurd almodovarian se ține în picioare, iar Ga’agua ar avea șanse la premiul publicului.

Nuntă post-mortem mai poate fi văzut marți, 29 mai, la ora 19:30, la Cinema City Iulius Mall, Sala 3.

Oameni, spațiu, timp și oameni/ Human, Space, Time and Human  - (r. Kim Ki-Duk, Coreea de Sud, 2018)

Am mers la noul film al regizorului sud-coreean Kim Ki-Duk, amintindu-mi de perioada în care îl admiram (3 Iron și Shi-gan/Time intrau pe orice listă personală de filme); Human, Space, Time and Human se mulează perfect pentru secțiunea nou-înființată „A fi sau a nu fi corect politic?”. Filmul revine la preocupările metafizice ale regizorului sud-coreean, după The Net (o apariție oarecum bizară în filmografia lui, de un realism social politic neconvingător), dar e o elucubrație cap-coadă despre latura distructivă a naturii umane.

Condus de o convenție convenabilă și desuetă - un grup de oameni aleși din toate categoriile sociale (multe prostituate, un gangster nesimțit, un politician și fiul lui, grupuri lower-class șterse, căpitanul vasului, cuplurile inocente și un bătrân cu alură de demiurg), puși laolaltă pe un fost vas militar, filmul își expune viziunile conservatoare cu ostentație. Brutele sunt brute până la capăt, violează fete inocente, iar politicienii sunt persoane lipsite de scrupule. Mânați din senin de o formă crudă de hedonism, toți își pierd mințile și încep să și-o tragă și să consume convulsiv, ducând, evident, la ceva tragic, după cum ne-nvață genul ăsta de cinema tătăist. Aglomerația asta de clișee ambulante cu scop aparent moralist e atât de supralicitată încât devine, involuntar, comică: vasul se ridică la cer din senin, semn că totul este o alegorie a societății noastre degradante, că spațiul ar semnifica totodată întreaga planetă. Pe vas mișună și Dumnezeu, desigur, un bătrânel tăcut (ca toți zeii, observă și se retrage la plantat flori). Pe total, o pierdere de timp care confirmă criza de idei în care se află Kim Ki-Duk de ani buni.

Oameni, spațiu, timp și oameni mai poate fi văzut duminică, 3 iunie, la Cinema Florin Piersic, la ora 20.00.

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

29 May 2018 ora 14:00


Tag-uri


X Revista Scena9